Căsătorie fără dragoste

Acum, că am aflat cine ne va reprezenta în Parlamentul European şi, măcar pe ici pe colo, ne-am îngrozit puţintel, putem să ne întoarcem cu gîndul la mocirla internă. Deşi, dacă stăm să ne gîndim, exerciţiul ăsta democratic european a fost, de fapt, fatal ancorat în peisajul mioritic. De aici şi prezenţa la vot ce abia a ajuns la piciorul broaştei.
Fiindcă, oricît s-ar găsi moraliştii să-i arate cu degetul pe absenţi, acuzîndu-i de dezinteres, lene şi alte rele, nu e doar vina lor că n-au vrut să pună ştampila undeva. După o campanie dusă în dorul lelii, cu gîndul la prezidenţialele din toamnă şi mesaje europene aproape absente, oamenii nici nu aveau cum să simtă că alegerea lor va schimba ceva în politica de la Bruxelles. Mai ales dacă avem în vedere şi slaba informare a naţiei privind organismele europene, pe care actorii politici autohtoni nu s-au chinuit să o atenueze. Iar absenţii nu sînt în nici un caz mai vinovaţi decît prezenţii care credeau că-şi aleg primarul, care şi-au vîndut voturile pe cîteva sute de mii de lei vechi sau au colindat ţara din convingere. Cu autocarul.
Ei, şi aici ne întoarcem la mlaştina în care ne-am bălăcit atîta vreme. Pînă la urmă, dacă a fost sau n-a fost furtişag nici nu mai contează, chiar dacă prima variantă este, probabil, cea adevărată. E important însă, şi inadmisibil, spectacolul oferit de politicienii care, vorba vine, ne conduc. Mintea mea zău că nu poate pricepe cum două partide aflate împreună la guvernare pot să vorbească despre fraudele pe care tocmai ele ar trebui să le împiedice! Chiar dacă ministrul de Interne o dă apoi cotită la televizor, zicînd că era normal ca politicienii să sesizeze ce li s-a părut dubios. Dar, vorba ceea, pînă la urmă valul cel mare al furtişagurilor a fost descurajat.
Iar cu asta am atins tocmai la esenţa acestui similacru de guvernare de care avem parte din noiembrie încoace. Cînd cei doi duşmani declaraţi au uitat de scuipături, dîndu-şi mîna pentru binele ţării (zic ei) şi pentru ciolanul propriu (ştim noi). De atunci, prizonieri în această căsătorie fără dragoste, urmează acelaşi ritual: azi mîrîie şi-şi arată colţii de zici că o să se sfîşie, iar a doua zi pleacă într-o sadomasochistă lună de miere. Pînă data viitoare. Mai ales dacă intervine în joc şi preşedintele Traian Băsescu...
Dar aşa merge treaba la noi şi nimeni nu se mai miră. Pînă nu demult, PSD şi PDL se arătau cu degetul pentru măsurile luate (ori nu) de guvernul din care cu atîta eficienţă fac parte, zilele trecute strigau că s-au furat voturi, acum încă se bat în matematica cumplit de complexă a cîştigătorului. Mîine se vor încăiera pentru scaunul de comisar european, poimîine vor suna apocaliptic trîmbiţele campaniei prezidenţiale... Şi toată această perpetuă sfadă care nu duce niciunde, nici măcar la un divorţ din acelea în care se aruncă farfuriile şi chiloţii pe fereastră, distruge şi ce mai rămăsese din prea găurita încredere a românului în politicieni. Pentru că minează atît ideea de putere, cît şi pe cea de opoziţie.
N-are deci rost să ne gîndim spăimos la momentul cînd Gigi Becali va elibera engleza din el şi va cuvînta la Parlamentul European. Ori cînd tribunul va spune lucrurilor pe nume, după cum ştie doar el. Dar ar trebui să ne dea fiori gîndul perpetuării acestui mariaj contra naturii în care partenerii se privesc dacă nu drăgăstos, măcar neutru, dar visează la un viol. Şi cîtă vreme căsătoria va fi din interes, pumnii schimbaţi de ei la micul dejun vor face seara vînătăi doar în obrazul nostru.