30 septembrie 2008

Zîmbetul amar al ţării mîndre

În România anului de graţie 2008, să fii patriot pare să fi devenit o atitudine anacronică. Nu e de bon ton să spui că-ţi iubeşti ţara sau că, fiind conştient de multele ei probleme, îi doreşti din toată inima să apuce zile mai bune şi crezi că are în ea sevă pentru a o face. Sau – Doamne fereşte! – chiar eşti gata să pui osul la treabă pentru asta. E drept, nu vorbesc aici de demnitari ori măcar aspiranţi la un fotoliu călduţ prin Parlament, la Palatul Victoria sau, pentru început, la o descentralizată amărîtă de provincie. Nu, în cazul lor, grija pentru soarta ţărişoarei, afirmată cu orice ocazie, e la fel de găunoasă ca un măr sub coaja roşie şi lucioasă a căruia colcăie viermii.
Dacă eşti însă artist, fie că inspiraţia îţi curge prin vîrful condeiului ori al penelului, ai dezlegare, se pare, să-ţi înjuri cît mai bine ţara. Ultima găselniţă de acest gen a fost expoziţia pictorului timişorean Benedek Levente. Pentru care România se potriveşte de minune cu un vagin deschis larg privirii de două mîini dibace. Şi cu imaginea colţilor ascuţiţi ai unui vampir, ieşind din temelia unei biserici. E drept, s-a găsit totuşi cineva să-l reclame la Poliţie, dar oficialii Ministerului Culturii au dat din umeri. Doar nu e treaba lor să se ocupe de astfel de lucruri triviale!... Pînă la urmă, omul şi-a închis expoziţia, dar nu de teama unei pedepse pentru ofensă adusă însemnelor naţionale, ci fiindcă i s-a făcut frică de Noua Dreaptă. Că doar şi-a bătut joc şi de Corneliu Zelea Codreanu. Cum s-ar zice, statului îi mai dai cu flit, dar urmaşilor cămăşilor verzi – nu!
Aţi putea spune că e un incident izolat, dacă această situaţie nu ar avea un precedent înscris în elita culturii române. Pre numele său, Horia Roman Patapievici, care ne-a delectat cu vorbe de alint despre substanţa tîrîtă a poporului român, obişnuită să fie pisoarul altor naţii, sau despre plaiul mioritic al fecalei. Şi care, scriitor fiind, ar folosi limba română doar pentru înjurături. Iar cînd i s-au găsit critici, dl Patapievici, dar şi alţi elitişti au sărit ca arşi, în numele libertăţii artistice.
Aşa că asta e ţara în care trăim, una în care patriotismul e adesea asimilat comunismului sau pur şi simplu ridiculizat, ca dovadă de slăbiciune evidentă a duhului. E drept că la asta au contribuit şi cei care au exagerat, s-o spunem eufemistic, în afişarea tricolorului. Am să le acord (unora) prezumţia de nevinovăţie şi am să presupun că au făcut-o din prea multă dragoste, dar asta nu schimbă cu nimic situaţia. Băncile, coşurile de gunoi şi beculeţele de Crăciun roşii-galbene-albastre nu au ajutat cu nimic la încetăţenirea unui respect minim pentru culorile naţionale. Nu au făcut-o nici şuviţele şi unghiile în aceleaşi nuanţe oferite de saloanele de înfrumuseţare de 1 decembrie, nici steagurile personalizate, cu mesaje de genul "Nea Gică susţine România", eventual aruncate la tomberon după ce echipa favorită a luat-o (iarăşi) pe coajă. Şi nici festivităţile atît de seci şi evident fără fond din fiecare an, de Ziua Drapelului, ori steagurile înşirate pe stîlpi pentru 24 de ore.
Aş vrea să văd steagul fluturînd, nu doar la ceas aniversar, la fereastra ori în ograda multora. Aş vrea să aud replica "doar trăim în România..." spusă altfel decît pe un ton de capitulare resemnată. Aş vrea să găsesc un artist care să spună că îşi iubeşte ţara, aşa amărîtă cum e ea. Aş vrea ca tricolorul să nu fie vreodată suport pentru turul pantalonilor şi nici harta ţării fundal pentru vagin. Aş vrea ca atunci cînd spui "Cîntarea României", oamenii să se gîndească nu la Ceauşescu, ci la Alecu Russo şi la vorbele lui despre o ţară mîndră care zîmbeşte amar. Oare vreau prea mult?

29 septembrie 2008

Alegător, elettore, votante...

În săptămîna abia încheiată, în Italia a început procesul unui om care a reuşit, dintr-o lovitură, să demoleze deja şifonata imagine a României peste hotare. E vorba de celebrul Romulus Mailat, cel care a indignat o ţară întreagă după ce a jefuit şi, zic anchetatorii, a ucis o italiancă. El spune că e vinovat doar de furt, dar asta e altă mîncare de peşte. Oricum, moartea acelei femei a declanşat o întreagă avalanşă de evenimente, pe care Mailat nu ar fi putut-o bănui niciodată. Şi vorbim aici nu doar de atacarea unor conaţionali de-ai noştri stabiliţi în "cizmă" (infracţiuni despre care vajnicele organe de anchetă nu au putut stabili că sînt pe fond xenofob), ci şi de toată tevatura cu expulzarea răufăcătorilor comunitari.

Acum, guvernanţii noştri s-au gîndit că vor mai drege busuiocul cu preconizatele campanii de îmbunătăţire a imaginii românilor stabiliţi peste hotare. S-a început cu Spania, dar e vizată şi Italia, unde (nu e de mirare!) românii ocupă locul trei în topul celor mai antipatici străini. Aşa că 3,5 milioane de euro vor fi cheltuite pe videoclipuri dedicate poveştilor de succes ale emigranţilor români, panouri stradale cu mesaje pilduitoare, un documentar "de bine" şi vizite ale jurnaliştilor spanioli în România.

Minunat, ar zice unii, dar mă întreb cum vor ajuta toate acestea, dacă destui românaşi vor continua să fure, să omoare, să violeze, să se prostitueze, să falsifice cărţi de credit, să cerşească... Şi sigur îşi vor mai trece în palmares asemenea isprăvi, pe care mijloacele media altor ginte latine (şi nu numai) vor continua să le prezinte bubuitor, la ştirile lor de la ora 5. Şi nici vizita gazetarilor iberici nu are efect garantat, că parcă văd că le şuteşte cineva portofelul, le strică maşina, le dă în cap pentru distracţie, în muşcă maidanezii de fund... În fine, variantele posibile sînt aproape "fără număr". Aşa că, pentru oricine are o fărîmă de bun simţ, e clar că milioane de euroi se duc de fapt pe apa Sîmbetei.

Cîrcotaşii ar putea spune însă că banii vor fi cheltuiţi cu un scop, chiar dacă nu e cel anunţat. Poate nu vor schimba felul în care italienii ori spaniolii îi privesc pe ai noştri, dar le vor arăta celor din urmă că Guvernului îi pasă de ei. Şi e important să le dai de înţeles că nu au fost uitaţi, atîta vreme cum diaspora are rolul ei în apropiatele alegeri. Şi, cum anul ăsta experimentăm uninominalul, că şi mama Omida cu greu ar putea ghici în bobi cine iese şi cine nu, fiecare om intrat în Parlament contează. Chiar şi pe locurile dedicate stranierilor! Aşa că şefii de la Palatul Victoria au dat startul la campanie. De imagine...

Cum nu are la dispoziţie un astfel de instrument convenabil, PSD s-a mulţumit în ultima vreme cu promisiuni, prin gura şefului său, Mircea Geoană. E drept, făcute cam cu aceeaşi pricepere ca planul de bătaie al schimbării de imagine. Liderul PSD a cugetat profund şi i-a îndemnat pe stranieri să se întoarcă acasă, că le dă cîte 20.000 de euroi. M-am întrebat, cînd l-am auzit, dacă se referea şi la proxeneţii, cerşetorii şi hoţii de "export"? Cine ştie... Oricum, după ce alţii mai deştepţi ca el au făcut nişte socoteli elementare şi le-a ieşit că ar lăsa ţara fără buget cam vreo doi anişori, şi-a dat seama că a fost greşit înţeles. Că doar nu era vorba de bani gheaţă, ci de posibilitatea de accesa programe de finanţare. De la UE.

Cum nisipul curge rapid în clepsidra preelectorală, vom mai asista, probabil, la astfel de jocuri de imagine, inspirate ori nu. Fiindcă e clar că unor categorii tradiţional bombardate cu promisiuni, cum sînt pensionarii, li s-a alăturat acum diaspora. Că omul cu ştampila tot aia face, indiferent că alţii îi zic elettore, votante ori alegător.

28 septembrie 2008

Motanul cerşetor



Motanul Sile s-a gândit îndelung la o schimbare în carieră. Nu de alta, dar s-a săturat să stea toată ziua în poala bunicii şi să o asculte cum sforăie. Aşa că a decis să pună în valoare şarmul indiscutabil, care le făcea pe mâţele din cartier să se lingă pofticioase pe botic, iar pe băbuţe să-l mângâie visătoare pe cap.
A prospectat piaţa şi a ales locul cel mai potrivit: în parcare, lângă maşinile unor barosani. S-a convins că n-are concurenţă şi că javrele din apropiere nu-I dau atenţie, prea ocupate să urmărească plasele celor care merg la tomberon. A găsit o hârtie şi şi-a pus-o în faţă. Mai rămâne acum să găsească sloganul cel mai potrivit ca să smulgă un ban ori un şniţel alb pentru zile negre de la oamenii miloşi. Deocamdată, Sile mijeşte ochii şi meditează. Că e a dracului treabă şi economia asta de piaţă! Chiar şi pentru un motan cerşetor…

25 septembrie 2008

Artă murală modernă. Ar vrea ei!



Omul primitiv avea peşterile ca să-şi încerce talentul de pictor naiv. Cum peşterile noastre sunt blocurile, artiştii de ocazie desenează acum cu drag şi spor pe pereţi. Rezultatul nu e însă deloc de dus la muzeu. De exemplu, tantea din imagine seamănă cu Mama Pădurii după ce a ieşit de la stilist. Celălalt ins dintr-un portret destul de schematic (nu-ş de ce cred că e de genul masculin, dar mă iau după ce-mi spune instinctul) e mai vesel, dar are o culoare total nesănătoasă în jurul ochilor. O fi luat o mamă de bătaie de la cineva invidios de cât de erect îi e părul. Asta, dacă nu cumva mesajul profund al acestei forme de artă modernă mă depăşeşte…

22 septembrie 2008

Gramatică de la RATP cetire


Cred că angajaţii RATP au rămas cu ceva restanţe şcolare. La gramatică. Nu de alta, dar dacă tot îi informează pe călători, măcar ar putea s-o facă şi într-o limbă română corectă. Mai ales că anunţul cu pricina, important de altfel, nu e deloc lung. Dar de ce să nu-i punem şi o virgulă între subiect şi predicat? Aşa ne iese ce se vede în poze. "Biletele de călătorie, se vor putea procura"...

18 septembrie 2008

Ciocu' (mic), Frate Române!

Zilele trecute, am auzit vestea cea mare: CFR Călători a fost amendată de Protecţia Consumatorului! Ia te uită, mi-am zis, se mai mişcă şi în domeniul ăsta ceva. Bravos, dom'le! Iată că liberalul Valerică are curajul să se lege de unul dintre mamuţii transporturilor, aflat în ograda statului. Apoi am aflat şi pentru ce a fost încasată sancţiunea şi entuziasmul mi s-a evaporat pe loc. Inspectorii IRPC au tras de urechi CFR pentru că gara ieşeană nu are un ghişeu special pentru gravide, femei cu copii în braţe, persoane care nu pot sta la rînd sau care pierd trenul.
Mult şi cu lumînarea trebuie să fi căutat angajaţii de la Protecţia Consumatorului ca să descopere o "bubă" în domeniul feroviar. Că doar totul e pus la punct în cele mai mici amănunte, iar călătoria cu trenul aduce o plăcere aproape orgasmică. De exemplu, după garniturile româneşti până şi cel mai cusurgiu român ar putea să-şi potrivească zilnic ceasul... Nu-i aşa? A, mă contraziceţi vehement! Şi, recunosc, aveţi dreptate, fiindcă trenurile au mereu motiv să nu respecte graficul. Că o coc angajaţii CFR de-o grevă mică, îi lucrează hoţii de cablu, le pun beţe în roate canicula, zăpada, furtuna care a doborît copacii, cardiacul care şi-a găsit sfîrşitul în vagon sau calul lăsat să se plimbe pe terasament, rezultatul e acelaşi: întîrzieri care se măsoară în zeci de minute sau chiar ore bune. Asta, în cazul în care motivul ruperii de ritm feroviar poate fi identificat. Că sînt şi situaţii în care, pur şi simplu, acceleratul/rapidul pentru care ai plătit supliment de viteză se tîrăşte în ritm de personal ori opreşte în cîmp şi tot stă. Probabil, ca să admiri mai bine peisajul autohton. Şi dacă astfel de situaţii nu pot fi evitate întotdeauna, în ciuda celor mai bune intenţii (asta, ca să le acordăm ceferiştilor prezumţia de nevinovăţie!), felul cum sînt trataţi călătorii e simptomatic pentru interpretarea de către CFR a principiului clientul nostru, stăpînul nostru. Oamenilor nu li se dau nici un fel de explicaţii, nu li se oferă scuze, ci, în cel mai "bun" caz, sînt anunţaţi despre întîrziere. Ba chiar, uneori, sînt minţiţi de la obraz, cum au păţit-o zeci de familii care au petrecut o noapte albă în Gara de Nord. Trenul lor a întîrziat două ore, dar au primit asigurări că garniturile de legătură îi vor aştepta. Şi i-au aşteptat... din părţi. Aşa că au stat oamenii, cu bagaje şi copii, o noapte pe peron. Bineînţeles, nu s-a găsit cineva de la CFR să le ofere măcar un sendviş şi un pahar de apă, ca să nu mai zic de o variantă de cazare.
Despre condiţiile din trenurile cu rang inferior nici nu mai vorbesc, fiindcă le ştie toată lumea. De altfel, şi în cele cu aer condiţionat sau priză pentru laptop (şi preţ al biletului pe măsură!), tot te întrebi ce să faci cu două geamantane şi ajungi la concluzia că unul trebuie să-l ţii în poală. Iar destule gări arată şi ele de te ia cu plîns, în vreme ce reparaţiile se întind pe decenii. Dar Protecţia Consumatorului s-a împiedicat de ghişeul pentru gravide...
Să nu disperăm totuşi, fiindcă tătuca statul se gîndeşte la CFR şi la datoriile sale de sute de milioane de euro. După ce în 2006, compania care administrează întreaga reţea feroviară a fost iertată de datorii istorice, acum Ministerul Transporturilor a găsit soluţia pentru evitarea falimentului. Alte restanţe, la furnizorul de electricitate şi la bugetul de stat, ar urma să fie convertite în acţiuni, în urma unei majorări de capital. Într-un fel oarecum pervers, am asigura astfel noi, toţi românii, siguranţa financiară a celor care ne toacă nervii şi buzunarele. Şi dacă proiectul va deveni realitate, ne vom putea spune iarăşi, în surdină: Ciocu' (mic), Frate Române!

17 septembrie 2008

Operaţiunea “Pisoiul”



Un fost coleg i-a adus unei colege un motănel. De vreo lună, dar cu personalitate. Cel puţin aşa i-a făcut reclamă. Oricum, ghemul respectiv de blană, foarte simpatic de altfel, a fost transportat într-o cutie de carton şi, odată ajuns pe prispa redacţională, a început să miaune de mama focului. Proaspăta stăpână l-a luat în braţe, să-l liniştească. Mare greşeală ! Pisoiul s-a prins cu gherele de tricoul ei şi nu s-a mai dat dus. A fost nevoie de o întreagă operaţiune de extragere, mai ceva ca la serviciile secrete. Nu de alta, dar cred că a rivalizat, în complexitatea, cu scoaterea vreunui agent din spatele Cortinei de fier, în vremurile apus (oare de tot?)… Până la urma, a luat din nou drumul cutiei, iar de acolo, a ajuns în noua casă. Cică are personalitate şi acolo.

16 septembrie 2008

Natură moartă cu rufe şi albăstrele




Oamenii gospodari din zona Zimbru (Alexandru cel Bun) şi-au descoperit o nouă pasiune. A apărut astfel o minune de minigrădină în spatele unui bloc, chiar lângă scară. Găseşti acolo şi flori de toamnă, şi albăstrele întinse pitoresc pe gardul viu sau printre rufe. Mie chiar îmi place şi nu pot decât să sper că vandalii nu-şi vor face de lucru cu florile. Că mare-i şi grădina lui Dumnezeu…

15 septembrie 2008

Apa trece, alegerile rămîn

În ultimii ani, românii au avut parte de destule nenorociri aduse de capriciile mamei naturi. Şi, după cum ne liniştesc meteorologii, viitorul este la fel de luminos ca fundul unui babuin, adică vremea capătă un caracter tot mai extrem. Aşa s-a ajuns ca aproape să nu fie an în care sute sau mii de români să nu-şi vadă casele luate de ape sau măcar animalele de prin gospodărie înecate şi televizorul, frigiderul, hainele ori murăturile din beci transformate în amintiri ude, dar nefolositoare ale vieţii de pînă mai ieri. De fiecare dată, Executivul a sărit în ajutorul celor în nevoie, şi o face şi mai abitir în anii electorali, cum este acesta.

Din vară, s-a tot vorbit despre ajutorarea oamenilor năpăstuiţi, iar preşedintele şi diverşi miniştri, ba chiar şi dive ale politicii dîmboviţene, s-au plimbat prin zonele afectate de inundaţii din Moldova. Oamenilor li s-au adus ajutoare de primă necesitate, li s-a promis sprijin pentru reconstruirea caselor. S-au adunat şi materiale de construcţii, de au gemut depozitele de ele, iar firmelor de profil li s-a arătat vărguţa, ca nu cumva să întîrzie lucrările. Ce au făcut însă sinistraţii?

Printre altele, au făcut mofturi. Şi nu e prima dată! S-au plîns că li se dau prea puţini bani, că proiectele pentru noile gospodării nu le satisfac ultradezvoltatul simţ estetic, iar casele duse pe apa Sîmbetei erau mult mai frumoase. Mai ales că, vorba ceea, balega din chirpiciul vecinului nu semăna cu cea a vacii proprii, aşa că şi casele erau la fel de diferite ca palatul de la Versailles de Taj Mahal! Fireşte, preocupaţi de aspecte profund artistice, mulţi dintre ei n-au pus mîna pe lopată, ca să ajute la reconstrucţie. Au preferat să petreacă timpul mult mai cu folos, la crîşmă, cîrtind pe seama celor care trebăluiau în locul lor. Asta, după ce şi în acele momente cînd erau sub ameninţarea puhoaielor, destui i-au lăsat pe jandarmi să înalţe diguri sau să le care lucrurile în siguranţă. Iar lenea unora a devenit atît de evidentă, că pînă şi preşedintele Traian Băsescu i-a tras de mînecă, spunîndu-le să mai pună osul la treabă. O vorbă grea, venind din partea unui om care vrea să capitalizeze imagine şi pe seama sinistraţilor.

Dar cireaşa de pe tortul refacerii postdiluviene o reprezintă locul în care vor renaşte gospodăriile sătenilor. Iar în această privinţa, scandalul cît casa s-a stîrnit imediat ce Guvernul a anunţat că nu va arunca pe fereastră banii construind în zone inundabile. Oamenii s-au răsculat cît ai zice peşte şi au anunţat că nu vor să se mute nici cu un metru, că doar n-o veni iar apa peste ei! O atitudine periculoasă pentru sine, dar şi pentru puşculiţa bugetară, în condiţiile în care în România sînt circa 78.000 de construcţii în zone inundabile, cele mai multe în Moldova. Dar fermitatea Executivului s-a topit pe măsura trecerii timpului. Adică, a apropierii scrutinului. S-au găsit şi motive: că nu e teren, că fenomene meteo de amploarea celor din vară se întîmplă o dată la o sută de ani, că strămutarea e prea scumpă, fiindcă trebuie însoţită de drumuri şi utilităţi... S-a dus deci dracului dorinţa de a evita alte drame, dar şi alte cheltuieli, în anii care vor veni. Se vorbeşte doar de termenul pentru finalizarea caselor, fixat înainte de momentul magic al introducerii voturilor în urnă, fireşte. Dar ce contează nota de plată a următoarelor inundaţii? Că doar apa trece, dar alegerile rămîn.

10 septembrie 2008

Maidanezi vs maşini


Scena e filmată în Alexandru cel Bun, în miez de zi. E în zonă o întreagă haită de maidanezi, dar cui îi pasă? Nu Primăriei, în orice caz… Nici asociaţilor de protecţie a animalelor, de altfel. Măcar vaci şi cai n-am mai văzut de multă vreme. Slabă consolare!

9 septembrie 2008

Puterea calorică a moţiunii

Ministrul Varujan Vosganian a (re)descoperit America tocmai la final de mandat. A zis mai-marele peste Economie şi Finanţe că trecerea centralelor termoelectrice în subordinea autorităţilor locale a fost un experiment nereuşit. În mare parte, argumentele invocate de dom’ ministru sînt de bun simţ. Spune dl Vosganian că problemele CET-urilor au rămas nerezolvate, că adesea au fost cumpăraţi combustibili prea scumpi, iar modernizări nu s-au făcut, şi sînt de acord cu el. Deşi e clar şi că îi dă mîna să arate cu degetul spre soluţia neinspirată care a vizat unităţi precum cele din Iaşi, Bacău ori Suceava, atîta timp cît ea a venit, în 2002, din partea unui guvern PSD, care a şi trebuit să le arate vărguţa primarilor ca să o accepte. Dom’ ministru devine însă ridicol cînd învinuieşte consiliile locale că, din motive electorale, au menţinut preţul gigacaloriei la un nivel scăzut, condamnînd astfel CET-urile la faliment.
Nu poţi să nu te întrebi de ce a ajuns el la această concluzie în anul de graţie 2008, luna septembrie, şi nu, să zicem, la sfîrşitul lui 2006, cînd a preluat acum defunctul Minister al Economiei şi Comerţului. Iar răspunsul nu e greu de găsit: l-a îndemnat să se îngrijoreze brusc abia ouata moţiune PD-L, privind tocmai bubele termoficării. Că şi portocaliii au agenda lor este de asemenea clar. Fiindcă nu poţi avea în minte decît jocurile electorale atunci cînd, cu mai puţin de trei luni înainte de alegerile parlamentare, mai vrei să dai jos Guvernul! Chiar dacă, oficial, plîngi cu lacrimi de crocodil soarta românaşilor agresaţi de facturile babane la întreţinere şi a primăriilor, pe care le paşte pericolul să nu poată asigura serviciile de termoficare.
Şi, dacă tot e să ne referim la politica în acest domeniu atît de sensibil pentru pielea şi, mai ales, buzunarul românului, fariseismul liberalilor mai iese la iveală într-o privinţă. Pe la jumătatea lui 2006 a apărut Legea 325, a serviciilor publice de alimentare cu energie termică. Prin aceasta se introduceau, între altele, aşa numitele "zone unitare" de încălzire, în fiecare urmînd să se aplice o soluţie unică, fie că e vorba de centrale ori sistemul centralizat. Iar aceleaşi autorităţi locale care acum sînt considerate de ministrul Vosganian nu prea competente cînd vine vorba de administrarea CET-urilor au primit atunci sarcina de a se ocupa de stabilirea acelor zone şi alegerea sistemelor de încălzire. Asta, deşi toată lumea ştie că în cele mai multe oraşe mioritice, opţiunile individuale de combatere a tremuratului s-au amestecat, iar posesorii de centrale termice au adesea vecini încă fideli sistemului centralizat. Nu l-am auzit pe dl Vosganian să se îndoiască de intenţiile şi putirinţa primăriilor cînd, prin actul normativ, li s-a aruncat în curte pisica, trebuind să-şi bată capul dacă îl aplică doar pentru clădirile care se vor ridica sau şi pentru cele deja existente. Iar dacă au ales ultima variantă, cum vor proceda pentru eliminarea "indisciplinaţilor" care merg împotriva curentului?
Atunci, totul era bine şi frumos. Că doar n-o veni Guvernul să le smulgă oamenilor centrala din apartament sau, dimpotrivă, să-i convingă să se debranşeze de la CET, deşi n-au bani nici de-o sobă! Iar autorităţile chiar că fac aşa cum le duce capul, exemplu fiind Iaşul, împărţit în două zone: Copou şi... restul oraşului, cel încălzit centralizat. În fond, doar şi dl Vosganian zice că tot CET‑urile mult mai rentabile, mai puţin poluante, mai ieftine şi mai sigure! Ce faci cu posesorii de centrale? Încă nu se ştie.
Iată deci că, pe lîngă alte "bube" din viaţa românului, şi temperatura caloriferelor devine subiect de bătălie politică. Aşa e înainte de alegeri: homus politicus, mai ales dacă are şi dregătorie, descoperă valoarea calorică a... moţiunii. Iar după ce votăm, om vedea dacă îngheţăm sau nu. Deşi, poate avem noroc în iarna asta, că la anul vin şi prezidenţialele...

8 septembrie 2008

Mai mult spaţiu pentru Iaşi, în « Evenimentul »

Cotidian regional prin excelenţă, “Evenimentul” va încerca să aloce mai mult spaţiu publicistic arealului geografic ieşean, păstrându-şi în acelaşi timp orientarea care l-a consacrat. Cei care au ţinut în mâini, sâmbătă şi astăzi, ediţia tipărită a ziarului au putut constata că, pe lângă gazda lor tradiţională, pagina 5, au apărut mai multe ştiri din Iaşi şi pe pagina 6. Astfel, capătă şansa de a ajunge pe hârtie şi materiale care, până acum, prindeau loc doar în ediţia electronică a «Evenimentului», şi asta nu neapărat din cauza importanţei lor mai mici. Tot din dorinţa de a rezona mai bine la problemele Iaşului, îi invit pe locuitorii urbei care cunosc oameni interesanţi, ştiu poveşti interesante ori, pur şi simplu, au ceva de spus despre ce se întâmplă în urbe sau despre cum arată aceasta să-mi trimită un mail, la adresa sczeller@evenimentul.ro.
Reamintesc amatorilor şi că suntem în căutarea unui fotograf, care poate veni cu CV şi portofoliu la redacţia de pe strada Crişan.

7 septembrie 2008

Monştri condamnaţi

În regiunea rusă Briansk, s-a terminat procesul a doi tineri care au comis un dublu asasinat cumplit. Victime le-au căzut un copil şi în tânăr, iar tragedia s-a petrecut în decembrie 2007, într-un sat din zonă. Artur Titov şi Vladimir Sergheev erau amici şi, în acea seară, au băut împreună vodcă. După mai multe pahare de tărie, le-a venit ideea să intre într-o casă, la furat. În imobilul aflat la marginea satului locuiau o femeie şi fiul ei, dar în acea seară aceştia erau plecaţi în vizită la rude. Aşa că hoţii au intrat liniştiţi pe fereastră şi au început să cotrobăie prin casă. Ei au luat două telefoane mobile şi un MP3 player, însă prada li s-a părut prea mică, aşa că au decis să-i aştepte pe proprietari. Pe la ora 2, s-au întors fiul de 11 ani al femeii şi vărul său, de 20 de ani. Abia au trecut pragul, că asupra lor s-au năpustit Titov şi Sergheev. Le-au cerut bani, dar băieţii nu aveau, aşa că i-au luat la bătaie. Întâi au sărit la cel de 20 de ani, care s-a împotrivit. Asta nu le-a convenit tinerilor, care vroiau să-şi «bată joc puţin» de victimele lor. După cum au mărturisit asasinii, ei l-au lovit pe tânăr de două ori cu cuţitul în piept, i-au dat în cap cu o tigaie şi l-au ars cu fierul de călcat, până şi-a dat sufletul. Copilul a fost torturat şi mai cumplit. I-au băgat în ochiul stâng o şurubelniţă, pe care apoi au înfipt-o cât mai adânc în cap. Pentru a-şi ascunde crima, cei doi au dat apoi foc gospodăriei şi au fugit, dar au fost prinşi în scurt timp. Acum, Titov, care are 18 ani, a fost condamnat la 17 ani de puşcărie, iar Sergheev, care are 16 ani – la 10. Cam puţin, dacă e să ne luăm după standardele româneşti, nu?

5 septembrie 2008

“Evenimentul” caută fotoreporter

Pentru cei interesaţi de o carieră în presă, o veste bună. Cotidianul regional “Evenimentul” are nevoie de fotoreporter. Chiar dacă o astfel de formă pentru anunţarea unei oferte de slujbă e mai puţin obişnuită, dau sfoară în ţară şi prin blogosferă. De ce nu, în fond? Cine vrea să-şi anunţe candidatura trebuie să ştie că sediul redacţiei, unde poate veni cu un CV, este pe strada Crişan 14 ( în spatele Mitropoliei). Aviz amatorilor!

Constructori şi şoareci

Viaţa are un fel al ei pervers de a te face să te loveşti cu capul de acelaşi perete. Când zici că ai rezolvat o problemă, când te linişteşti după o perioadă de frământări şi crezi că îţi vei putea trage sufletul, râde sarcastic şi dă iar cu bâta. Şi, orice mască ar purta varga cu pricina, de cele mai multe ori esenţa e aceeaşi. Ca şi efectul. Asemeni unui şoarece în labirint, ajungi iar să te agiţi, să cauţi ieşirea şi să vezi că se înalţă pereţi în jurul tău, că iar răsar obstacole în drumul care cu doar un minut înainte era liber. Numai că, spre deosebire de (ne)fericitul cobai, tu înţelegi prea bine şi a cui mână a ridicat peretele, dar asta nu te ajută cu nimic. Aşa că te loveşti cu capul de el şi te doare, dar constructorului nu-i pasă. El s-a obişnuit cu mistria atât de mult, încât nu o mai poate lăsa din mână. Ridică perete după perete, fără să înţeleagă că unii sunt strâmbi, că astupă cerul şi n-ar trebui. Iar tu dai din coadă, mişti din mustăţi şi, după ce ţi-ai crăpat puţintel capul, o cârmeşti la dreapta ori la stânga. Până la următorul perete.

3 septembrie 2008

Moscova nu crede în lacrimile preşedinţilor

Statul sunt eu, sună cuvintele atribuite lui Ludovic al XIV-lea. Astăzi, preşedinţii care le-au luat locul capetelor încoronate nu se pot substitui statului (deşi unii tare ar vrea!), dar calculele şi, mai ales, greşelile lor pot influenţa viaţa a milioane de oamenii. Şi nu vorbim aici doar despre superputeri, ci şi despre o ţară cum e Georgia.
Mihail Saakaşvili poate fi considerat ilustraţia perfectă a istoriei lui David şi Goliat, dar fără final fericit. Şcolit în ţara tuturor posibilităţilor, cu aureolă de aprig luptător împotriva corupţiei, adus la putere de o revoluţie cu parfum de trandafiri, avea toate ingredientele unui personaj politic de succes. Numai că, după o criză pe care singur a amorsat-o, l-am văzut aproape devorîndu-şi cravata. E greu de spus cum şi-a socotit Saakaşvili mişcările cînd a pornit acţiunile militare în Osetia de Sud, chiar dacă e de înţeles că regiunea ruptă de Georgia îi stătea ca un spin în coastă, ca şi ambiţiile Rusiei de a-şi păstra în sfera de influenţă fostele republici sovietice. Soluţia aleasă dovedeşte însă naivitate politică. Pentru că, ştiind modul de acţiune al omului care conduce încă Federaţia Rusă, din scaunul de premier, reacţia acesteia era uşor de anticipat. Moscova a ridicat cu bucurie mănuşa aruncată de Georgia, iar deznodămîntul confruntării armate nu putea fi decît unul. Cu toate bombele lor de fragmentaţie, georgienii au ieşit terfeliţi, scopul integrităţii teritoriale nu a fost atins, iar din această încleştare de orgolii au murit atîţia oameni nevinovaţi.
Saakaşvili a crezut oare că Vladimir Putin va ignora evenimentele din Osetia de Sud? Dacă da, nu a învăţat nimic din lecţia cecenă dată de fostul KGB-ist. A fost sigur că Occidentul îl va apăra? Dacă i s-a făcut de peste Ocean o asemenea promisiune, nu trebuia să o creadă. În fond, Putin mai pusese piciorul în prag la Summit-ul NATO de la Bucureşti, cînd Georgia a rămas fără aşteptatul plan de acţiuni în vederea aderării. Probabil, Mihail Saakaşvili a reţinut din mesajul bucureştean ce i-a convenit, deci că uşa Alianţei îi rămîne deschisă. Poate chiar preşedintele georgian a sperat în eliminarea prin această mişcare a punctelor nevralgice reproşate, dar s-a înşelat grosolan. Ca şi la Bucureşti, cînd ursul rus a mîrîit, Apusul a dovedit prudenţă, mai mult făcîndu-se că-i arată vărguţa. Şi a păstrat aceeaşi atitudine şi acum, la Bruxelles. La Consiliul European extraordinar dedicat crizei din Caucaz s-a decis amînarea negocierilor pentru noul parteneriat strategic cu Rusia, dar a fost trasă de urechi şi Georgia pentru că a atacat Osetia. Despre sancţiuni economice nu s-a suflat o vorbă.
Avantajul permanent al ruşilor nu e greu de priceput: cînd stai la capătul conductelor de gaz şi de petrol, dar şi cînd arsenalul tău (nu doar) nuclear îi bagă în sperieţi şi pe cei mai tari de înger, eşti un actor de marcă al scenei globale, al cărui cuvînt trage greu în balanţa oricărei decizii. Mai ales dacă te conduce, din umbră sau nu, un om uns cu toate alifiile unui redutabil serviciu secret. Cine a înţeles asta are o şansă mult mai mare la victorie în planurile sale. Şi adevărul acesta l-a asimilat pînă şi preşedintele Traian Băsescu, binecunoscut pentru zicerile acide la adresa Rusiei, dar care în criza georgiană a păstrat tonul moderat. Şi a mai zis un lucru de bun simţ -- acela că principiul integrităţii teritoriale e unul şi în cazul Kosovo, şi al Osetiei de Sud.
Confruntarea dintre preşedintele care a luat-o la sănătoasa cînd credea că vor cădea bombele şi cel care a împuşcat un tigru siberian evadat din capcană e deci cu final cunoscut. Pentru că, dincolo de resursele ţării tale, îţi trebuie nervi de oţel şi minte limpede ca să joci şah cu Kremlinul. Moscova nu crede în lacrimile învinşilor, chiar dacă sînt preşedinţi. Să nu ne mirăm deci că, pentru şefii de la Kremlin, Saakaşvili s-a transformat într-un cadavru politic.

1 septembrie 2008

Oraşul urlător

Cică autorităţile londoneze vor să monteze pe străzi pubele vorbitoare, ca să impulsioneze colectarea selectivă a deşeurilor. La folosire, pubelele viitorului vor răspunde, cu voce de vedetă, ceva de genul: "Este minunat că îţi pasă de oraş". Auzind vestea asta, primul meu gînd a fost unul uşor de ghicit. I-auzi, mi-am spus, uite că au şi alţii probleme cu aruncatul gunoiului! Şi nu nişte amărăşteni ca noi, ci oameni serioşi...

Apoi am mai meditat şi mi-am dat seama că ideea aceasta şi-ar găsi o largă aplicare la noi în oraş. Şi nu doar în ce priveşte deşeurile, în cazul cărora aş propune diverse alte texte de efect. Mîrlane, aici e coşul! Nu arunca ambalajul pe trotuar, la un metru de mine!, de exemplu. Sau ce ziceţi de ceva mai romantic, pentru aprinderea imaginaţiei? Sînt gol, te aştept să mă umpli! Tînjesc după cojile de seminţe împrăştiate în staţia de tramvai, după prezervativul lăsat plocon sub bancă, în parc şi după răhăţelul de bişon maltez de pe caldarîm! Merge, nu? După cum spuneam însă, am putea apela la multe variaţiuni pe aceeaşi temă. Am putea dota cu senzori, să zicem, pereţii gangurilor amplasate strategic. Iar cînd simt apropierea unui beţiv, să nu mai aştepte ca omul să umble la prohab. Să ţipe imediat, ca din gură de şarpe: Nici să nu te gîndeşti! Ăsta nu e WC public! Nu cumva s-o scoţi! E drept că nenea cu pricina ar putea replica, şi pe bună dreptate: "Nu zău? Da’ grupul sanitar public unde e? Ai?" Dar asta e deja altă mîncare de peşte...

N-ar strica nici nişte marcaje şi semafoare vorbitoare. Dotate cu staţii de amplificare puternice, să le audă pînă şi şoferii care se îndreaptă spre o surzenie prematură din cauza decibelilor care li se revarsă din maşină. Şi aici, plaja mesajelor ar putea fi largă. E chiar roşu! Da, da, roşuuu! Înseamnă să nu treceţi! Să nu treceţi, am zis! Aoleu, ce-a păţit băbuţa? Abia începuse să traverseze! Veşnicaaa pomeniire... Sau ceva mai puţin sîngeros, dar la fel de important. Nu parca aici, că nu mai au pe unde trece pietonii (nu mai văd nimic amărăştenii ăia care n-au maşină)! Nu parca, omule! Eşti surd? Şase, vine Poliţia!

Am putea ataşa difuzoare şi la indicatoarele din staţiile de tramvai, să le facă oamenilor aşteptarea mai uşoară intercalînd perle de înţelepciune printre pasaje muzicale. Aşa ar putea afla elevii silitori că inima nu e împărţită în atricule şi testicule, iar pădurea zoologică nu e mediul preferat al fiarelor sălbatice. Bunicilor li s-ar comunica, în preajma campaniilor electorale, noutăţi despre mărirea pensiilor, iar la final, o voce suavă ar zice: Stimaţi călători, vă informăm că astăzi va fi o zi aglomerată şi deci nu veţi găsi locuri pe scaune. Avem în plan patru furturi din buzunare, pe traseele 6 şi 13, o deraiere pe ruta 5 şi întîrzieri mari în circulaţia tuturor mijloacelor de transport, din cauza lucrărilor şi a ambuteiajelor. Vă dorim o zi bună! Şi altfel s-ar simţi onor călătorul: dacă prognoza se adevereşte, a fost avertizat, iar dacă nu, ce bucurie pe sufletul lui că a scăpat de ghinioane!

Da, multe s-ar putea spune dacă am avea mobilier urban vorbitor. Mă tem însă că, dacă mai punem la socoteală şi zgomotul deja omniprezent în peisajul aşezării, chiar nu s-ar mai auzi om cu pom. Deşi, mărturisesc, tare mi-ar plăcea să trăiesc măcar o zi în oraşul urlător.

Arhivă blog