30 noiembrie 2008

Cum mai lucrează poliţiştii



Zilele trecute, când mă uitam pe geam, am zărit o maşină oprită de un echipaj al Poliţiei Rutiere. Agentul numărul unu s-a uitat ce s-a uitat la numerele maşinii (roşii), a vorbit ceva cu şoferul şi a trecut la acţiune. Adică i-a luat numerele, l-a luat pe sus pe şofer şi au plecat spre sediu. Aoleu, mi-am zis, ce subiect tare om fi prins pentru ziar! Aşa că l-am pus pe colegul de pe speciale să afle care-i treaba. După ore de telefoane şi insistenţe, de a ajuns până la şeful IJP, a dezlegat misterul: cica omul avea maşină înmatriculată în Germania, dar nu şi toate documentele la el. Aşa că l-au dus la Poliţie să verifice care-i treaba. A ieşit în regulă şi a plecat…
Nimic deosebit, veţi zice. Aşa-i, numai că nu înţeleg vreo două lucruri. În primul rând, de ce trebuie să suni jumate din IJP ca să afli asta, când le dai mură în gură locul controlului, ora aproximativă şi numărul maşinii de Poliţie care a fost în zonă? Doi la mână, de ce a fost nevoie să umfle potenţialul contravenient? De ce a trebuit să-şi lase omul (dovedit apoi fără pată) aiurea pasagerii şi maşina, şi încă fără numărul de înmatriculare? Adică n-au poliţiştii staţie, nu pot să-şi contacteze colegii de la sediu, ca să facă verficările de rigoare şi apoi să le transmită rezultatul? Iar între timp, şoferul cu bucluc rămâne pur şi simplu în autoturismul lui, cu echipajul lângă el. Sau, în cel mai rău caz, îl escortezi frumos la secţie, dar merge omul cu maşina lui! Dar de ce te-ai aştepta la puţină consideraţie pentru un şofer, fie el şi fără toate actele trebuincioase în torpedo? Că doar aşa lucrează Poliţia…

29 noiembrie 2008

Când curăţenia e frumoasă


Cum ieri vremea a fost însorită, m-am mai plimbat puţintel prin cartier. Aşa, să văd ce se mai întâmplă. Le-am găsit, vorba clasicului, toate vechi şi nouă toate – şanţuri, câini, bannere electorale... O imagine m-a oprit însă şi m-a făcut să scot aparatul de fotografiat. Ce mare lucru, veţi zice. Cineva şi-a scos rufele la uscat, pe sârma din faţa blocului, alţii, mai puţin curajoşi, şi le ţin pe la pervaz. Şi totuşi, e frumoasă, curăţenia asta!

27 noiembrie 2008

Desene, desene…





Trec prin oraş, cu tramvaiul sau pe jos, şi aproape nu e loc unde să nu văd graffiti. Pe stâlpi, pe pereţii blocurilor, pe cutii de gunoi, tonete… Am tot pozat din “operele” astea de-a lungul timpului: unele sunt simpatice, altele mai puţin, dar dacă e să-i comparăm cu cei din străinătate, artiştii noştri mai au de muncit. Iată câteva exemple, de prin zona centrală.

26 noiembrie 2008

Stare de asediu



După ce, anul trecut, am fost înconjuraţi de şanţuri din cauza lucrărilor la reţeaua de termoficare, acum a venit rândul ălora de la gaz să schimbe conductele. Rezultatul e acelaşi deocamdată – momane de pământ, gropi lungi cu podeţe nesigure peste ele, asfaltări ioc după montarea unei bucăţi de conductă. În schimb, muncitorii sunt mai harnici: lucrează până în miez de noapte. Chiar sub geamul meu... Combinând zgomotul şi starea trotuarului, m-am simţit zilele astea ca într-o zonă de război. Sau, pentru cei care nu s-au despărţit de tot de basmele copilăriei, ca domniţa din castel. Numai că Făt-Frumos lipseşte. Fiindcă domnii nu fes din imagine nu pot fi încadraţi la categoria asta, cu toată bunăvoinţa.

25 noiembrie 2008

24 noiembrie 2008

Iaşul noaptea






Dacă tot vorbim de aspecte ale oraşului care îţi încântă ochiul, iată câteva poze din noaptea Iaşului. Chiar dacă iluminatul festiv încă nu a fost aprins, cel arhitectural sau chiar apusul de soare tot îţi pot oferi momente de pură bucurie estetică.

22 noiembrie 2008

Picături de frumuseţe





Vorbeam despre urâţenii urbane. Nu sunt însă numai lucruri hâde prin oraşul ăsta pe care îl iubesc, deşi adesea mă enervează cu zgomotele, praful şi ţaţele lui. Când ai timp şi măcar puţină linişte, fie că baţi aleile bătrânului Copou, fie că mergi prin centru, ai destule de văzut care să-ţi şi bucure ochiul. Chiar şi în noiembrie, tot găseşti ceva de care să-ţi aminteşti cu plăcere într-o zi mohorâtă şi rece cum e cea de astăzi.

21 noiembrie 2008

Urâţenii urbane





Au apărut în parcul de la Teatrul Naţional nişte aşa-zise opere de artă modernă, aduse de o firmă de telefonie mobilă în cadrul unui proiect şi care vor rămâne apoi în patrimoniul municipalităţii. Mare «bucurie» pentru ieşeni, luând în calcul cum arată respectivele (cică) sculpturi. Iar când le priveşte pe fundalul Teatrului Naţional, o clădire care îţi inspiră un profund respect chiar şi aşa, în schele, par hidoase de-a dreptul. Acum, dacă e să fiu sinceră, îngrozitor mi se pare şi monumentul de la Primărie, cel montat deasupra Capsulei Timpului. În fine, de gustibus... Iată nişte poze, ca să vă daţi cu părerea şi voi.

19 noiembrie 2008

Oaspeţi cu blană

De câteva zile, s-a aciuat în curtea noastră o jăvruţă mică. Fetiţă, zice lumea. E simpatică foc şi jucăuşă, iar cum mie orice patruped îmi atinge inima, imediat ne-am împrietenit. Zilele trecute, a venit pe la noi şi o mâţă din vecini, probabil dornică de puţină simpatie. Iată nişte imagini cu oaspeţii noştri cu blană.



18 noiembrie 2008

Lacrimile voievozilor




Zilele trecute, treceam pe la fundaţie şi m-am oprit câteva clipe la grupul statuar al voievozilor. Figuri care ar trebui să ne fie dragi, fiindcă ne-au modelat istoria, pe care ar trebui să le respectăm pentru curajul lor, în vremuri chiar mai blestemat de interesante decât ale noastre. Favoritul meu « old times » e Ştefan cel Mare, cel mic la stat şi mare la sfat. Nu doar pentru că i-am luat numele...
Uitându-mă însă la bietele statui, m-a cuprins un fel de jale pentru felul în care timpul şi, mai ales, oamenii le-au făcut să arate. Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul par să aibă câte un ochis scos, bietului Petru Rareş i-a rupt cineva nasul, iar operaţia estetică de după nu a fost prea reuşită, Dragoş Vodă pare tăiat de tren în câteva locuri... Oricum, te doare sufletul când te uiţi la grup în ansamblul său. Aşa că nu m-am mirat deloc zărind lacrimile de obrajii unor voievozi. Stă însă în puterea noastră să le ştergem.

16 noiembrie 2008

Vine Crăciunul!




Deşi după cum e vremea n-ai spune că se apropie iarna cea grea, cei care se ocupă de iluminatul public au fost pătrunşi deja de spiritul Crăciunului. În diverse zone din oraş, mai ales centrale, au apărut decoraţiunile de sărbătoare. Deocamdată, le putem vedea doar ziua, fiindcă încă nu sunt şi conectate de la reţeaua electrică. Dar, dacă adăugăm invazia de globuri şi beteală din magazine, aş spune că putem visa în voie la vizita lui Moş Crăciun. Eu una aş prefera unul tânăr…

15 noiembrie 2008

Dans georgian

Tot de pe YouTube găsită, dintr-un spectacol al Cirque du Soleil. Mie mi-a plăcut mult, sper să vă placă şi vouă.

14 noiembrie 2008

La 90 de ani, a dat cu tifla autorităţilor

O femeie de 90 de ani a fost la un pas să ajungă în puşcărie pentru că a înşelat statul, scriu ziariştii ruşi de la Pravda. Rusoiaca era văduvă de veteran de război şi, din acest motiv, primea o pensie specială. Soţul i-a murit în urmă cu 10 ani şi femeia a trăit singură până în urmă cu 3 ani, când i-a picat cu tronc un alt bărbat. Cum dragostea era mare, au hotărât să-şi pună pirostriile. Singura problemă era că, dacă spunea din nou « da », rămânea fără pensie. Indrăgostită sau nu, bătrâna nu avea de gând să rămână cu portofelul gol, aşa că nu a anunţat serviciile sociale că a fost iarăşi mireasă. Bănişorii i-au venit în încă 3 ani, până când un vecin «binevoitor» a anunţat autorităţile. Băbuţa s-a ales cu dosar penal, însă judecătorii nu au trimis-o la închisoare, ci i-au dat o amendă de 2.000 de ruble. Aşa-i cu dragostea, maică...

13 noiembrie 2008

Hai să râdem!

În zilele astea când toată lumea vorbeşte despre faliment, disponibilizări şi criză, iar ceaţa ne dă târcoale de dimineaţă, e important să nu uităm să zâmbim. Poate vă ajută să vă păstraţi buna dispoziţie şi filmuleţele astea, pe care l-am descoperit recent. Sunt vechi, dar chiar simpatice.



12 noiembrie 2008

Lecţia de zbor



V-o poate zice orice ieşean: împărţim oraşul cu cineva. Vecinii noştri nu cuvântă, dar îi auzim ciripind când se aşază pe balustradă ori pe pervaz. Fâlfâie de zor din aripi în Piaţa Unirii, croncăne pe un stâlp de lumină sau se plimbă tacticos pe covorul de frunze moarte. Iar dacă avem (un fel de) noroc, ne procopsesc maşina sau chiar creştetul cu vreun «cadou». Generaţiile se înnoiesc, îşi ţin, netulburate de agitaţia sterilă a oamenilor, lecţiile de zbor. Unele pleacă în vacanţa lor din Caraibe sau cine ştie ce alt tărâm cald, altele rămân cu noi şi iarna, să ne ţină de urât. Poate uneori le mai drăcuim, alteori le aruncăm firimiturile noastre, copiii şugubeţi zburdă printre ele doar pentru bucuria de a vedea perdeaua vie ridicându-se spre cer. Hotărât, nu ne-am putea imagina oraşul fără porumbei, vrăbiuţe sau chiar infamele ciori. Mai ales că, spre deosebire de oameni, sunt autosuficiente şi nu «lucrează» pe nimeni ca să-şi găsească drumul spre înaltul albastru. Uneori mă uit la ele şi le invidiez libertatea…

11 noiembrie 2008

Campionul sărută gheaţa

Patinajul artistic a fost întotdeauna unul dintre sporturile mele preferate. Iar sportivul care a fost cel mai aproape de inima mea, pentru talentul său, dar şi felul în care a ştiut să lupte pentru victorie, e Alexei Iagudin. Patinatorul rus, trecut de câţiva ani la profesionism, a avut un rival pe măsură, din aceeaşi ţară. El şi Evghenii Pliuşcenko au împărţit la un moment dat chiar şi antrenorul. Numai că acesta l-a pus mereu pe Alexei în planul secund, până când, sătul să audă că are mai puţin talent decât Evghenii, Alexei a schimbat antrenorul. Iar la Jocurile Olimpice din 2002, s-a luptat cu rivalul său pentru singurul titlu pe care nu-l avea în palmares. A câştigat cu un program scurt fără greşeală şi unul lung superb. Acele aproape cinci minune de sport devenit artă, ca şi lacrimile sale de bucurie când îşi dă seama că nu are cum pierde titlul, rămân pentru mine poate cel mai impresionant moment urmărit. Şi revăzut chiar şi astăzi cu aceeaşi plăcere, pe care vreau s-o împărtăşesc şi cu voi.

10 noiembrie 2008

Bucurii de noiembrie

În această tulburată toamnă, cînd pasiunile politice dau în clocot iar sindicaliştii de toate neamurile îşi urlă amarul, România pare să fi înnebunit. Mitinguri, greve, fluturaşi electorali, acuzaţii şi strîmbe, toate se năruie peste noi, într-o sarabandă a grijilor pentru ce ne va aduce ziua de mîine, a dezbinării, a nervilor întinşi la maximum şi a privilor chiorîşe către ceilalţi. Cei vinovaţi de toate relele din ţara asta, cei din cauza cărora nu putem să trăim bine, nu dormim o noapte din două şi, în coşmarurile noastre, ne zvîrcolim între pături. Cei care, pentru fiecare dintre noi, poartă alt nume, au alt chip, dar sînt numai buni de arătat de degetul, de scuipat, de înjurat, poate chiar de lovit cu ciocanul în cap, măcar într-o tainică dorinţă.
Aşa facem, şi viaţa trece pe lîngă noi, pentru că ei nu-i pasă de spaimele şi mîniile noastre, de fiorul rece al dimineţii şi de migrena care ne strînge seara fruntea în menghina ei de foc. Ziua se schimbă cu noaptea, într-un cerc netulburat de pasiunile momentului, peste care se va aşeza inevitabil praful altor săptămîni, luni şi ani, pînă toate vor deveni doar uitare. Oare nu ar trebui să ne oprim un pic şi să respirăm adînc? Să facem efortul de a da deoparte, chiar şi pentru o clipă, umbra care s-a aşezat statornic peste sufletul nostru? Să ne învăţăm să redescoperim bucuriile pe care le ignorăm acum nepăsători? Acele mici minuni pe lîngă care ochiul trece, nelăsîndu-le să ne atingă sufletul, dar pe care totuşi ea, viaţa, ni le scoate în cale mai mereu.
Trag aer în piept şi mă bucur de razele de soare ale unei superbe zile de toamnă, aşa cum se reflectă prin perdeaua aurie a frunzelor ce le caută mîngîierea, fără să ştie dacă nu e pentru ultima dată în acest an. De roşul aprins, vîrstat cu alb, al unei crizanteme ridicate curajos şi totuşi atît de fragil din marea de portocaliu, galben, mov... De perdeaua griulie de aripi fîlfîitoare, stîrnită într-o dimineaţă altfel mohorîtă de paşii unui copil, în susur de fîntînă arteziană. De lucirea unei picături de ploaie pe geamul meu şi de oala cu borş abia terminat aburind pe plită, într-o încîntare deopotrivă a mirosului şi a văzului. De plăcuta anticipare a adîncirii trupului obosit în apa fierbinte şi de victoria unui lucru bine făcut, pe care nu mi-e ruşine să-l arăt tuturor celor dornici să se împărtăşească din mintea şi din inima mea. De zîmbetul celor care şi-au prins rădăcinile în fiinţa mea atît de adînc, încît nu le-aş putea rupe fără să mă pierd pe mine. De gîndul că şi mîine va fi o zi. Iar cu ea va veni o altă şansă pentru orice aş vrea să fac sau să desfac, fiindcă doar moartea e definitivă.
Poate vi se par sărace bucuriile mele, dar mie îmi ajung. Şi sînt convinsă că nu aveţi decît să căutaţi în jur ca să le găsiţi pe ale voastre. Să nu uităm deci să ne bucurăm!

9 noiembrie 2008

De ce m-am speriat de portretul meu robot




V-aţi întrebat vreodată cum v-ar arăta portretul robot? Nu de alta, dar de atâtea ori auzim la ştiri că e unul dintre instrumentele de bază ale poliţiştilor pentru găsirea vreunui infractor. Cum suntem oameni cinstiţi, adică nu dăm în cap aproapelui şi nici nu-l lăsăm fără portofel, în principiu nu avem parte de o astfel de "operă de artă". Singura şansă de a intra în contact cu ea ar fi deci să devenim martori la o infracţiune şi să trebuiască să descriem răufăcătorul. Că nu e uşor mi-au dovedit doi de acum foşti colegi, care au experimentat momentul descrierii. Nu de-un pamplezir, ci fiindcă făceau un material pe tema asta. De ce m-au ales tocmai pe mine să fiu "omul negru" nu ştiu, dar vă prezint ce a ieşit. Eu, sincer, m-am speriat de ce am văzut... Şi, ca să puteţi face (eventual) diferenţa, iată şi nişte pozuci de-ale mele, în variantă blondă şi nu prea.

8 noiembrie 2008

Tot amintiri, dar alte timpuri






Altă zi, alte amintiri. De data asta, de la absolvirea liceului şi câte ceva din studenţie, cu mine şi nişte colegi. A, şi o poză a căminului în care mi s-au scurt cinci ani din viaţă, dar şi a universităţii la care am studiat. Pentru cei care nu o recunosc, este vorba de MGU «Lomonosov» din Moscova, unde am fost bursier al statului, împreună cu alţi români. Au fost, cred, ani frumoşi, chiar dacă agitaţi. Dar despre asta, poate altădată.

6 noiembrie 2008

Alte splendori ale toamnei aurii





Pentru că tare mi-a mai picat cu tronc toate minunile de la Grădina Botanică, dar şi unduirile aurii ale toamnei din Copou, nu mă despart chiar atât de uşor de ele şi vă/mă mai răsfăţ cu alte poze. Mai ales că, la vreme de frig şi burzuluire a cerului,vom putea doar să ne amintim de bucuria ochiului şi a sufletului încercată aici. Dăruită cu atâta generozitate nouă, tuturor, de oameni pasionaţi şi de o natură blândă.

5 noiembrie 2008

Minunile toamnei





Pentru că soarele nu ne-a prea răsfăţat zilele acestea, iată câteva poze ale unor autentice minuni ale toamnei, ca să vă mai bucuraţi ochii. Sunt făcute sâmbăta trecută, în Grădina Botanică, la expoziţia de crizanteme.

Arhivă blog