24 noiembrie 2009

Mai trăiesc

Asta, daca se întreba cineva de ce nu mai dau semne de viaţă. Mă plimb prin Palatul de Justiţie şi (re)descopăr chestii interesante. De exemplu, că un WC e cu plată şi altul nu. Iar destui oameni de care am nevoie sunt în zilele de concediu fără plată. Nu şi infractorii...
Cum mai stau cu scrisul ? Am două povestiri la care lucrez în paralel şi sper să termin măcar una până la sfârşitul săptămânii. A, şi am finisat o proză scurtă de mainstream. Deci, toate bune şi frumoase.

20 noiembrie 2009

Banc mortuar

Trece un cortegiu funerar. Un trecător întreabă o blondă:
-- Cine e mortul?
Blonda se gândeşte puţin şi răspunde:
- Cred că ăla din sicriu..

18 noiembrie 2009

Mă întorc la prima dragoste

Cu alte cuvinte, la bătut cu talpa palatul de justiţie şi parchetele. De ce? Ei bine, mi-am dat demisia din funcţia de şef de secţie, redevenind astfel redactor al aceluiaşi ziar unde lucrez de 10 ani. Sunt ultimele zile de şefie, de fapt predau ştafeta şi îmi refac toate contactele juridice. De săptămâna viitoare, mă mut pe teren cu arme şi bagaje.

Nu e o mare schimbare, iar despre motivele ei nu are rost să vorbesc. O privesc, fără urmă de ipocrizie, ca pe un lucru bun, pentru că mă scapă de o parte a stresului ultimilor doi ani. Poate mai scap şi de vreo două kilograme. Sigur găsesc material suplimentar pentru scris. Restul nu contează.

14 noiembrie 2009

Crăciun în noiembrie


E greu de spus ce am simţit ieri, când am avut pentru prima oară pe masă antologia cu numărul doi a AtelierKult. Pentru scriitorii în a căror onorantă companie am ajuns, priveliştea propriei poveşti între coperţi colorate şi lucioase o fi una obişnuită. Pentru mine e un lucru nou şi bucuria e încă strunită, ca a unui copil care abia a descoperit daruri multe sub brad şi se întreabă dacă sunt ale lui. Poate chiar se teme să nu i le ia de sub nas Moşul, fiindcă a descoperit că nu a fost aşa cuminte.
Deci azi ating cartea, mă minunez, o răsfoiesc. Mă întreb unde să o aşez. N-am un raft pentru producţiile proprii în bibliotecă... Poate va veni şi asta, poate nu. Deocamdată, pentru mine e Crăciun în noiembrie.

9 noiembrie 2009

Aşa e viaţa

Viaţa e uneori adesea haotică, neaşteptată, mereu minunată în bizareria ei. Ca să o poţi percepe aşa, trebuie doar să înţelegi că uşile închise înseamnă ferestre deschise. Şi că, poate, tocmai de fereastra aceea aveai nevoie, ca să arunci prin ea din balastul vieţii tale. Pe care, până atunci, n-aveai curajul să-l lepezi. Noroc de alţii că te-au ajutat...
Vorbesc încifrat? E ora 22 şi a fost o zi de luni lungă, în care mi s-au limpezit adevăruri despre alţii şi despre sine. Dar nu vă aşteptaţi la cine ştie ce anunţ dramatic după o asemenea introducere. Sunt tot eu. Cu micile mele plăceri adunate din litere, din culoarea unei flori sau a unui apus, cu oamenii care-mi stau alături. Cu speranţele mele, cu micile mele victorii şi luptele pe care ştiu că nu le pot câştiga. Am învăţat să-mi aleg bătăliile, pentru că merită să verşi sânge doar pentru ceea ce a intrat în fiinţa ta şi nu poţi smulge de acolo fără să te mutilezi. În bătălia asta, abia mi-am ales armele. Altele... Ei bine, aşa e viaţa!

6 noiembrie 2009

Întunericul (3)

Când creatura îşi dădu ultima suflare, clipa se sparse într-un vârtej de bucăţi îngheţate. Încă îmbătat de gustul victoriei, Mihail le văzu roind spre el. Îl înconjurară, i se înfipseră în carne, sfâşiind măruntaie, suflet şi minte. Cuţitul căzu şi fiinţa lui Mihail se destrămă în îmbrăţişarea negurii. Încovoiat de durere şi disperare, căută în zadar îmbărbătarea îngerilor.
Aştepta lumina şi îl cuprinse întunericul. Încercă să se pipăie şi nu-şi putu da seama dacă mai are trup.
-- Ai făcut treabă bună, băiete!
Vocea îl făcu să se înfioare. Avea o tărie pe care nu o mai simţise vreodată.
-- Cine eşti? strigă. Unde sunt?
-- Unde crezi?
Mihail suspină. Nu ştia. Adică, ştia unde ar fi trebuit să fie dacă îşi îndeplinise misiunea. Dar nu vedea lumina. Unde era lumina?
-- În Rai?
Hohote reci reverberară în jurul său.
-- Eşti haios, băieţaş! Ce-ţi aduci aminte?
Amintirile se închegau greu. Cu fiecare imagine care i se năştea în minte, siguranţa îi dispărea.
-- Am ucis...
-- Ai fost harnic, băieţaş, tare harnic... Şi pe cine ai ucis?
-- Demoni. Trimişi ai Întunericului. Creaturi odioase.
Vorbele i se aglomerau, se acopereau, striga în pustiul fără forme şi culori. Nu-şi simţea buzele sau limba. Îşi simţea doar îndoiala crescând şi o atingere îngheţată pe fruntea care nu exista. O mângâiere care durea mai rău decât o lovitură.
-- Mi-a plăcut să mă joc cu mintea ta, băieţaş. Atât de disperat erai... Vroiai sânge. Jinduiai după negarea propriei nebunii. Pământ fertil pentru sămânţa mea. A fost aşa de simplu să te conving că eşti buricul universului!
Glasul avea inflexiuni de milă. O milă care-l tăia ca un cuţit. Mihail vroia să plângă, dar lacrimile nu curgeau din ochi fără găvane.
-- Minţi! Cine eşti?
-- Ştii cine sunt...
Şoapta îi zbârlea părul pe care nu ştia dacă-l mai avea.
-- Nu! Nu eşti ca Ei!
De data asta, râsul deveni uragan.
-- Aici ai dreptate. Nu sunt ca Ei. Dar tu nici nu ştii cine-s Ei. Ce-ar fi să-ţi arăt?
Un pătrat de lumină răsări în faţa lui Mihail, şi totuşi bezna era tot acolo, împiedicându-l să-şi vadă mădularele. De nepătruns, parcă l-ar fi îngropat cineva de viu în cărbune... Gemu stins şi culori începură să clipească, forme se întrezăriră în lumină. Câteva secunde, şi femeia în balonzaid roşu cârmea pe strada împuţită. Mihail îşi opri respiraţia, aşteptând-o să se transforme. Se văzu pe sine urmărind-o, lovind-o, scăldându-se în sângele ei. De ce nu se schimba? Strada rămase pustie. Mihail strânse pumnii pe care nu-i vedea/simţea.
-- De ce?
Cuvintele i se opriră în gât. O lumină blândă cuprinse strada, făcând mizeria şi urâciunea ei să dispară. Se ridica din trupul femeii, crescând în putere. O clipă, două... Părea că va ajunge la cer, când Întunericul se întinse peste ea şi o ucise. Mihail închise ochii. Pleoapele îl ardeau şi, o secundă, crezu că a orbit. Dar înţelesul celor văzute îi era clar.
-- Ei... Ei... Erau îngeri? Mama, sora mea?
-- Da, băieţaş. Toţi, până la unul. Şi ce frumos i-ai spintecat! Crezi că vreunul dintr-ai noştri s-ar fi lăsat vânat aşa?
Mihail tremura.
-- Nu se poate! De ce?
-- Pentru că nu varsă sânge de om. Vor să vă călăuzească. De parcă s-ar putea... Aveţi răul în sânge, băieţaş!
-- Ce-am făcut? gemu Mihail.
Dacă ar fi putut, şi-ar fi smuls părul. S-ar fi lovit de pereţi, şi-ar fi tăiat beregata. Dar nu putea decât să sângereze pe dinăuntru.
-- Acum am destui oşteni. Toţi ca tine. A trecut ceva vreme, dar am descoperit că doar răutatea voastră îi poate ucide definitiv. Războiul dintre Întuneric şi Lumină e pe sfârşite, Mihail. Şi tu m-ai ajutat să-l câştig!
Mihail urlă cu glas de fiară rănită. Negura din jur îi invadă hohotit mintea.
Era din nou lângă trupul mutilat al Lenei. Trecuse o secundă, un minut, o zi? Cineva spărgea uşa. Se întoarse şi privi miliţienii care se năpusteau în hol. Cuţitul era pe podea. Nu încercă să-l atingă.
-- În genunchi! urlară patru voci.
Le ascultă. Îl trântiră la pământ, lovindu-l cu bocancii în faţă. Îl urcară în dubă, fără să-i şteargă sângele ce ţâşnea din buzele sparte. După doar o oră, era iar în camera albă. Nu avea să mai iasă de acolo. Dar nici nu-şi dorea.
Gândurile se iţiră din abrutizarea pastilelor după ore cărora le încurcase socoteala. Oriunde privea, vedea doar sânge şi fiere. Fiere şi sânge. Războiul dintre Întuneric şi Lumină... Oare glasul chiar existase? Ce era plăsmuire din toată viaţa lui? Se izbi cu umărul în peretele capitonat. Nu ştia ce să creadă. Nu mai avea un adevăr de care să se agaţe. Dacă slujise Întunericul, de ce Întunericul nu-l primise în el? Doar pentru că nu vroia să ajungă acolo? Sau poate îi era sortit să-i vâneze pe cei asemenea lui. Să-şi răscumpere păcatele! Sunet de trâmbiţe îl făcu să tresară. Dar dacă...?
Mihail se chirci şi îşi acoperi urechile. Nu mai vroia să audă nimic. Hohot scurt răzbătu de dincolo de uşă, deşi nimeni nu era acolo.

5 noiembrie 2009

Întunericul (2)

Un câine slăbănog se repezi la trupul cald, amuşinând sângele. Mihail nu-l goni. Aruncă hainele şi, aşa despuiat, lăsă ploaia să-l spele. Mereu începea să plouă după ce termina. Cineva, acolo sus, avea grijă de el. Scoase din rucsac hainele de schimb. Păcat că nu putea aştepta afundarea trupului în hăul unde-i era locul. Oricât ar fi vrut să-şi îngăduie acea măruntă plăcere omenească, trebuia să plece.
Miliţienii erau de-ai lor, ca şi doctorii. Ştia ce vroiau toţi de la el. Credeau că l-au învins, că a abandonat calea cea dreaptă. Că s-a resemnat să fie un trepăduş anonim, fără rost şi chemare. Dar el îi vâna, da, cum îi mai vâna! Avea să-i termine, chiar dacă asta îi va lua toată viaţa. Cu fiecare trimis al întunericului răpus, mâna îi devenise mai sigură, spiritul mai limpede. Grea era misiunea sa, dar îi stătea în puteri. Putea separa lupii de turma neştiutoare. Dacă maică-sa şi restul moscoviţilor scârbiseră îngerii cu orbirea lor, el, Mihail, le luase locul pe pământ. De când le auzise cântul de jale al înfrângerii, într-o cameră cu pereţi albi.
Mihail îşi înălţă chipul spre cerul pe care norii se băteau pentru fiecare crâmpei de albastru. Sângele lor străveziu îl spălase pe cel al necurăţeniei. Totul era aşa cum trebuia să fie. Se putea odihni până mâine.
Când intră în casă, o auzi pe maică-sa trebăluind la bucătărie. Se încovoiase şi încărunţise mult prea repede. Nu se mai mişca sprinten, nu mai gătea gustos ca altădată. Fusese totuşi încă vioaie când ieşise din spital… Cum hohotise fără sunet, fără tremur al buzelor pe socoteala vorbelor mari cu care o ameţiseră! Nu era bolnav, era binecuvântat cu adevăr. Doar că învăţase să nu-l proclame. Să fii deosebit înseamnă şi să ştii să te aperi de trimişii Întunericului. Nu putea conta pe sprijinul ei. Era doar o oaie din turma care-şi pierduse păstorul. Nimeni nu-l putea ajuta. Se avea doar pe sine şi trebuia să-şi cumpănească fiecare mişcare. Ca atunci când o împinsese pe soră-sa pe scări. Era deja în camera lui când ea atingea ultima treaptă, cu gâtul frânt şi nedumerirea încremenită în ochi. După un minut, o auzise pe maică-sa strigând. De atunci, ochii ei se întunecaseră.
Şi acum, când îi ieşi în întâmpinare, Lena avea o urmă de îndoială în privirea atentă.
-- Bună seara, mamă! Arăţi minunat azi, rosti cuvintele devenite litanie.
-- Totul e bine? îl întrebă şovăitor.
Totdeauna făcea aşa. Totdeauna el îi zâmbea, iar ea închidea doar pentru o clipă ochii. Deseori se întrebase ce-i trecea prin minte în secunda aia. De data asta însă, privirea ei se oprise undeva pe palma lui. O urmări şi zări pata roşie. Cum de-i scăpase? Devenea neglijent. Nu-şi putea permite asta.
-- Aha, bâigui. M-am tăiat într-un tomberon. Nu-i mare lucru.
Ochii ei căpătau o nuanţă roşiatică pe măsură ce gura i se strâmba de frică. Mihail respiră adânc, încercând să oprească timpul. Ştia ce se va întâmpla. Lena făcu primul pas înapoi. Deja pielea i se decojea, lăsând să se vadă faţa Întunericului. Dinţii se transformau în colţi, limba curgea peste bărbie. Mihail scoase cuţitul din mânecă, dar nu la fel de rapid ca de obicei. Creatura se clătină, căutând drumul spre uşă. Din doi paşi, Mihail îi blocă drumul. Înălţă cuţitul şi văzu că degetele îi tremură. Se surprinse ezitând.
-- Mişa! Ce faci? Sunt eu, mama...
Vocea ei se înălţă ca tunetul şi Mihail scutură din creştet. Îl străfulgeră o întrebare, dar o ascunse adânc în sine. Nu cădea în plasa ispitei Lor. Îşi trecu lama peste piele şi privi cum se desenează o dungă roşie. Durerea îl săgetă şi o îmbrăţişă. Era pedeapsa cuvenită pentru slăbiciunea pe care nu şi-o putea nici îngădui, nici explica.
-- Nu! urlă.
Creatura se întoarse spre scări. Încerca să se ascundă de el? Mihail hohoti şi o urmă. Era mai rapid decât ea. Era mai hotărât decât ea. O ajunse după a treia treaptă. O izbi în umăr, zdrobindu-i faţa de scări. Nu mai recunoştea în ea nimic din Lena. Cum se putuse îndoi? Cum de nu simţise în ea pulsaţia necurăţeniei?
-- Te rog, Mişa, scânci ea, scuipând bucăţi de dinte. Lasă-mă să te ajut!
Sângele îi şiroia din trupul rănit, vocea i se transforma în gâlgâit, dar Mihail nu se mai lăsa păcălit. Trâmbiţe celeste cântau pentru el, îi călăuzeau mâna. Îi înfipse cuţitul în ochiul drept şi răsuci, răsuci, răsuci...

4 noiembrie 2009

Întunericul (1)

Postez azi prima parte a unui text, la îndemnul unui confrate ale cărui povestiri le citesc cu plăcere. Restul, zilele următoare…


Mihail ştia că lumea se învârte în jurul său. Cei pe care-i întâlnea i-o spuneau chiar fără să-şi descleşteze buzele. De fapt, unii încercau aprig să-şi ascundă interesul pentru orice gest al său. Ca femeia cu balonzaid roşu... Nici măcar nu l-a privit când a trecut pe lângă el! Cei mai puţin pricepuţi aşa făceau când drumurile li se încrucişau în furnicarul veşnic schimbător al străzilor. Îl ocoleau cu privirea, ca şi cum ar fi fost încă o movilă din gunoiul pe care-l aduna. Ăia mai deştepţi îşi lăsau ochii să alunece peste el şi înclinau din cap. Unii chiar îl băteau uşor pe spate, spunându-i că face treabă bună! De parcă n-ar fi ştiut cine erau Ei... Mihail însă le descifra şaradele şi zâmbea pentru sine.
N-avea să le meargă! Şi ce dacă uneltirile lor îl lăsaseră fără o slujbă mai de Doamne-ajută, fără iubită, fără prieteni cu două feţe? Nu se dădea bătut aşa de uşor. Lupta cu ghearele şi cu dinţii pentru fiecare zi, pentru fiecare ceas. Îşi smulgea victoriile mici care o pregăteau pe cea mare. Devenise foarte bun la asta.
Ştia adevărul de când avea cincisprezece ani. Atunci le văzuse adevărata faţă. Prima fusese soră-sa mai mică, într-o dimineaţă cu miros de flori de cireş. Îi punea în faţă farfuria cu clătite şi, într-o bătaie de inimă, nu mai era puştoaica guralivă, cu degete plinuţe, ochi cârpiţi de somn şi păr ciufulit. Atunci nu ştia încă să se stăpânească. Izbucnise în plâns şi o luase la goană. Se ascunsese copilăreşte sub pat, de parcă el ar fi avut zece ani. Ca şi cum o bucată oarecare de lemn l-ar fi putut despărţi de Ei... Acum, putea să le râdă în faţă.
Întotdeauna venea clipa potrivită. Trebuia doar să aibă răbdare şi savura încă una dintre victoriile mici. Şi acum, împinsă din spate de vântul rece, care-i făcea să fluture poalele balonzaidului, femeia cotea pe o stradă îngustă. Erau doar ei acolo. El furişându-se, ea ţăcăind stupid cu tocurile cât cataligele. Mihail tremura, încercat de acea febră care-i vestea că e timpul să scoată cuţitul. Nu avea nevoie de medicamente ca să i-o potolească. Pastilele erau pentru bolnavi. El ştia. De atunci ştia, de la 15 ani. Doar că acum nu-şi mai repeta greşeala, nu se lăsa copleşit de revelaţie. Nu încerca să se ascundă de Ei. Nici să le spună că-i vedea.
Le vedea ghearele cu vârf de ac, lungi şi curbate. Ochii rotunzi, sângerii, fără iris. Şi gura strâmbă, băloasă. Colţii şi limba ascuţită, şerpuitoare. Maică-sa chemase doctorii când îi strigase adevărul. Mulţi veniseră peste el, da! Toţi la fel. Halate albe pe trupuri cu putoare de mlaştină. Nu o simţise niciodată, dar era sigur că aşa miroseau cele mai fetide adâncuri. Vorbe de încurajare ieşind cu împroşcătură de puroi, braţe neomeneşti strângându-l, sufocându-l. Maică-sa plângea şi îi repeta să fie cuminte, ca atunci când tata trântise uşa în urma sa. Îi spunea că doctorii o să-l ajute.
Îl ajutaseră, dar nu cum credea ea! În încăperea albă, cu pereţi capitonaţi, departe de toţi, se ascultase pe sine. Oricât îl îndopaseră cu pastile, nu se îndoise nicio clipă de adevărul revelaţiei sale. Doar dacă trebuia să-l vestească. Şi descoperise calea răbdării.
Femeia îl simţi şi se întoarse. Ca întodeauna, prea târziu. Ar fi putut să facă asta şi cu ochii închişi, atât de obişnuite îi deveniseră mişcările. Era a douăzecea, a treizecea? Le pierduse numărul. O prinse de păr, silind-o să îngenuncheze. Murmura ceva, dar lui nu-i păsa. Doar nu credea că-l păcăleşte cu o rugăciune! Cuţitul îi trecu peste gât mai uşor decât dacă ar fi tăiat aluat. Valul de sânge cald îl lovi pe Mihail, dar nu se feri. Îmbibat de scurgerile răului, se simţea aproape de o forţă mai presus de sine. Vorbea prin el, oriunde s-ar fi aflat. Chiar şi într-o fundătură mizerabilă, cu miros de urină. De animal, de om sau de amândouă.

3 noiembrie 2009

Întâlnire de gradul 3

M-am întâlnim dimineaţă, în redacţie, cu un şoarece. Rodea, pe masa unei colege, un rest de mâncare lăsat convenabil la îndemână. Era micuţ, cu ochi negri şi calm englezesc. Eu m-am speriat de el. El de mine, nu prea. Oricum, n-a strigat, ca mine. De fapt, a continuat să mănânce. Biscuiţi B+C, cu cremă de cacao. Abia după ce l-am inoportunat a doua oară, a întins-o. Dintr-un salt, era pe podea. A trecut pe lângă capcana montată de câteva săptămâni, a sărit o unitate de calculator şi dus a fost. Prefer să nu mă gândesc ce s-o fi întâmplat când mi-am mai lăsat eu punguţa cu pişcoturi pe masă…

1 noiembrie 2009

Fulgi de noiembrie

Azi dimineaţă, au căzut primii fulgi. Rari ca adevărurile unui politician, au zburat spre trotuar, pe lângă aburii respiraţiei mele. Sfioşi şi puţintei la trup, aveau nevoie de o privire scrutătoare pentru a ieşi în evidenţă. Dar, fiind pionerii iernii ce va să vină, le-am iertat discreţia. E 1 noiembrie, dar miroase a decembrie. Mă bucur şi mă întristez. Crăciunul mă va îmbătrâni cu încă un an.

Arhivă blog