28 aprilie 2009

Apocalipsă plăcută!

Se împute treaba, putem zice. Avem Apocalipsă la alegere. Ce ne sperie mai tare: cutremurul sau pandemia? După scuturătura de sâmbătă, televizionişti, ziarişti şi specialişti tot ne flutură pe la nas perspectiva altor seisme. Într-o zi, două sau aşa, după 1 mai muncitoresc. Or fi mici, or fi mari, Mafalda le ştie. Mai lipseşte Hâncu şi ne-am liniştit pe partea asta!
Gripa aia a porcului nu e poveste şi a ajuns în Europa. Azi, OMS a ridicat gradul de alertă la 4, adicătelea creşte semnificativ riscul unei pandemii. Iar la 6, ne ducem dracului! Parcă ajunge să-ţi fie dor de ăia cu acceleratorul de particule, că era o apocalipsă mai metafizică, nu aşa vulgară ca asta a rămâtorului nici învechită ca a burzuluielii pământului.
Noi ce putem să facem? Să nu respirăm, să ne mutăm la cort? Ruşii zic să ne-mbătăm cu vodculiţă, că ucide virusul. Eu aş prefera un grătar, că de băut alcool nu beau. Unul de porc… Apocalipsă plăcută, oameni buni!

25 aprilie 2009

Împărţeala luminii

La ceas de luminată sărbătoare, slove pilduitoare s-au revărsat peste credincioşi. Păstorii Bisericii Ortodoxe Române i-au îndemnat pe oameni să facă loc pentru vestea Învierii nu doar în casele, ci şi în sufletele lor. I-au sfătuit să se umple de bucurie sfîntă şi să o răspîndească printre semeni, să arate iubire şi pace într-o frăţească şi adevărată comuniune. Un mesaj încărcat de pioase înţelesuri a făcut ocolul ţării, ca şi lumina sfîntă, sosită pentru prima oară de la Ierusalim. Lumina unora şi lumina altora.
Da, au fost două avioane şi două lumini. Cea adusă de delegaţia Patriarhiei la dorinţa PF Daniel, păstorul care a vrut să-şi bucure astfel turma într-un timp cînd se împlinesc 650 de ani de la recunoaşterea oficială a Mitropoliei Ţării Româneşti. Alta sosită pe plaiuri bucovinene, şi nu numai, prin osteneala pedelistului Gheorghe Flutur şi devenită parte într-un program turistic. Cel din urmă şi-a anunţat planul încă din februarie, Patriarhul – cu puţin timp înainte de Paşte. O asemenea abundenţă de daruri sfinte ar fi trebuit să fie prilej de bucurie. Şi totuşi...
Clericii şi mirenii deopotrivă au ajuns astfel, cu voie sau fără, în mijlocul unei deloc sfinte împărţeli. Pentru ieşeni s-a adus lumină "bucovineană", muntenii au luat din cea sosită prin grija Patriarhului. Iar IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a primit chiar două lumini! Dar le-a oferit-o oamenilor adunaţi pe malul mării pe cea sosită prima... Oricît ai încerca să nu priveşti toate acestea ca pe o competiţie lumească într-un moment cu profundă încărcătură religioasă, şi tot îţi răsare un gust amar, care nu se dă uşor transformat în miere. Unul pornit deopotrivă de la umbra politică aruncată asupra veştii Învierii şi de la sîmburele de zavistie şi mîndrie ce a urcat în avioane diferite fraţi întru credinţă şi feţe bisericeşti. Tocmai mesajul comuniunii şi-a pierdut din forţă, odată ce lumina de la Mormîntul Sfînt a căpătat stăpîn. Păstorii au hotărît dacă să o primească din mîna lui PS Varsanufie ori a stareţului Velnic Melchisedec, şi şi-au făcut părtaşă la alegerea lor şi turma. E şi mai trist că toate acestea s-au întîmplat în ceea ce trebuia să fie un moment rodnică înţelegere, de milostivire şi îmbogăţire sufletească, atît pentru Biserica Ortodoxă, cît şi pentru români.
Paştele a trecut, iar mai-marii BOR încearcă să ne convingă că nu am fost martorii vreunei competiţii. Patriarhia n-are monopol pentru lumina sfîntă, ne spun ei, gînd cu care nu pot decît să fiu de acord. Afurisiţii de ziarişti văd iarăşi fum cînd nu e foc, adaugă. Şi totuşi, ceea ce neagă desluşit afirmă voalat. Cum altfel poate fi înţeleasă porunca Patriarhiei ca acţiunile sau contactele clericilor şi credincioşilor ortodocşi cu alte patriarhii să se realizeze cu binecuvîntarea ei? Doar aşa, sîntem încredinţaţi, lumina sfîntă va fi izvor de pace şi bucurie, nu prilej de tulburare. Şi nu ne rămîne decît să citim printre rînduri dojana la adresa celor care au urcat în avionul portocaliu.
Sînt vremuri grele pentru români, după cum a spus chiar PF Daniel. Încercările sărăciei, ale violenţei semenilor şi ale ipocriziei conducătorilor se năpustesc asupra noastră. Biserica rămîne pentru mulţi toiagul în care îşi reazămă viaţa şi sufletul. Iar păstorii ei, oricît de omenească le-ar fi carnea, trebuie să privească în adîncul lor. Pentru că de la ei aşteaptă credincioşii mesaj de solidaritate pe care să-l asculte şi fapte bune pe care să le urmeze. Pentru folosul sufletului lor şi al altora.

17 aprilie 2009

Un dar de Paşte

De Paşte, să vă fie cozonacul pufos, friptura rumenită savuros şi inima uşoară! Lumina Învierii să intre în casa voastră şi să vă găsească înconjurat de toţi cei dragi, rodind bucurie şi speranţă.

13 aprilie 2009

Minuni încondeiate




A fost pe Lăpuşneanu o expoziţie de ouă încondeiate. Mici minuni, meşterite de mâini pricepute, au adus Paştele mai aproape de credincioşii ortodocşi şi le-au bucurat sărbătoarea celor catolici.

7 aprilie 2009

Din nou, flori



Nu mă pot abţine şi iar nărăvesc la pozat flori. Perioada asta, când explodează copacii şi îşi arată faţa lalelele, narcisele şi alte minuni colorate, e preferata mea. Odată cu lumea din jurul meu, parcă mă simt îmbobocind…

6 aprilie 2009

Protest anemic la Prefectură




Pichetarea profesorilor, de azi dimineaţă, s-a dovedit un mare fâs. Protestatari erau cam câţi ziariştii, pancarte şi strigături – ioc. Doar oleacă de discurs din megafon despre decontarea banilor daţi pe navetă şi s-a terminat povestea.Până şi jandarmii păreau plictisiţi. Iaca şi nişte poze…

3 aprilie 2009

Roz



A înflorit copăcelul din curtea redacţiei. O adevărată mândreţe, mai ales că e şi primul an când ne bucură aşa….

2 aprilie 2009

Strigînd în ţinutul surzilor

Vieţi s-au sacrificat, într-o tragică şi deopotrivă splendidă iarnă, pentru ca românii să poată spune orice doresc, atîta timp cît respectă legea. Unul dintre darurile acelui decembrie de acum 20 de ani a fost tocmai ocazia, atît de jinduită de români, să nu-şi mai şoptească la colţ de stradă părerea despre lumea în care trăiesc, ci să o strige în gura mare, în piaţă. Preţ cumplit a fost plătit pentru a scăpa de pumnul îndesat în gură de către stat, dar sîngele care a udat pămîntul românesc nu a fost de ajuns şi pentru a ne învăţa să ne certăm.

Şi cînd spun "să ne certăm", vorbesc despre ceea ce ar trebui să fie o dispută fierbinte şi în acelaşi timp corectă, indiferent de sfera căreia i se aplică. Românul încă nu a învăţat să accepte cu graţie că părerea aproapelui despre tagma sa profesională, despre politicienii preferaţi, despre obiceiurile şi credinţele sale poate fi alta. De fapt, poate fi diametral opusă, iar ăsta nu e un păcat capital. Dar oare nu e? E de ajuns să te uiţi în spaţiul public şi constaţi că linşajul moral se practică pe scară largă, se preferă adesea oricărui argument civilizat.

Politicienii se categorisesc spumos cu epitete dintr-acelea pentru care doamna învăţătoare dădea cu rigla la palmă, ba chiar se şi împroaşcă deloc discret cu apă în obraz, la dezbaterile televizate. "Lumea bună" face spornic schimb de lături, chiar şi după ce a împărţit patul ani întregi. Oameni oarecare, vecini dintr-un sat uitat de lume ori bloc de mahala, tovarăşi întîmplători de trafic aglomerat şi rude învrăjbite, rezolvă conflictele cu pumnii ori cu o grămadă de murdării, rostite cu scuipată indignare proletară.

Iar ziariştii care îndrăznesc să aibă o părere, poate exprimată mai acid, comit crima supremă! Puţini se obosesc însă a le combate monologul cu argumente adevărate, respectîndu-le astfel acelaşi drept la opinie pe care şi-l arogă sieşi. De la preşedintele care îi numeşte tonomate fiindcă nu-l ridică îl slăvi, la diverse categorii sociale ce-şi afirmă cu vehemenţă dreptatea, multora le este mai simplu să insulte decît să contruiască un raţionament. Doar e clar pentru oricine: dacă n-ai vrut să devii şi tu prăşitor pe acel cîmp despre care scrii, singurul de altfel important din societatea românească, eşti prost! Cutezi să spui că trebuie schimbat ceva într-un sistem, că trebuie cineva tras la răspundere pentru o greşeală? Ia să-ţi vedem fişa matricolă, javră frustrată! Propui o soluţie care nu e pe placul cuiva? Eşti plătit cu bani murdari şi te amăgeşti dacă ai impresia că vorbele tale contează.

Auzind ultimul reproş, înclin să cred că e trist de adevărat. Da, vorbele tale nu contează cînd ele nu stîrnesc o dezbatere (una din care să rezulte chiar că nu ai dreptate), ci o înşiruire de invective. Degeaba vrei să fie în ţara ta măcar un piculeţ mai bine şi poate să apropii, cu slovele tale, ziua cînd se va întîmpla aşa, dacă nu întîlneşti oameni capabili să vadă şi bîrna din ochiul propriu. La sfîrşitul zilei, cînd te uiţi în oglindă, te întrebi dacă nu strigi în ţinutul surzilor. Şi trebuie să alegi: vei striga pînă îţi pierzi glasul ori vei da din mînă a lehamite, cu gîndul la o veche şi prezidenţială scîrbă politică. Eu încă mai strig...

1 aprilie 2009

M-am tras în ţeapă şi mi-a plăcut


Ca pentru 1 aprilie, o producţie realizată cu preţiosul concurs al colegului Cezar Baciu. Cum s-ar spune, m-am tras în ţeapă şi mi-a plăcut. Probabil, unii visează să (mi)-o facă de ceva vreme…

Arhivă blog