30 iunie 2008

Hackerii, în război cu Lituania

De abia a interzis Lituania simbolurile sovietice, că a şi devenit ţintă pentru hackeri. După decizia Seimului, aceştia au început să atace paginile instituţiilor de stat, unde au apărut steagul roşu, steaua, secera şi ciocanul. De această situaţie s-a plâns ministrul Apărării lituanian, Jouzas Olekas. Acesta nu este primul atac al hackerilor, care s-au mai manifestat şi după demontarea monumentului soldatului sovietic. În ultimele zile au fost sparte paginile web ale Partidului Social-Democrat (de guvernământ), Comisiei de etică profesională şi altele. Acum, autorităţile din republica baltică au deschis o anchetă şi, din câte spun, atacurile sunt orchestrate de pe teritoriul altor state. Menţionăm că, pe 17 iunie, Seimul Lituaniei a completat un act normativ privind adunările, interzicând deopotrivă simbolistica nazistă şi sovietică.

Micii dumnezei în robă

Nu demult, fostul preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii, Anton Pandrea, cerea controale la instanţe, pentru a vedea dacă se respectă deciziile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acesta spunea că are infomaţii potrivit cărora pe destui colegi din ţară îi doare în partea posterioară de respectivele decizii, care ar trebui să aibă caracter obligatoriu. Sau cel puţin aşa spun codurile de procedură penală şi civilă, instanţei supreme revenindu-i astfel tocmai rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Cînd am auzit prima dată informaţia asta, drept să spun, nu prea m-am mirat. Am petrecut ceva vreme pe holurile Palatului de Justiţie, aşa că ştiu cam cum se învîrt rotiţele sistemului. Şi am auzit de judecători care nu pot fi de acord nu doar cu forul lor suprem, ci şi cu ei înşişi! Adică, în aceeaşi zi, în dosare cu acelaşi obiect, acelaşi complet dă soluţii total opuse. Acum ai dreptate, acum nu, ca la alba-neagra. De ce, putem doar să ghicim... Dacă la asta adăugăm procesele care se tîrîie cu anii, "excentricităţile" unor magistraţi de care a auzit toată ţara şi, mai ales, cele ţinute sub preş, dar şi lungul răgaz de care este nevoie pentru ca acele cîteva rînduri din condica de soluţii să se transforme în hotărîrea motivată, e de înţeles nivelul scăzut de satisfacţie al românilor faţă de sistemul judiciar. De ce să treacă în tabăra opusă cei 71 la sută din băştinaşi nemulţumiţi de funcţionarea instanţelor, cînd uneori chiar judecătorii le dau de înţeles că îşi pot găsi dreptatea doar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului?

Cauzele acestei situaţii sînt diverse şi, fireşte, nu întotdeauna vina e a magistratului. Sistemul este încă subdimensionat din punctul de vedere al personalului, mai e nevoie de investiţii în dotări, legislaţia e stufoasă şi adesea contradictorie, însă nu trebuie exclus factorul uman. Fiindcă, pînă la urmă, cu doar cîteva cuvinte, omul în robă care are dosarul pe masă îi poate deschide împricinatului porţile raiului sau îi poate face viaţa un infern. Iar cea mai periculoasă atitudine pe care o poate avea un judecător este să se simtă zeu, mai presus de reproş şi pedeapsă. Din păcate însă, cam asta au înţeles din inamovibilitate unii judecători, cărora Constituţia le spune să se supună doar legii, însă par să se simtă mai presus de ea. Iar la asta contribuie şi faptul că nu sînt traşi la răspundere cînd fac cum îi taie capul, şi nu legea. Şi aici vreau să fiu bine înţeleasă: ca în orice alt domeniu, nimeni nu le poate cere magistraţilor să nu greşească. Însă tocmai pentru că erorile lor, chiar şi făcute cu bună credinţă, au consecinţe greu de estimat pentru cetăţean şi pentru statul silit să plătească despăgubiri babane la CEDO, ele trebuie sancţionate. Iar senzaţia unora de îndumnezeire, cu urmări funeste pentru întreaga societate, nu va dispărea atîta vreme cît nu se va schimba ceva în domeniul ăsta.

28 iunie 2008

De pe la Târgul Olarilor











Am fost dimineaţă în Copou, la Târgul Olarilor, şi am văzut sumedenie de lucruri care mi-au bucurat ochii. Şi, fiindcă aici o imagine chiar face cât o mie de cuvinte, iar câteva dintre minunile expuse printre tei.

27 iunie 2008

Rezultate bune la repartizarea in licee

Si s-a facut, in fapt de seara, admiterea computerizata. Adica a fost cu surprise, mai devreme, ca si anul trecut. Au ramas pe dinafara 29 elevi, dintre care 3 cu note peste 7 (7,34; 7,06; 7,04). E clar ca buclucul a fost, in cazul lor, la completarea fiselor cu optiuni. Oricum, scolarii ieseni si unitatile din judet s-au dovedit in top si anul acesta: dintre cei 16 elevi din tara care au media 10 la admitere, 6 sunt din Iasi si au ales sa-si continue studiile la Colegiul "C. Negruzzi", la National si la Colegiul "E. Racovita". In topul celor mai solicitate 50 de unitati scolare din tara se afla doua iesene, cu profilul matematica-informatica -- Nationalul (ultima nota 9,48) si "Emil Racovita" (ultima nota 9,41). Ca absolvent de National, nu pot decat sa ma bucur. La mai mare! Rezultatele pot fi gasite la acest link:
http://admitere.edu.ro/2008/staticRepI/n/index.html

26 iunie 2008

Valoarea pozitivă a chiloţilor

Chiloţi roz. Sau negri, tot cu dantelă. Tanga, nu gogoşari. Cu aţă din aia subţire-subţire, că parcă n-ar fi. Dau bine la materiale cu tot felul de dorinţe fierbinţi ale populaţiei. Legate nu de preţul gazelor, ci de Kama Sutra. Toată chestia e să găseşti mereu o altă poziţie în care să-i imortalizezi pentru eternitate. Şi cine să-i poarte: trebuie o tipă sexy că, dacă pui o babă stafidită, se duce dracului efectul. Sau alegi un nene dotat într-o producţie marca Botezatu, să zicem… E nevoie şi de neni dotaţi, altfel doamnele cu ce-şi clătesc ochii? Doar e egalitate între sexe de ceva vreme! Iar acum, că senatorii zic să contrabalansăm ştirile rele cu cele bune, chiloţii se pot dovedi chiar salvatori. E drept că, deocamdată, se gândesc la tv-uri şi posturi radio, da’ cine ştie când se ocupă şi de ziare… Aşa că vine o ştire cu un accident cu mulţi morţi, dup-aia zici că s-a inventat lenjeria intimă care te rezolvă singură, ca să contrabalansezi. S-a scumpit energia electrică ori benzina? Nu-i nimic, povesteşti despre ultima ofertă de la sexy shop. În fine, a fost vreo inundaţie pe undeva, bagi repede cu marca preferată de tangă a Simonei Sensual şi cum i-a îmbunătăţit aceasta viaţa. Că doar energia sexuală are valoare pozitivă. Ai rezolvat şi cititorul, şi autorităţile. Până data viitoare…

25 iunie 2008

Cenuşăreasa a trecut la pantofi sport



Cenuşăreasa, în varianta sport (gusturile nu se discută, nu?), şi-a pierdut papucul. Sau poate, sătulă să-şi tot aştepte prinţul modern, cu Merţan, lanţ gros şi costum de piele, l-a lăsat strategic pe lângă Facultatea de Teologie. O idee bună, de altfel. Doar aspiranţii la rasă tre’ să fie însuraţi înainte să li se zică «Săru-mâna, părinţele!» Cât priveşte aspectul respectivului obiect, că nu pot să-i zic defel condur, ei bine, acum bărbaţii buni se găsesc greu, prinţii – şi mai greu, aşa că l-a cam chinuit, săraca, tot căutându-şi alesul. Oricum, probabil i-a fost mai comod încălţată aşa decât cu pantofi de cleştar, pe deasupra si cu toc.
După câteva ore, papucul dispăruse din peisaj. Nu pot decât ghici dacă l-a luat Prince Charming, gunoierii sau vreun motan vagabond, ca să-l folosească drept ladă de nisip. Sper pentru Cinderella noastră că prima variantă e valabilă.

24 iunie 2008

Furtuna smulge o sarpanta

Dupa cadere

Imagini foarte spectaculoase cu vijelia de aseara




Am pus in deschiderea blogului o scena surprinsa din intamplare aseara. Am postat-o pe youtube, unde, mai pe dupa-amiaza, veti mai gasi doua filmulete de dupa momentul desprinderii sarpantei. In bara video de alaturi, astazi sunt si alte productii proprii. Numele meu de "scena", pe Youtube, e presaritza.
Acum, si vreo doua poze ale intersectiei de la Zimbru, cu doar un minutel inainte de izbucnirea furtunii. O alta poza e a acoperisului cu pricina, astazi.

23 iunie 2008

Pe cînd un cap în gură, dom’ preşedinte?

În ultima perioadă, mă încerca un sentiment de difuză nelinişte existenţială, îmi lipsea ceva, dar nu ştiam ce. La sfîrşitul săptămînii, m-am lămurit. Era vorba despre primul marinar al ţării, cel care ocupă palatul unde predecesorului îi cînta cucuveaua. Ieşirile în public ale lui Traian Băsescu nu mai aveau savoarea de altădată (excluzînd episodul de conducător auto "supărat" de după turul doi al alegerilor locale) şi începeam să mă întreb, la nivel inconştient, dacă d-sa se simte bine. Acum m-a liniştit, şi încă de la Bruxelles.
Dom’ preşedinte a lămurit o jurnalistă de la Radio France Internaţional că "şi întrebările trebuie să probeze un minim de inteligenţă", cu alte cuvinte, a făcut-o proastă. Nu e noutate pentru al nostru conducător să se poarte aşa: breasla gazetarilor a mai fost gratulată, în public sau în intimitate, cu alinturi de genul "găozar" ori "tonomat", cu invitaţii aproape fără perdea la sex ori cu apelative de genul "ţigancă împuţită". Acum, cel mai recent episod al seriei s-a consumat chiar sub ochii UE. Ei şi ce? Doar nu ne-om aştepta ca primul om din stat, care ne reprezintă peste hotare, să se poarte acolo altfel decît printre românaşi? În fond, numai pentru că se afla la Bruxelles, doar nu era să dea dovadă de tact?
Fiindcă, orice ar spune băştinaşul supărat pe presa care, din varii motive, nu-i cîntă osanale preşedintelui, altfel ar fi trebuit să procedeze acesta. Chiar dacă întrebarea venea într-un moment inoportun şi indiferent dacă o considera deşteaptă ori eronată, Traian Băsescu trebuia să găsească o altă modalitate de a trage de urechi gazetarul cu pricina. Oricare ar fi fost părerea capului statului despre acel om sau doar despre replica lui, reacţia sa, tocmai pentru că se afla într-o situaţie oficială şi nu la o cîrciumă din port, era de aşteptat să fie una în primul rînd diplomatică. Putea ieşi din situaţia care îi ridicase tensiunea ignorînd elegant întrebarea, amînînd răspunsul pentru discuţiile din avion sau rupîndu-şi cîteva minute din timpul preţios pentru a-i arăta ziaristei unde a greşit, din punctul său de vedere. Cum îi stă în obicei, a preferat să jignească.
Şi, dacă de la Traian Băsescu nu mai am speranţe că se va schimba în bine, mai ales că mai toţi consilierii de valoare l-au părăsit, este şi mai trist că s-au găsit destui români să-l aprobe. "Bine i-a făcut, tonomatul naibii!", a zumzăit spaţiul virtual. Şi din nou, de vină e locatarul de la Cotroceni, care a acreditat mereu ideea trusturilor de presă ticăloşite, a conspiraţiilor cu iz de lovitură de stat, pe principiul "cine nu e cu noi e împotriva democraţiei şi de partea corupţilor". Acum, partizanii săi consideră că are dreptul să facă orice şi probabil l-ar aplauda dacă, într-un acces de furie cotroceniană, i-ar da un cap în gură unui jurnalist impertinent... Dar mai bine mă opresc aici cu scrisul, că dup-aia mă trece dom’ preşedinte pe lista neagră. Sau poate sînt deja?

22 iunie 2008

Tipul sexy cu chiloţi de tablă

Fusei sâmbătă la Iron Man şi chiar mi-a plăcut. Nu e doar o altă bandă desenată adusă pe marele ecran, şi asta graţie nu atât efectelor speciale (deşi reuşite), cât prestaţiei excelente a lui Robert Downey jr. Mărturisesc, totdeauna mi-a plăcut tipul, nu doar pentru că mi se pare sexy (de gustibus…!), cât mai ales fiindcă e un actor extraordinar. S-a văzut în Chaplin, dar se vede şi aici. Fiindcă e greu să fii o combinaţie între Robocop, Batman şi tipul cu chiloţi de tablă, şi să nu stârneşti hazul. Downey jr. reuşeşte asta, pentru că îşi valorifică la maxim partea întunecată a vieţii sale, lupta sa cu drogurile, din care, slavă Domnului, a ieşit învingător. Personajul său are un şarm aparte, acea aură de tip-rău-dar-de-fapt-bun-înăuntrul-său, care te face să crezi în el şi te cucereşte de la primele scene. În plus, a fost interesant să-l văd pe Jeff Bridges într-un rol negativ.
Am ieşit de la film şi m-am întrebat dacă mi-ar plăcea să am un costum ca al lui Iron Man. Să fiu, adică, Iron Woman. Păi zău că da! Ar fi foarte folositor. De exemplu, decât să aştept tramvaiul 6 şi să bat mărunt pasul pe loc, zang! Am zburat spre redacţie. Apoi, poţi să-l accesorizezi cum vrei. În loc de aruncător de flăcări, pui un jet de apă şi-l foloseşti pentru udat grădina/strada/vecinul gălăgios/protestatarii. Nu mai trebuie să porţi poşetă, bagi totul la compartimentul X. Şi tare aş vrea să văd cum te mai operează dup-aia hoţii. Iar dacă ai chef de fapte vitejeşti, cu minimum de efort, salvezi toate pisicile din copaci şi maidanezii din canale… Ce mai, viaţa e frumoasă şi e suficient să ai un şifonier pe măsură. Nu?

20 iunie 2008

Urmărite de un pedofil în pielea goală

După cum scrie gazeta rusă Pravda, un pedofil care îşi urmărea victimele în costumul lui Adam a fost condamnat la un an de închisoare. Bărbatul, pe nume Viaceslav, are 58 de ani şi locuieşte în regiunea Voronej, iar incidentul pentru care a ajuns în spatele gratiilor s-a petrecut în luna martie. Victimele sale, trei eleve de 9 şi 11 ani, îi erau vecine şi omul s-a întâlnit cu ele în curtea imobilului. Le-a chemat la el acasă, promiţându-le că le va arăta nişte vederi interesante, iar fetele nu au bănuit ce le aşteaptă. Ajunse în apartament, ele nu au avut însă parte de vederi, ci Viaceslav a scos din dulap o colecţie de jurnale pornografice. Apoi, s-a dezbrăcat pentru a le arăta cu ce se poate mândri chiar el. Priveliştea le-a cam speriat pe şcolăriţe, care au luat-o la sănătoasa. Bărbatul nu s-a lăsat cu una cu două şi, fără să se mai obosească să se îmbrace, a pornit în urmărirea lor. Nu le-a ajuns, aşa că s-a întors acasă şi s-a postat în faţa geamului, fluturându-şi penisul. Abia atunci, unul dintre vecini a sunat la Miliţie. Oamenii legii din Federaţia Rusă spun că, în ultimii ani, numărul unor astfel de infracţiuni a crescut.

19 iunie 2008

Masturbarea, hemoroizii şi Elodia

Mă uit la tv şi iar o caută pe Elodia. Un coleg glumeşte şi zice că a devenit eroină naţională. Eu presupun că va intra în manuale, pe lângă Andreea Esca. Partea proastă e că, probabil, amândoi avem dreptate. Totuşi, vreau să sper că interesul naţional pentru dispariţia demoazelei cu pricina şi manevrele soţului ei s-a mai diminuat. Caut pe trafic. Ro şi constat că am dreptate. În ultimele 7 zile, aflu astfel, nimeni n-a dat căutare după Elodia. Nu trebuie să fie însă supărată. Nimeni n-a vrut să afle vreo ceva nici despre nume sonore ca Bush, Putin, Bin Laden… În schimb, de tainele masturbării au fost interesaţi cam 1.400 de oameni, de hemoroizi şi politică şi mai mulţi. Până şi extratereştii au avut cât de cât succes… Asta e, dar să nu plângi, Elodia! Poate ai să revii în minţile noastre.
Iar dacă tot veni vorba de masturbări, sunt o parte şi a blogosferei, unde lumea povesteşte cum o face de n-şpe ori pe zi, într-un fel de creaţie colectivă, nu doar cu poveşti ale domnilor, ci şi ale doamnelor. Au succes nebun, vizite cu zecile ori chiar sutele de mii. Asta e! Dacă Elodia nu mai ţine la neamul românesc, sexul de unul singur e veşnic viu.

18 iunie 2008

La Bucureşti şi înapoi

Fusei recent la Bucureşti, după un act. Cu trenul de dimineaţă, să fiu la instituţia cu pricina în timp util. Primul tren e cel intercity, iar confortul de clasa întîi costă 116 lei. E frumos, nu zic – scaune moi, curat, perdeluţe la geamuri, aer condiţionat, măsuţă, grup sanitar civilizat cu bec pe perete, ca să ştii când e ocupat… Totuşi, e vagon comun, chiar şi supravegheat video. Loc de bagaje – micuuuţ. Probabil, obrazul subţire înseamnă bagaje puţine. E drept că nici nu am avut prea multe, dar parcă aş fi preferat să fie altfel organizat spaţiul. În fine, la doar 116 lei nu poţi să ceri prea multe, nu? Mi-am petrecut vremea încercând să aţipesc. Nu prea am avut însă cum: tipei de pe rândul din faţa mea îi suna telefonul din 5 în 5 minute. Tonight. Frumos, armonios, dar prea des. Când nu era al ei, se găseau altele să sune. De pe la şapte, l-am ascultat şi pe afaceristul de mai în faţă discutând cu angajaţii (proprii, presupun) despre montarea unor corpuri de iluminat. Angajaţii cu pricina, iertată-mi fie impresia (şi expresia), păreau cam bătuţi în cap. Altfel nu văd de ce trebuia să-i întrebe «ştii să faci asta/aia?» După cum mergea conversaţia, răspunsul părea să fie nu. Dup-aia, acelaşi tip s-a conversat cu o mulţime de cunoştinţe cărora le-a dictat o mulţime de numere. Mă simţeam de parcă aş fi auzit lecturat primul volum din cartea de telefoane şi mi-aş fi dorit să am şi eu un laptop, ca tipul din spatele meu, ca să mă sticlesc în el şi să fac abstracţie de zgomote. N-aveam, iar telefonul meu a sunat o singură dată. Cu iluziile spulberate în privinţa câtorva ore de somn, parcă începeam să mă simt călător fraudulos la clasa întâi.
În fine, am dat peste o babă la WC. Degeaba era becul de avertizare, dacă respectiva cucoană nu a încuiat uşa, ca să-l facă să-şi schimbe culoarea. Aşa am dat peste ea, cu nasul în jos şi fundul în sus. Nu ştiu cine s-a simţit mai prost. Cred totuşi că ea…
Am ajuns cu o întârziere de jumătate de oră, cam tot atât cât mi-a trebuit să-mi rezolv problema la minister. M-am mai învârtit apoi prin oraş şi prin Gara de Nord, ca să aştept trenul de ora 16. Era caald, aglomerat şi tot oraşul dădea impresia de mizerie, asa ca am fost mai mult decât mulţumită să mă urc înapoi în tren. Tot vagon comun (dar şi supraetajat!), deşi tot clasa întâi, iar CFR-ul nu se zgârcea la aerul condiţionat. Aveau de fapt un asemenea entuziasm pentru el, că la un moment dat au început să mă doară oasele. De data asta, n-am mai meritat hârtie igienică la budă, iar firul de apă era mai subţirel. Nici perdele nu mai aveam. Ca la accelerat, de! În schimb, nu am acumulat întârziere, ba la un moment dat am luat-o înaintea programului. Şi fondul sonor al cursei a fost altul: am avut parte de conversaţii despre procedura de vot şi secretele măştilor cosmetice cu aur. E educaţional rău, CFR-ul ăsta!

16 iunie 2008

Despre învingători şi perdanţi

Să ştii să lupţi, dar şi să pierzi, e mare lucru. Uneori mai mare decât o victorie, pentru că dovedeşte cine eşti şi dacă meritai să câştigi. O spun astăzi, când rezultatele votului şi deci numele noului, adică de fapt al vechiului primar al Iaşului, sunt cunoscute. La turul întâi nu am votat, pentru că singurul candidat a cărui prestaţie mi-a plăcut nu avea nici o şansă să câştige, dar avea un supliment de bagaj electoral care, cred, mai mult l-a împiedicat în cursă decât l-a ajutat. Ieri dimineaţă, votul meu a fost unul negativ, dictat de prestaţia penibilă a unuia dintre candidaţi, acela susţinut intens de primul marinar al ţării. Ce am văzut apoi la tv şi în spaţiul virtual, dar şi reacţia candidatului cu pricina, m-au convins că am avut dreptate în alegerea mea.
Nu voi susţine că Nichita e alb şi Oprea negru, cel puţin în privinţa modului în care s-a desfăşurat campania. Manevre necurate s-au făcut de ambele părţi, din păcate. Am petrecut însă ieri o mare parte din zi dialogând cu un confrate de breaslă care a tot aruncat în spaţiul virtual sondaje cu procentele celor doi, deşi urnele nu se închiseseră. A spus că e legal ce face, mai ales că nu e singurul. Nu mă interesează dacă au procedat şi alţii aşa – folosind o analogie, fiindcă unul le dă în cap oamenilor pe stradă şi nu e singurul din ţara românească, rezultă că nu e răufăcător? Nu cred nici că, dacă legea spune simplu că e interzisă prezentarea sondajelor de opinie până la terminarea votării, fără a indica în articolul cu pricina anumite mijloace media, asta înseamnă că internetul e sat fără câini şi poţi manipula astfel opinia publică. În fine, am văzut postările internautului respectiv de la turul precedent. Unde recunoştea că, tot după apariţia (pentru puţin timp!) a rezultatelor parţiale ale unui exit-poll online la agenţia care acum doar dădea link către blogul său, a urmat un apel de la BEM, dar nu a fost vorba de o sancţionare, ci de o "constatare a încălcării unei legi, nesancţionabilă din punct de vedere contravenţional". O încălcare a legii pentru câteva minute, remediată în timp record, prilej de a primi mulţumiri din partea BEM Iaşi, aşa cum s-a şi întâmplat. O zice el, nu eu.
Apoi, în fapt de seară, m-am uitat la minunata televiziune Tele M. Care, indiferent că şi-a asumat-o sau nu, a ţinut clar partea unui candidat, adică a lui Dumitru Oprea, dovadă că de aici a venit vibrantul apel al preşedintelui, care ne învăţa pe cine să votăm. Ei, şi aveau domnii cu pricina nişte feţe lungi şi supărate când apăru exit-poll-ul, de-ţi venea să le plângi de milă. S-au consolat, e drept, cu ideea că marja de eroare e maare, diferenţa miică (aveau dlor şi nişte probleme cu matematica, după cum calculau diferenţa asta). Mai întrebau candid un analist: oare n-o fi normal ca un partid să transporte votanţii cu microbuzele la secţii? Răspunsul: cum să nu, monşer! Mă întreb ce ziceau dacă era PSD-ul cu microbuzul aferent... Da’, după cum deja am văzut, e greu cu legile astea, mai ales când, dacă e să cred un articol dintr-un cotidian local, eşti moderator de talk show postvotare şi membru PD-L.
În fine, am auzit şi reacţia dlui Oprea, perdantul alegerilor. Care a răbufnit, spunînd că asistaţii social au decis soarta Iaşului. Aşa să fie? Sau poate să fie vina strategiilor gândite de d-sa şi de staff-ul său, a felului cum a purtat campania electorală şi a aliaţilor pe care şi i-a ales? Zău că aş crede că aşa e, atâta timp cât au putut determina reacţii de tipul votului negativ.
Închei cu cuvintele de ieri ale prea “emoţionatului” nostru preşedinte: învingătorii trebuie felicitaţi. Uneori, asta se aplică şi la învinşi. De data asta însă, nu e cazul.

15 iunie 2008

Despre pasiuni politice…

Trecui pe la urme, după ce în turul unu m-am abţinut. De fapt, a fost mai mult un vot negativ decât unul pozitiv, adică am ajuns la concluzia că, decât să ajungă şef la Palatul Roznovanu unul dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă (nu pot spune care, fireste), mai bine ar fi chiar şi o babă surdă. Am discutat apoi cu vreo două cunoştinţe şi a venit vorba de opţiunea mea. Mare greşeală! Următoarele două ore, s-au chinuit să-mi explice, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, de ce nu am procedat bine. Nu m-au convins, dar nu asta e important. Important e că oameni inteligenţi, cu ani grei de experienţă în spate, nu au putut accepta până la capăt adevărul ideii că opţiunea exprimată, fie ea corectă sau greşită, este sfântă, că dreptul la opinie o priveşte şi pe cea contrară. Ne dovedeşte că mai avem de lucru la capitolul mentalitate politică…

12 iunie 2008

CSY rusesc: Criminal în serie prins cu ajutorul unui telefon mobil

Potrivit ziariştilor de la «Pravda», un asasin în serie din Lipeţk (Rusia) a fost prins la cinci ani după ultima crimă comisă, graţie telefonului mobil al uneia dintre victimele sale. Bărbatul, care are 45 de ani şi este şofer la o firmă, şi-a trecut pe răboj 14 crime şi o tentativă de omor. El obişnuia să ia femeile în maşină, le ducea în afara oraşului, le sugruma şi apoi le viola. Prima crimă datează din 1998, iar ultima – din 2003. Necrofilul păstra bijuteriile şi unele dintre hainele victimelor sale, iar de la o femeie ucisă în 2003 a luat şi telefonul mobil. Anchetatorii au urmărit numărul respectiv, dar timp de 5 ani telefonul a rămas mut. Recent însă, potrivit oamenilor legii, o rudă a asasinului a găsit telefonul în garaj şi i-a dat drumul, iar anchetatorii au intrat imediat în alertă. Când miliţienii au ajuns la garajul respectiv, au mai găsit două haine de piele aparţinând unora dintre femeile ucise şi un sutien. Expertiza ADN a confirmat că materialul biologic găsit pe trupul victimelor îi aparţine şoferului. Singura care crede în nevinovăţia bărbatului este soţia acestuia, care spune că telefonul a fost cumpărat cu o zi înainte. Mai mult, rusoaica zice că soţul ei e un om credincios şi că, atunci când i-au fost aduse la cunoştinţa acuzaţiile, a leşinat. Se pare că bărbatul a mai fost reţinut şi în 2005, în acelaşi dosar, dar i s-a dat drumul…

10 iunie 2008

Broasca din tramvai

Am citit pe undeva că specialiştii (tare-mi place termenul ăsta!!!) au ajuns la concluzia că ne putem îndrăgosti la prima vedere în metro. Cică, pentru oraşele mari, ai mai multe şanse să ţi se pună pata pe cineva în acest mijloc de transport decât în cele supraterane, pe stradă, la cafenea ori la muzeu. Buuun. Acu, urbe măricică suntem, da metro nu avem şi nici nu va fi cazul, orice ar zice catindaţii la diverse alegeri. Dară ce ne facem? Tare mă tem că tre’ să lucrăm cu ce avem, chiar dacă şansele sunt mai mici. La o adică, în locul unei singure călătorii cu metroul, să ne plimbăm de şase ori cu tramvaiul şi să îl aşteptăm pe Făt Frumos! Daaa… Totuşi, nu sunt prea convinsă. Că merg zilnic cu tramvaiul şi am întâlnit diverse specimene: tovărăşelul care pute (deloc) discret a transpiraţie, probabil fiindcă nu a văzut reclama cu porcuşorul de sub braţ, moşul cu trei paporniţe postate chiar în mijlocul culoarului, care se uită urât la tine când improvizezi o săritură nu foarte tehnică peste ele, vânzătorul de ziare mic şi dolofan, care oferă separat două părţi ale aceleiaşi publicaţii şi, dacă îi zici asta, îţi zâmbeşte complice şi îţi oferă la mocăciune suplimentul despre sculătoare… A, şi ar mai fi orbul de serviciu care se prezintă drept « băiat tânăr în floarea vieţii » şi, când apare tramvaiul, îl observă mai rapid decât restul potenţialilor călători din staţie. Ori puştanul imberb care zice cuvinte cu p… la fiecare trei secunde şi se uită sfidător în jur, doar-doar l-o apostrofa o babă, să-l vadă lumea cât e de rebel. Oricum, măcar ăsta e mai bun decât un emo în devenire… Mai sunt şi alţii, dar nici urmă de Făt Frumos care să te lase cu răsuflarea tăiată şi pe care să-l cauţi apoi cu disperare prin anunţuri matrimoniale, gen băiatule cu ochi albaştri care mi te-ai uitat cu apropo la glezne şi mi-ai spus că mi s-a rupt elasticul la ciorapi, ştiu că de fapt vroiai să-mi ceri nr. de telefon! Sună-mă, că mi-am cumpărat alţii… Să nu ne pierdem însă speranţa, doamnelor şi domnişoarelor. Poate găsim măcar o broască…

9 iunie 2008

Nostalgii de vară


De dimineaţă, mă încerca un uşor fior de nostalgie după anii studioşi. Petrecuţi departe de ţară, dar alături de alţi români. Asta e o imagine de atunci. Ghiciţi locaţia? Oricum, tare m-aş mai întoarce pentru o excursie pe acolo. Dacă aş avea şi bani, că-s scumpe în draci.

8 iunie 2008

Update pios



Să nu vorbesc cu păcat : s-a înmulţit poporul credincios. Cei mari cu pioşenia, cei mici cu ale lor.

De pe-ale întronizării valuri

Astăzi e întronizat noul mitropolit, Teofan Savu. Program de slujbă lung, în două părţi, apoi sunt programate şi ceva discursuri. Pe chestia asta, la băieţii în uniformă fuse pregăteală mare, ba au adus şi nişte jandarmi din Bacău, să facă faţă la năvala pelerinilor. Numai că, deocamdată, slabă mişcare pe acolo, că mai că întrece numărul jandarmilor pe cel al credincioşilor. Fuse, cică, un incident de dimineaţă, da’ cocoanele în negru cu pricina dau acu cu subsemnatul la Poliţie. Deocamdată, Băse nu se văzu, numai Elenutza şi cu Bocuşor. Da’, cum ei umblă ca siamezii, îl aşteptăm cu drag şi dor pe primul marinar al ţării…

4 iunie 2008

Despre sexul la serviciu

Deschid pagina unei televiziuni, nu contează care, şi citesc : «Elev de 13 ani, forţat de colegi să se masturbeze în faţa clasei», «Sex oral pe acoperiş», «Preotul specialist în sex în grup se poate întoarce la cele sfinte ». Mai pot vedea, fireşte, poze sexy cu nu-ş ce vedetă. Concluzia e simplă – vedetele fac sex, popa face sex de tipul sendviş masculin (dacă îmi pun mintea, găsesc pe undeva şi imagini cu funduleţul lui gool), elevii fac sex în clasă, voit sau mai puţin. Eu sunt la serviciu, adică nu fac sex. Încep să mă întreb: «Păi de ce nu sunt eu în rând cu lumea?» Mai ales că citii, chiar în paginile publicaţiei la care cu onor lucrez, că sexul la serviciu sporeşte productivitatea muncii. Interesant, îmi zic. Poate ar trebui să facem un plan ca să lucrăm mai bine. Unul cu experimente carnale la propriu, şi nu la figurat.
Ar fi însă o problemă: având în vedere numărul angajaţilor şi al angajatelor (colaboratorii sunt, în fond, liberi ca păsările cerului!), trebuie o planificare strictă. Că doar, dacă e să creştem productivitatea, ar trebui să beneficieze cu toţii în egală măsură de măsuri de acest gen. Ca la apa minerală oferită în zile de caniculă, adică, să fie sexul pentru toţi, în cantitate egală. Sau să merite cei mai leneşi mai mult? Da’ dacă se lenevesc dup-aia special, fiindcă au pus ochiul pe salariatul X? Şi ce te faci dacă iese bătaie pentru acelaşi angajat/aceeaşi angajată, ca să se lucreze cu el/ea la apetitul muncitoresc? Omul se poate plânge de suprasolicitare, ba poate cere şi spor de sex… Sau dacă, dimpotrivă, salariatul Y nu are lipici la colegi/colege şi se simte discriminat?
Până la urmă, ar trebui chemat un specialist care să se ocupe de toată treaba asta… Da’ unde îl găseşti? Mai bine să nu-mi dau cu presupusul în privinţa asta, să nu se sesizeze cele organe cu ochi albaştri. Poate cititorii au de făcut sugestii…

Arhivă blog