România dă faliment

Statul român se apropie cu paşi repezi de un colaps generalizat, indiferent că Emil Boc şi ai săi vor să o recunoască ori nu. Semnalele economiei şi ale societăţii mioritice sînt greu de negat ori de ignorat, chiar şi pentru demnitarii de orice culoare care poartă ochelari roz.
Aproape 10.000 de companii la care statul este acţionar se află în procedura de faliment. Benzina pentru maşinile poliţiştilor e o problemă, ca şi susţinerea cheltuielilor spitalelor, ale parchetelor şi ale penitenciarelor, achitarea unor drepturi salariale ori a restanţelor uriaşe ale statului la plata TVA. Oriunde te-ai uita, nu sînt bani. Pentru căţei, că se mai găsesc ceva gologani pentru dulăi. Numai că aceia nu sînt esenţiali pentru funcţionarea statului.
În mediul de afaceri e jale mare. În nouă luni de criză, jumătate din companiile mari, cu peste 50 de angajaţi, au recurs la disponibilizări pentru a reduce cheltuielile. Şi perspectivele nu sînt deloc îmbucurătoare: nu pot urma decît alte concedieri, îngheţări sau chiar reduceri de salarii. O mulţime de IMM-uri, sufocate de impozitul forfetar, au preferat să-şi închidă porţile. Alte aproximativ 100.000 riscă să devină o amintire din cauza datoriilor la bugetul de stat, care nu le permit să acceseze credite bancare. În totalitatea sa, în primul trimestru al acestui an, economia a scăzut cu 6,2 la sută faţă de perioada similară a lui 2008.
În aceste condiţii, nu este de mirare că rata şomajului a ajuns la un deloc îmbucurător şase la sută în iunie, cel mai mare nivel din 2004 încoace. Indemnizaţiile celor rămaşi pe drumuri, proveniţi într-o proporţie covîrşitoare de la privaţi, dar şi lefurile (inclusiv sporurile neeliminate!) bugetarilor ar trebui susţinute în continuare de greu încercatul motor privat al economiei. Un motor care, cu cei 4,6 milioane de angajaţi, nu trebuie să pună pîine doar pe masa a 1,4 milioane de bugetari şi a şomerilor, ci şi să susţină sistemul sanitar, cel de pensii, diversele categorii (de)favorizate... Nisipul din clepsidră se scurge prea repede şi nu e greu de anticipat că, odată cu ultimul grăunte, motorul va exploda.
Dacă se va întîmpla asta nu mai e întrebarea momentului, ci cînd. Orizontul de timp al blocării totale a unui mecanism tot mai puţin funcţional pare foarte apropiat. Undeva prin toamnă, inevitabilul s-ar putea produce. Ce se va întîmpla atunci? Revolta celor care se vor vedea fără salarii, pensii, indemnizaţii etc. e uşor de prevăzut. Nu însă şi felul în care statul, prin capetele sale luminate, va reuşi să iasă din capcana pe care singur şi-a croit-o. Iar aici punem degetul pe rană.
Pentru că, într-un context economic indiscutabil dificil, guvernanţii noştri nu au ştiut decît să-şi dea cu stîngu-n dreptul. De la timpul pierdut pe stucheli politice şi banii aruncaţi pe prostii precum imnul turismului, pînă la deja pomenitul impozit forfetar. Despre care au crezut că le va aduce bani cu toptanul, deşi oricine cu ceva minte le-ar fi putut spune care vor fi efectele: încurajarea economiei subterane şi desfiinţarea firmelor, cu întreaga sa cascadă de efecte. Toate traduse în bani mai puţini intraţi la buget şi mai mulţi scoşi din el. Acum, ministrul Economiei, Adriean Videanu, şi-a dat seama că a fost o greşeală. Premierul Boc încă mai meditează la chestia asta. Oricum, el e ocupat să se plimbe pe şantiere şi să arunce vorbe mari despre investiţii. Pentru care aduce banii din trimestrul patru în cel cu numărul trei.
Şi aşa, ne-am întors la fatidica toamnă. Cea pentru care ne putem aşteptam la rectificări bugetare în minus, greve peste greve şi foarte probabile măriri de dări, într-o disperată şi, mă tem, sortită eşecului încercare de a salva ce e mai poate. Pentru că atunci se vor număra nu bobocii, ci zilele pînă la falimentul României.

 

Din nou, pe Nautilus

Iată că a mai venit un număr din revista Nautilus, şi odată cu el, încă o bucurie pentru mine. Mi-a mai apărut o povestire !!!! Care începe aşa: Goguţa latră a sfîrşit de lume....
Restul, aici
http://www.nautilus.nemira.ro/povestiri/petitorul/

Iaşul, mândru şantier

Cam aşa arată acum centrul Iaşului. Pentru cât timp, nu se ştie. Se lucrează la linia de tramvai…

Din culorile verii

Flori pentru voi, pentru noi.

Porcină. Gripa porcină

Un fior rece s-a insinuat în redacţie. Oare avem un oaspete nepoftit, sub acoperire? Cineva care, dacă ar fi să se prezinte, ar spune “Porcină.Gripa porcină”? Cazurile s-au înmulţit exploziv la Iaşi (cinci confirmate într-o zi!), autorităţile îşi dau ca de obicei cu stângu-n dreptul. Iar colegi de-ai noştri au fost în zona zero -- Grupul Şcolar “Ion Holban” şi Spitalul de Boli Infecţioase. Acu’ ne spălăm des pe mâini, facem haz de necaz şi ne uităm ciorâş la cine strănută. Aaa, şi ne consolăm cu gândul că băieţi şi fete de la alte ziare s-au plimbat de asemenea pe acolo ca vodă prin lobodă, aşa că de-o fi s-o păţim, n-om fi singurii.

La olari văzute (3)

La olari văzute (2)

La olari văzute (1)

Am fost dimineaţă la târgul «Cucuteni 5000», pe care nu-l scap an de an. Cumpăr sau nu, măcar am ceva frumos de văzut. Rod al unor mâini măiastre.

Culoarea banilor

Am avut astăzi încă un moment de bucurie. Unul dintre nu multele, dar intensele momente ale unor luni de fierbere a minţii şi sufletului. Care se traduce în nopţi dormite pe apucate, speranţe, şi aşteptare, şi îndoieli, şi muncă, muncă, iar muncă. Plăcută, dar epuizantă. Iar azi am văzut cum arată culoarea banilor câştigaţi prin scris. Nu cel de ziar, asta ştiu deja de atâţia ani… Cei pentru o poveste – Băieţelul fierbinte şi Hârca Pământului. Care a câştigat un concurs la cenaclul literar AtelierKult. 
Cenaclul acesta este, în sine, o experienţă extraordinară, prin simplul fapt că îţi dă posibilitatea de a vedea cum e receptat cuvântul scris de tine. Mai ales că cititorii sunt oameni care chiar ştiu ce spun… Sigur că trebuie să strângi din dinţi, să înduri şi nelipsitele critici, care te vor ajuta să fii mai bun. Nu pot fi decât onorată de rezultatul unei prime participări la un astfel de concurs. Aş fi ţopăit de fericire şi fără să-mi aducă un leu. Dar ceva bani nu-i strică nimănui la buzunar.  
 

Mi s-au scuturat trandafirii

A fost o dimineaţă dezamăgitoare. Înainte de a mă îngropa în faţa calculatorului, am tras o fugă la Grădina Botanică. Să văd trandafirii. Numai că, săracii, se cam scuturaseră. Care încă erau mândri, nu se lăsau pozaţi. Adică erau prea departe de obiectiv să iasă un prim-plan ca lumea. Am pozat şi eu alte plăntuţe, dacă tot fusei pe-acolo. Asta e, nu poţi să ai mereu noroc.

Filosofia păpădiei

Sub înţeleapta conducere a preşedintelui Traian Băsescu, învăţămîntul românesc va trăi, fără îndoială, o nouă epocă de aur. De ce a lui? Pentru că locatarul de la Cotroceni acţionează, din prima zi a guvernării acesteia cu profil de struţocămilă, ca un premier. Iar ocupantul de drept al fotoliului cu pricina nici nu se gîndeşte să-l tragă de mînecă. Aşa că dl Băsescu trasează indicaţii preţioase în toate domeniile, de la cel bancar la educaţie, faţă de care a dovedit de ani buni o aplecare deosebită. Doar le-a mărturisit elevilor, în diverse deschideri de an şcolar, că nu prea i-a plăcut cartea şi nici nu s-a lăudat cu nota 10 la purtare!
Traian Băsescu este deci actorul cel mai potrivit al scenei politice româneşti ca să-şi dea cu părerea despre strategii educaţionale şi reforma necesară a sistemului. Din punct de vedere instituţional (că doar treaba primului om în stat e să facă tot felul de comisii care să nască legi, nu?), dar şi personal. Aş închide însă ochii la asta, dacă sfaturile prezidenţiale ar încuraja munca, talentul, valoarea. Dar nu se întîmplă aşa. Continuînd ideea că nu trebuie să ştii multe ca să ajungi om mare ca domnia sa, preşedintele s-a năpustit zilele trecute asupra ministrului Educaţiei, supărat că tinerii români ies filosofi de pe băncile şcolii, şi nu tinichigii.
Preşedintele are dreptate într-o privinţă, şi anume aceea că universităţile nu-şi corelează politica de admitere cu cerinţele pieţei muncii, pentru că s-au transformat într-un fel de SRL-uri. De aici însă şi pînă la a cere răspicat că toate cunoştinţele de cultură generală să dispară din programă e cale lungă. Îl înţeleg pe Traian Băsescu cînd se extaziază în faţa motoarelor de căutare şi e frustrat că n-a avut şi el unul în zilele şcolăreşti, poate lua mai mult de o singură menţiune, în clasa a XII-a. Cred însă că se mai găsesc, în ţara asta tot mai plină de manelişti, baroni şi politicieni agramaţi, şi tineri cu minte limpede şi sete de cunoaştere. Tineri care nu vor să afle de pe Google cum e treaba cu Herodot, dinozarii ori păpădia. În ce priveşte planta asta, de altfel, preşedintele are un fix, de o tot pomeneşte ca exemplu negativ încă de prin 2002. Cu ce l-o fi deranjat? Poate îi dădea mama prea multă salată ori a luat un doi fiindcă n-a ştiut lecţia despre păpădie.
Mi se par însă inadmisibile asemenea ziceri pentru primul om al unei Românii care şi aşa refuză şansa unei educaţii de calitate prea multor copii din mediul rural. Cînd oricum devine tot mai greu să atragi tinerii spre învăţătură, e o greşeală uriaşă ca Traian Băsescu să privească invidios, după cum mărturisea mai demult, la tinerii americani. Aceia care sînt monumente de incultură, dar fac treabă manuală bună.
Şi mai dureros e însă că liderul de opinie care-i răspunde preşedintelui e Marian Vanghelie. E drept că bizara eminenţă cenuşie a PSD a avut, se pare, un rol hotărîtor în reînscăunarea Ecaterinei Andronescu, draga noastră Abramburică. Acum, politicianul care le zicea altora să citească almanahe a urmat îndemnul preşedintelui şi s-a documentat despre Herodot. Ba chiar s-a contrat în filosofia păpădiei cu Traian Băsescu. Noi, cei care am trecut prin şcoală în vremea cînd nu era o ruşine să înveţi, rîdem cu un ochi şi plîngem cu celălalt cînd vedem o asemenea dispută a titanilor politici. Dacă însă îndemnurile prezidenţiale vor fi ascultate, răspoimîine nu se va mai găsi nimeni care să plîngă. Nu de alta, dar absolvenţii de atunci vor fi prea ocupaţi să caute pe gogăl, goagăl, gagăl informaţii de tot felul. De exemplu, tabla înmulţirii. Ori cum se scrie exact "Ana are mere"...

Credinţă

Nu v-am mai răsfăţat de ceva vreme cu poze. Iată câteva, de la procesiunea catolică de azi.

Căsătorie fără dragoste

Acum, că am aflat cine ne va reprezenta în Parlamentul European şi, măcar pe ici pe colo, ne-am îngrozit puţintel, putem să ne întoarcem cu gîndul la mocirla internă. Deşi, dacă stăm să ne gîndim, exerciţiul ăsta democratic european a fost, de fapt, fatal ancorat în peisajul mioritic. De aici şi prezenţa la vot ce abia a ajuns la piciorul broaştei.
Fiindcă, oricît s-ar găsi moraliştii să-i arate cu degetul pe absenţi, acuzîndu-i de dezinteres, lene şi alte rele, nu e doar vina lor că n-au vrut să pună ştampila undeva. După o campanie dusă în dorul lelii, cu gîndul la prezidenţialele din toamnă şi mesaje europene aproape absente, oamenii nici nu aveau cum să simtă că alegerea lor va schimba ceva în politica de la Bruxelles. Mai ales dacă avem în vedere şi slaba informare a naţiei privind organismele europene, pe care actorii politici autohtoni nu s-au chinuit să o atenueze. Iar absenţii nu sînt în nici un caz mai vinovaţi decît prezenţii care credeau că-şi aleg primarul, care şi-au vîndut voturile pe cîteva sute de mii de lei vechi sau au colindat ţara din convingere. Cu autocarul.
Ei, şi aici ne întoarcem la mlaştina în care ne-am bălăcit atîta vreme. Pînă la urmă, dacă a fost sau n-a fost furtişag nici nu mai contează, chiar dacă prima variantă este, probabil, cea adevărată. E important însă, şi inadmisibil, spectacolul oferit de politicienii care, vorba vine, ne conduc. Mintea mea zău că nu poate pricepe cum două partide aflate împreună la guvernare pot să vorbească despre fraudele pe care tocmai ele ar trebui să le împiedice! Chiar dacă ministrul de Interne o dă apoi cotită la televizor, zicînd că era normal ca politicienii să sesizeze ce li s-a părut dubios. Dar, vorba ceea, pînă la urmă valul cel mare al furtişagurilor a fost descurajat.
Iar cu asta am atins tocmai la esenţa acestui similacru de guvernare de care avem parte din noiembrie încoace. Cînd cei doi duşmani declaraţi au uitat de scuipături, dîndu-şi mîna pentru binele ţării (zic ei) şi pentru ciolanul propriu (ştim noi). De atunci, prizonieri în această căsătorie fără dragoste, urmează acelaşi ritual: azi mîrîie şi-şi arată colţii de zici că o să se sfîşie, iar a doua zi pleacă într-o sadomasochistă lună de miere. Pînă data viitoare. Mai ales dacă intervine în joc şi preşedintele Traian Băsescu...
Dar aşa merge treaba la noi şi nimeni nu se mai miră. Pînă nu demult, PSD şi PDL se arătau cu degetul pentru măsurile luate (ori nu) de guvernul din care cu atîta eficienţă fac parte, zilele trecute strigau că s-au furat voturi, acum încă se bat în matematica cumplit de complexă a cîştigătorului. Mîine se vor încăiera pentru scaunul de comisar european, poimîine vor suna apocaliptic trîmbiţele campaniei prezidenţiale... Şi toată această perpetuă sfadă care nu duce niciunde, nici măcar la un divorţ din acelea în care se aruncă farfuriile şi chiloţii pe fereastră, distruge şi ce mai rămăsese din prea găurita încredere a românului în politicieni. Pentru că minează atît ideea de putere, cît şi pe cea de opoziţie.
N-are deci rost să ne gîndim spăimos la momentul cînd Gigi Becali va elibera engleza din el şi va cuvînta la Parlamentul European. Ori cînd tribunul va spune lucrurilor pe nume, după cum ştie doar el. Dar ar trebui să ne dea fiori gîndul perpetuării acestui mariaj contra naturii în care partenerii se privesc dacă nu drăgăstos, măcar neutru, dar visează la un viol. Şi cîtă vreme căsătoria va fi din interes, pumnii schimbaţi de ei la micul dejun vor face seara vînătăi doar în obrazul nostru.

Şi vremea vine ca să plângi

Vă mai stârnesc oleacă. Sau măcar aşa sper. De data asta, cu începutul unei povestiri publicate pe SFera online.


Palma grea a inspectorului Bagdasar lovi cu precizie ceafa bărbatului de pe scaun, făcându i fruntea să se trosnească de birou. Insul uscăţiv, mărunţel şi negricios, cu mutră de şoarece plouat, gemu, dar anchetatorul nu se lăsă impresionat. Privi oarecum absent pe fereastră, lăsându-şi ochii să se plimbe de a lungul străzii înguste.


Restul îl găsiţi la http://www.sferaonline.ro/sectiuni/fictiuni/article/?id=3180

Sunt pe Nautilus

Iată că ziua a început pentru mine cu o mare bucurie. O povestire de-a mea a apărut în prestigioasa revistă online Nautilus, a editurii Nemira. Ca să vă stârnesc puţin apetitul, iată începutul.

Păstos şi urât mirositor, rahatul era întins pe toate cutiile poştale. Prima îl văzu Elvira, văduva de la patru, care se pregătea, ca în fiecare zi, să hrănească mâţele vagaboande din faţa blocului. Cu precizie de ceas elveţian, la ora 6, coborî din apartament şi în acea dimineaţă mohorâtă de mai. Degetele ei acoperite de pistrui mari ţineau strâns punguliţa cu resturi de parizer, pasul îi era vioi. Ajunsă la parter, îşi îndreptă reflex privirea spre cutia în care poposeau de obicei facturi şi reclame, rar o felicitare de la nepoţii din celălalt capăt de ţară. Fugara atingere a tablei fu urmată de înţelegerea prea târzie a renghiului jucat tuturor celor aproape 70 de suflete din blocul Y2 de pe aleea Fericirii.

Restul îl găsiţi aici
http://www.nautilus.nemira.ro/povestiri/omul-negru-a-venit/