22 aprilie 2008

Alexandru Lăpuşneanu şi tramvaiul

Cică îi băga în sperieţi pe boieri. Cel puţin aşa zice cronicarul, şi de la el s-a luat şi Costache Negruzzi. De Alexandru Lăpuşneanu vorbesc. Ăla cu «de voi nu mă vreţi, eu vă vreau». Eu mă uit însă la statuia cu care tocmai ne-am procopsit, aceea a domnitorului de pe strada care-i poartă numele, şi zău dacă mi se face frică. De fapt, mă ia cam cu milă, aşa, ca atunci când priveşti o pisică lovită de tramvai, care nici nu moare, nici nu trăieşte bine. Dacă aş fi copil, mi-ar veni să zic : « Mami, lu’ nenea ăsta i-a tăiat trenul picioarele?» Nu sunt, aşa că mă abţin. Senzaţia rămâne aceeaşi însă, că bietul de el a fost făcut doar pe trei sferturi. Probabil ca să compenseze lipsa ultimei bucăţi din picioare, are palmele prea mari. Din nou, mă gândesc la o boală din acelea care te bagă în Cartea Recordurilor.
Păi, în condiţiile astea, cum să nu fie omul încruntat peste poate? Şi eu, să arăt aşa, zău că aş omorî vreo cinci boieri numai până la micul dejun. De-a dracului, numai fiindcă sunt întregi. Da’ poate altora le place…

21 aprilie 2008

Despre flocoşenii şi altele

Nu demult, am citit într-o gazetă un comentariu referitor la filmul lui Cristian Mungiu. Fireşte, 4, 3, 2. Un învăţător al maselor într-ale artei cinematografice era supărat nevoie mare că într-o secvenţă, se zărea pilozitatea excesivă a uneia dintre protagoniste, în zona pubiană. Recte, ca să mă exprim golăneşte, eroina cu pricina avea prea mult păr la păsărică. Şi folosesc vorba respectivă fiindcă şi comentatorul acela a folosit-o. Pe lângă alta de largă respiraţie – «flocoşenii greţoase».
Nu am fost niciodată pudibondă, ci poate chiar prea slobodă la gură. Şi nici filmul lui Mungiu nu m-a dat pe spate, din diverse considerente, dar în primul rând, pornind de la amintirile de trăitor la vremea Împuşcatului (e drept, nu la o vârstă la care să se pună problema avortului). Experienţa acelor ani m-a făcut, ca pe oricine altcineva din generaţia mea, să sesizez foarte uşor orice tuşa cât de mică de fals. Şi aici, dincolo de jocul extrem de natural al actorilor, am destule de reproşat. De la prezenţa anterevoluţionară a băieţilor, studenţi străini, într-un cămin de fete şi negoţul lor cu… săpun Palmolive, la alegerea voită doar a unor zone supersinistre din oraş sau la ideea că un doctor (sau ce-o fi fost el) şi-ar fi riscat libertatea şi cariera, provocând un avort, nu pentru o sumă babană, ci pentru o tăvăleală scurtă cu o femeie pe care o vedea prima dată. Nici subiectul în sine, poate prea banal pentru mii de românce care chiar au trecut prin acea experienţă, nici personajele nu mi-au putut crea acea stare de rezonanţă care te face să guşti filmul şi să te gândeşti îndelung la el după vizionare. Dar aici e poate vorba despre croiala interioară a sufletului şi a minţii mele, pe care cu greu i-o pot arunca în faţă regizorului, după cum înţeleg prea bine că spectatorul străin, deci şi juriul festivalelor internaţionale, a putut avea cu totul altă perspectivă decât a mea.
Oricum, deşi m-am bucurat sincer că filmul lui Mungiu a avut ecouri favorabile în străinătate, nu m-am dat în lături să-l critic. Nu mi-ar fi venit însă niciodată ideea să arunc în regizor cu pietre pentru faptul că nu şi-a tuns acriţa la păsărică. Poate a făcut-o special, ca încă un amănunt în tabloul său despre anii Epocii de aur. Poate pur şi simplu nu l-a interesat aspectul. Indiferent cum ar sta lucrurile, ca ăsta să fie un argument în comentariul cuiva despre un film (care nu e producţie porno) nu mi-aş fi închipuit niciodată. Şi încă mi-e greu să diger situaţia asta. Dar, vorba ceea, mare e grădina….

14 aprilie 2008

De ce nu iei, bre, şpagă?

De când cu UE asta, tot avurăm parte de campanii peste campanii, ca să nu mai dăm şpagă. Nici funcţionarului din administraţie, nici medicului, nici «naşului». Nimănui, ce mai! Cât efect au avut toate aceste îndemnuri, rostite în filmuleţe care mai de care mai sugestive, m-am convins ieri. În tramvai. Stătea o băbuţă pe scaun, undeva prin spatele vagonului şi s-a apropiat controlorul de ea. S-au uitat îndelung la bilet şi a concluzionat că e compostat de două ori. Femeia a început să se jăluie sonor : «Am greşit, că n-am ochelarii la mine... Mi s-a părut că nu s-a imprimat prima dată. Înţelegeţi-mă şi pe mine, vă rog !» Controlorul – principial. Adică : «Doamnă, daţi-mi buletinul! Dacă e o problemă cu biletul, trebuie să plătiţi amendă». Călătoarea, nimic. Se ţine de geantă şi se uită în jur, după suport moral. Samaritenii îşi fac, fireşte, simţită prezenţa : ”Las-o, dom’le, în pace ! Nu vezi că e bătrînă?” Între timp, şi în ajutorul controlorului a venit un al doilea – că ei merg tot timpul în pereche, ca la grădiniţă. «Ce vină am eu că dvs nu vedeţi ? Trebuia să vă luaţi ochelarii sau să rugaţi pe altcineva să vă ajute», concluzionează sec. Băbuţa deja devine războinică şi trece blesteme : «Să vă dea Dumnezeu să vedeţi aşa, ca mine !» Vede că nu merge şi schimbă tactica : «De ce să-mi faceţi proces-verbal? Când am mai păţit aşa, le-am dat o sută de mii şi m-au lăsat în pace !» Ca să arate că nu e total lipsit de inimă, controlorul îi dă posibilitatea să plătească suprataxa de călătorie – 200.000 de lei vechi. Nici aşa nu vrea. Că n-are decât o sută. Să lase de la ei, adică. « Nu se poate, că nu punem banii ăştia în buzunar, să ne luăm pâine... Aşa e taxa, dacă nu daţi-mi datele din buletin ». Jumătate de vagon aproape ţopăie la auzul unei asemenea soluţii şi strigă în cor : «Ia, dom’le, banii ! Aţi găsit acum infractoarea ! Nu vezi că e bătrână? Vine Paştele şi la ea! Cine ştie câte poate face cu două sute de mii...» Deloc sensibil la aluzia biblică, unul dintre controlori strigă ultragiat : «Doamnă, eu nu iau nimic! De ce ne băgaţi pe toţi în aceeaşi oală ?» Celălalt aprobă grav din cap. Amândoi par imaginea vie a demnităţii ofensate. De data asta, vocea colectivă se arată sceptică : «Lasă, că toţi sunteţi la fel !» Adică, vorba ceea, pe cine păcăliţi ? Chiar nu vreţi şi voi o şpagă mică? Doar pe lângă mine, un nene aproape şopteşte, pe ton de scuză : « Doar zice şi doamna, alţii au luat, nu ăştia !» Mai meditează puţin : « Şi dacă ar vrea, după ce a făcut atâta scandal, de a auzit toată lumea ». Chiar aşa, cucoană, dacă nu te-ai orientat să şopteşti şi matale la ureche, insinuant... A coborât în Piaţa Unirii. Să-i facă proces-verbal. În urma ei, oamenii zumzăie. Tare le-ar fi plăcut ca povestea să aiba alt final, fericit. Că anticorupţia o fi ea frumoasă la televizor, da’ în tramvai altfel merge treaba...

Viaţa în vremea lui Răzgîndac Vodă

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti (dacă v-aţi plictisit deja de introducerea asta, ghinionul vostru, că aşa curge firul basmului!), o ţărişoară potrivită ca întindere, dar ruptă din soare prin calitatea dregătorilor ei. Fiindcă ţara asta, pe care o chema simplu Xia, era printre (foarte) puţinele din lumea largă conduse de clasa răzgîndacilor. Pentru cine nu ştie, erau aceştia o rasă asemănătoare la înfăţişare cu oamenii obişnuiţi, dar cunoscută de toate făpturile pămîntului prin faptul că nici o hotărîre luată dimineaţa, în miezul zilei ori în fapt de seară nu era definitivă mai mult de cîteva ore.
De exemplu, se scula pe la unşpe Vodă Răzgîndac, se uita pe fereastră şi vedea că soarele străluceşte, cerul e senin, iar inima-i creştea în piept. Se scărpina după urechea stîngă, îl chema pe grămăticul-şef şi mai dicta un ucaz, cu gîndul la oamenii simpli, care în ultima vreme nu mai avuseseră parte de milostenia sa. Şi spunea voia domnească, să zicem, că va primi fiecare suflet de pe acele plaiuri cîte un hrisov cu pecete, pe baza căruia să i se dea porţie dublă de mămăligă. Şi se citea hotărîrea în tîrguri şi oboare, se bucura norodul, ţopăia oleacă şi striga "Trăiască Vodă Răzgîndac!" Da', fie vorba între noi, bucuria nu era exagerată, că oamenii se obişnuiseră deja cu năvarurile cîrmuitorilor. Şi bine făceau, că pînă spre după-amiază, Vodă se uita iar spre cer şi zărea un nor, se mai sfătuia cu alţi dregători, care îi ziceau că vistieria e săracă, păpuşoiul nu prea s-a făcut, e criză de peceţi şi măsura o fi populară, da' nu e bună la buget...

Auzind toate acestea, Vodă se scărpina după urechea dreaptă, folosea grupul sanitar din curte şi scuipătoarea din anticameră şi ajungea, fireşte, la o altă concluzie. Aceea că poate da cu dreapta şi lua cu stînga. Adică modifica ucazul buclucaş printr-altul. Iar noul act, anunţat cu aceeaşi pompă, spunea că se va pune un bir suplimentar pentru cei care mănîncă mămăligă în abundenţă, fiindcă excesul alimentar dăunează grav sănătăţii. Şi dacă îmbuci prea mult, îţi vine să uzi dumicatul cu ceva tărie, de aici se ajunge la beţie şi de acolo la violenţă domestică, terminată în faţa gîdelui. Aşa că mai bine duci o viaţă moderată sau, dacă îţi place luxul, plăteşti pentru el. Uneori însă, nu se oprea nici chiar aici. Dacă peste noaptea toată suflarea capitalei venea şi striga sub geamurile sale, plîngîndu-se că încă un bir e prea mult şi mor copiii de foame, vlădica se mai gîndea oleacă, se scărpina în partea dorsală şi emitea un al treilea edict. Care le anula pe primele două, revenindu-se astfel la situaţia iniţială. Şi i se umpleau ochii de lacrimi auzind uralele maselor, bucuroase că, dacă n-au cîştigat nimic, măcar nici n-au pierdut.
Aşa era în ţara lui Răzgîndac Vodă şi aşa o ducea poporul lui. Cum e la noi, ştiţi şi voi. Iar dacă istoria de mai sus vă pare cunoscută, nu e vina mea.

13 aprilie 2008

Hap de degeţel!

Tare-mi place mie cum se exteriorizează sătenii noştri : nu ţin răutatea în ei, ci-i dau drumul în lume. De exemplu, la sfârşitul săptămânii, doi neni s-au certat pe la bar, drept pentru care unul i-a hăpăit celuilalt o bucată dintr-un deget de la mâna stângă Scurt, cu os şi unghie. Ca-n bancurile cu canibali. Ţineţi minte, «cine nu papă unghiuţă nu mănâncă ochişor». Minunat de-a dreptul. Şi să mai spună cineva că la sate oamenii stau prost cu igiena dentară! Păi ce dinţi îţi trebuie ca să smulgi o bucăţică din arătătorul vecinului? Că până şi Dracula s-ar supăra să vadă că alţii stau mai bine decât el la colţi.
Pe de altă parte, e o metodă eficientă de a pune capăt conflictului. Când te vezi cu o falangă lipsă şi sângele şiroind, îţi mai vine să zici ceva ? Aş ! Imediat ai căzut la pace cu interlocutorul, în sensul că eşti de acord cu el, indiferent ce zice. Numai să nu-ţi hăpăie mâna întreagă, că totuşi mai ai nevoie de ea. Sau, Doamne fereşte, să se extindă şi la picioare şi să te trezeşti că arăţi precum veteranul tuturor războaielor din ultima sută de ani.
La o adică, tehnica asta ar putea fi introdusă şi în vreun manual de bune practici. Pentru mediatori. Părţile nu vor să se înţeleeagă ? Nu vă faceţi griji ! Daţi atacul la degeţel ! Sunt suporterii prea agresivi la meciul de fotbal ? Se reped jandarmii la falangă. Soţul a beut prea mult şi e certăreţ? Aceeaşi soluţie poate fi salvatoare. Ce mai, numai dinţii să vă ţină, că în rest vă urez succes pe toată linia...

10 aprilie 2008

Despre visele cu pietricele

Cu Măria Sa cititorul, nu te plictiseşti niciodată. Mereu se găseşte câte un comentariu pe pagina web care să te facă să zâmbeşti ori să te iei cu mâinile de cap. De exemplu, am avut odată în ziar un material cu titlu (poate) incitant. Şi anume, Vaporii de prenandez dau vise cu pietricele. Se întâmpla prin 2005, iar materialul, aparţinând unui coleg, vorbea despre faptul că poliţiştii de proximitate au surprins, într-un fost punct termic de pe strada Revoluţiei din Fălticeni, trei adolescenţi care inhalau vapori de prenandez. Unul dintre băieţii cu pricina povestea că drogul de producţie autohtonă l-a făcut să viseze frumos. Adică, o pietricică. O istorie ca oricare alta, dar care nu a rămas fără reacţii din partea onor cititorului. Şi ce credeţi că a avut acesta de spus ? Ne-a întrebat cum se prepară amestecul, să ştie şi el, săracul. Probabil, n-o fi avut vise cu pietricele, ci din acelea mai urâte. Cu ce, e greu de ghicit. Poate cu vaci albastre care nu mai vor să dea lapte pentru ciucalată. Ori cu marmote care, în loc să călărească ursul, pleacă haihui în lume şi, în cele din urmă, se fac staruri la Hollywood. Sau cu zâni care, înnebunind brusc, bat doritorii de credite cu bagheta în cap şi le aruncă dosarele pe geam. Probabil, şi acum visează la fel, fiindcă reţeta nu i-am dat-o. Doar dacă a descoperit-o singur...

9 aprilie 2008

Tragedie la Podu Iloaiei

O familie din Podu Iloaiei a fost lovită de o adevărată tragedie. Copila lor de 5 ani, care a dispărut acum două zile, a fost găsită ieri dimineaţă înecată. Casa în care locuia este situată cam la 15 metri de Bahlui, într-o zonă unde malul este abrupt şi are cam 8 m. Lipsa fetiţei a fost observată de mamă, la întoarcerea de la serviciu, în jurul orei 14,30. Ultima oară, V.N. fusese văzută de o vecină, în faţa porţii, jucîndu﷓se. Speriaţi, părinţii au anunţat Poliţia şi Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Iaşi. Oamenii legii şi pompierii au pornit în căutarea fetei, iar pe malul Bahluiului au găsit o jucărie şi un şlap al acesteia. Căutările s-au oprit la lăsarea întunericului, reluîndu-se ieri. Trupul fetiţei a fost descoperit de un pescar lîngă Dumeşti, la aproximativ 10 km de localitatea natală. Mihai Gavrilescu a zărit trupul fetei plutind şi a anunţat imediat Poliţia. Sătenii cred că fetiţa s﷓a înecat pentru că s﷓a aplecat înspre apă, după ce, în urmă cu cîteva zile, fratele ei, de 11 ani, îi spusese că acolo sînt jucării.

Aoleu, piciorul meu!

Un sătean din Ţibana a fost accidentat de o căruţă al cărei vizitiu a rătăcit drumul drept. Neculai B. (42 de ani) a ieşit cu atelajul pe DN 248A, după ce se cinstise cu ceva tărie. În loc să se termine cu o întoarcere pe două cărări în sânul familiei, drumul a avut un final nefericit şi neaşteptat. Săteanul l-a acroşat cu roata dreapta spate pe Daniel S. (38 de ani), care mergea pe partea dreaptă a drumului. Pietonul ghinionist s-a ales cu un picior fracturat, iar Neculai B. a intrat în atenţia poliţiştilor. "Căruţaşul a fost sancţionat, în baza OUG 195/2002, cu 300 de lei şi i s﷓a întocmit dosar penal pentru vătămare corporală din culpă", ne-a spus dna Virginia Pralea, purtătorul de cuvînt al IJP.

8 aprilie 2008

Curiozitatea ştiinţifică l-a costat palma stângă

Un rus a rămas fără o palmă, din cauza curiozităţii ieşite din comun. Bărbatul a construit acasă o bombă, din interes pur ştiinţific. A vrut să o testeze în pădure, dar i-a explodat în braţe. Toată întâmplarea s-a petrecut în oraşul Saratov. Curiosul a ajuns la spital, cu palma stângă amputată. Medicii au informat imediat Miliţia despre incident. Anchetatorii au stabilit că bărbatul a găsit «reţeta» bombei pe internet, iar componentele necesare le-a cumpărat de la piaţă. Confecţionarea dispozitivului a durat câteva săptămâni, mai ales că nu era prima dată când se ocupa de aşa ceva. Rusul n-a mai apucat însă să-şi încerce «copilul». Când mergea spre pădure, acesta a explodat, rănindu-l grav. Omul a recunoscut totul în faţa miliţienilor, spunând că a procedat aşa "ca să facă un experiment”. El s-a ales cu dosar penal, în care va figura atât ca inculpat, cât şi ca victimă !

7 aprilie 2008

Dotare specifică de ziarist

Pentru aceia care se întreabă cam ce poartă cu sine un pixar, iată câteva accesorii nelipsite :
· două bucăţi pixuri ( primul se termină tocmai când interlocutorul e la mijlocul frazei, e « împrumutat » de un coleg de breaslă uituc sau îi îngheaţă mina tot în momentul de maximă necesitate) ;
· una bucată agendă (de obicei, din cele adunate de pe la diverse instituţii de sărbători ori oferite de conducere cam tot atunci. La o adică, în clipele de restrişte, e bun şi un caiet dictando, etalat cu noşalanţa falsă a celui care nu ţine la imagine. Schimbarea ziarului nu o implică şi pe aceea a agendei – doar nu s-or prăpădi degeaba bunătate de copaci !) ;
· una geantă/poşetă (distincţia se face mai ales după sexul deţinătorului, e însă obligatoriu să fie voluminoasă şi să aibă curea. Din proprie experienţă zic, e aproape imposibil să jonglezi în acelaşi timp cu pixul, agenda, geanta şi, eventual, umbrela ori paharul de cafea) ;
· două telefoane (în principal, unul e de serviciu şi celălalt personal, dar nu obligatoriu. Este aproape o regulă însă că aparatul necesar la momentul X nu are semnal, e pe descărcate sau creditul a ajuns « pe roşu ». În schimb, când ajungi ajungi în redacţie, pe celălalt te înnebunesc măcar vreo zece oameni de care n-ai mai vrea să auzi, iar soneria care îţi place ţie sigur enervează alţi patru-cinci colegi) ;
· un pachet de biscuiţi / o bucată covrig întărită/ un măr din care s-a ros un capăt (aici variantele sunt aproape infinite, în funcţie de predispoziţia pentru un mod de viaţă ne/sănătos. Dacă vreţi părerea mea, un biscuit e numai bun de ronţăit în timp ce aştepţi să-şi facă apariţia personajul zilei şi, dacă nu laşi pachetul început în redacţie, eviţi să atragi gângănii curioase pe care să le fugărească apoi cu Raidul doamna « de serviciu ») ;
· şerveţele şi hârtie igienică (prefer, din motive evidente, să nu intru în amănunte în ce priveşte starea grupurilor sanitate de la diverse instituţii. Cât priveşte şerveţelele, sunt foarte bune să te ştergi pe faţă după ce te-a scuipat vreun interlop. Nu e exagerare, s-a întâmplat, cu ceva vreme în urmă, chiar lângă mine. A păţit-o o colegă de la un alt cotidian şi mă întreb şi astăzi cum aş fi reacţionat dacă jetul atingea ţinta cea mai apropiată de ea, adică pe mine) ;
· carneţelul cu numere de telefon (numai să fie actualizate, altfel riscaţi ca, în locul unui inofensiv SMS către un coleg, să vă treziţi că i-aţi scris unui personaj dubios, căutat de ceva vreme de băieţii cu ochi albaştri).
Nu vreau însă să vă stric de tot surpriza. Dacă prindeţi pe stradă un ziar şi îl căutaţi în geantă, sigur descoperiţi multe şi mărunte accesorii neincluse în listă. Dar ce-ar fi viaţa fără oleacă de neprevăzut ?

6 aprilie 2008

Ai şi ei nebunii lor

Nu e o ştire prea optimistă pentru o zi de duminică, dar poate fi privită prin prisma zicalei « să moară şi capra vecinului ». Adică, şi ţările mai mari decât noi au nebunii lor. Oraşul rus Zlatoust e în doliu, după ce două eleve au fost ucise. Trupurile lor au fost găsite în apropiere de cimitir, alături de o a treia fată, grav rănită, care a povestit că au fost atacate de un pedofil. Administraţia oraşului a luat asupra sa cheltuielile de înmormântare şi chiar a stabilit o recompensă de 800.000 de ruble pentru orice informaţie care poate ajuta la prinderea criminalului. Acesta a atacat întâi o fată, ieşind din tufişuri pe neaşteptate. I-a pus cuţitul la gât şi, ameninţând că o ucide, le-a silit pe sora ei şi pe o prietenă să mergă împreună cu el în pădure. Acolo, le-a legat cu curelele de la ghiozdane de copaci şi şi-a bătut joc de ele. A reuşit să supravieţuiască acestui calvar doar o fetiţă de şapte ani, care se află acum la spital în stare gravă, dar stabilă. Anchetatorii au stabilit că ucigaşul şi-a ales victimele timp de câteva zile, pândind pe la şcoli şi grădiniţe. Mai mulţi copii au descris un necunoscut care a încercat să intre în vorbă cu ei. După spusele lor, criminalul are cam 23–24 de ani şi un tatuaj în formă de păianjen pe mâna dreaptă. S-au făcut filtre pe şosele şi în trenuri, iar poliţiştii lucrează fără întrerupere pentru a prinde pedofilul.

Naspa e să mori de viu!

“X era cât pe ce să moară de viu, când maşina i-a luat foc pe şosea”, zice suav tantea prezentatoare. Tresar şi mă gândesc că n-am auzit bine. Aş! Pe ecran aceleaşi cuvinte nemuritoare se lăfăie cu font mare, gros. Nu m-a înşelat deci auzul. Meditez puţin şi ajung la concluzia că e naşpa chestia asta. Adică, orişicât, chiar să mori de viu parcă e prea de tot. Bine, nu te duci pe lumea cealaltă de mort de-a binelea, da’ măcar să fii semiviu. Ca la semipreparate, adică.
În fine, deja mă simt invidioasă. După atâţia ani de « ştirism », pe mine nu m-ar fi dus mintea să zic aşa. Să-mi fie ruşine ! Noroc de coanele de la tveu că mai învăţ şi eu câte ceva. Nu-i nimic ! La o adică, exemplul ăsta poate fi extins, prelucrat şi adăugit, devenind sursă inepuizabilă de inspiraţie.
S-a udat de uscat, când a plonjat cu maşina în Bahlui.
S-a îmbătat de treaz, după ce a respectat tradiţia şi a băut cele 40 de păhărele.
S-a îmbolnăvit de sănătos, fiindcă a mâncat o conservă expirată.
A înnebunit de teafăr la minte şi i-a tăiat gâtul concubinei...
Vă las să continuaţi lista după plac.

3 aprilie 2008

Despre începuturi şi... continuări

Am ajuns să scriu “la ziar” din întâmplare şi, probabil, din disperarea absolventului de studii peste graniţă, plătite de statul român, care constată la întoarcerea în ţară că nimeni nu are nevoie de cunoştinţele lui. Şi alegerea publicaţiei a fost, mărturisesc, tot o întâmplare. Nu voi fi ipocrită şi nu voi spune că m-am îndrăgostit de meserie, nici că ştiam ce presupune cu adevărat. Fiindcă, m-am convins de ceva vreme de chestia asta, că în cazul fotbalului şi politicii, toţi cred că ştiu cum se face ziaristica. Iar în cele mai multe cazuri, se înşală amarnic, trăind cu o imagine vag romanţată creată de filmele americane sau cu impresia că ziarul se scrie în totalitate… după televizor/agenţia de presă. Am învăţat repede că viaţa de “presar” e mult mai prozaică şi, totodată, păcătoasă, cu inconveniente care pleacă de la programul de lucru cel mai adesea imposibil şi impredictibil. Viaţa ta e altfel decât a altora, orele de program “ca la buget” sunt un vis, zilele libere nenumărate la fel, duminica asuzi din greu căutând ştiri şi te consolezi poate cu ideea că televizioniştii o duc şi mai greu ca tine.
Nu trebuie uitat nici stresul continuu al aşteptării/căutării/descoperirii sau chiar provocării celor ce se vor întâmpla, al goanei după o deschidere, şi încă una, şi încă una… Ochiul priveşte altfel lumea, inima se oţeleşte, tragedia devine motiv de surescitare uşor bucuroasă. “Ai auzit? A murit subprefectul!”, “A căzut un avion!, “Şi-a opărit unul copilul”, “L-au arestat pe cutărică!”, “S-au adunat interlopii la Tribunal şi fac scandal”, “Accident de tren cu patru morţi!”, “Băse soseşte diseară la Iaşi”, “S-au certat consilierii ca chiorii la şedinţă…”. Şi de fiecare dată, primul gând e: “Mamă, ce ştire bună!”
M-am învăţat în anii ăştia cu multe lucruri, care mi s-au lipit de suflet şi cred că nu le-aş putea desprinde fără să sângerez. Lectura unei cărţi e îngemănată cu o căutare inconştienţă a greşelilor de redactare, la fel se întâmplă cu subtitrările la filme, o zi fără calculator, chiar şi în concediu, pare oarecum searbădă, orice informaţie, orice întâmplare, orice scenă zărită pe stradă sunt privite întâi ca un potenţial motiv de extras pixul şi agenda. Mai sunt însă lucruri care mă surprind încă, mă fac să tresar pe dinăuntru. Pozele acelea cu bucăţi de carne împrăştiată pe şosea şi oase în poziţii nefireşti încă mă fac să întorc privirea. Urâciunea interioară a unor oameni încă mă face să tresar pe dinăuntru. Mă întreb cum vor sta lucrurile peste încă 10 ani. Cine ştie?

Arhivă blog