29 mai 2010

Galileo e aici!


După ceva tribulaţii poştal-birocratice, iată că a ajuns Galileo şi la mine. Şi arată foarte bine! Zilele următoare, vă voi spune şi care a fost textul preferat din primul număr al unei reviste care promite multe.

25 mai 2010

Mozaic bizar

Ce-am mai făcut eu azi? Păi, am terminat de listat romanul în… maro, am verificat numărul Lexusului unui milionar (era chiar ăla bun!), am scris la ziar despre babe (ne)violate şi acum meditez. Nu la nemurirea sufletului, ci la misterele goagălului. De exemplu, la o căutare a lucrurilor bune ce li se întâmplă acelora care ştiu să aştepte, printre rezultate apare şi un forum despre sexul anal. Bizar…  

22 mai 2010

Văd albastru

Că mi s-a terminat cerneala neagră de la imprimantă. Şi am trecut pe albastru. Listez romanul, pentru o ultimă verificare. Aia cea mai scârboasă, după litere lipsă, cuvinte mâncate ori în plus etc. Am listat 187 de pagini şi încă n-am terminat... Mai pe după-amiază lecturez cu pixul în mână. Tot albatru... Ce mai ocupaţie pentru o zi de sâmbătă, nu?

21 mai 2010



În primul rând, Michael Haulică vorbeşte în Observator cultural despre primul număr pe hârtie al anului din revista Helion. Apoi, să nu uităm că a început la Iaşi Librexul. Târgul de carte provincial nu se compară, fireşte, cu cele bucureştene, dar asta nu înseamnă că nu e de vizitat. Am fost dis-de-dimineaţă şi m-am convins. Titluri bune, reduceri mari, nu întârziaţi prea mult că vremea trece şi acuş ajungem ca cititorul din imagine!

20 mai 2010

Teaser 2 ( de pe la jumătatea romanului)

Trupurile li se atinseră, chipul lui se apropie de al ei. Buzele i se plimbară încet de-a lungul obrazului Cristinei. Se simţea legată cu un fir invizibil de el şi nimic altceva în afară de fiinţa lui nu mai exista în cameră. Toată lumea se întunecase, orice amintire, orice grijă, orice speranţă pălise în faţa atingerii lui calde, stăruitoare. Repede, tot mai repede îi pulsa sângele. Vroia să se piardă cu totul în sărutul lui şi îl atinse cu buze tremurânde. Îi răspunse fugar şi apoi se retrase, jucându-se, sporindu-i nerăbdarea. Îşi plimbă încet degetul mare peste buza ei de sus, apoi pe cea de jos, urmărind-o cum se aprinde. Cu ochii întredeschişi, Cristina îi lăsă palma să coboare până în curbura decolteului.

Abia atunci, gura lui plină o găsi, iar Cristina se pierdu în ea, în plăcerea oferită cu generozitate. Îi răspundea mângâierilor febrile, într-un fel de delir al cărnii, în care totul era pulsaţie, geamăt sugrumat. Nu ştiu cum ajunse, goală, în patul lui. Dar Alex era deasupra ei, buzele lui alunecau peste trupul ei fremătând. Cristina îi răscoli părul bogat în timp ce venea spre pântecele ei, zăbovind la îmbucătura coapsei.

-- Doamne, îngână Cristina, ridicându-se spre el.

Alex lăsă palma să ia locul buzelor.

-- Nu mi s-a spus încă aşa! Ziceai ceva de nişte şampanie?

-- Acum? întrebă Cristina.

-- Ai altceva în minte?

-- Nu mă face să te rog, Alex!

-- Meriţi oare? Ia zi, ai votat cu mine?

-- Ce?

-- Mă interesează, zise mişcându-şi lin palma înainte şi înapoi.

-- Nu, n-am votat deloc.

-- Hm! Nu te-am convins...

-- Alex!

Era pe jumătate dojană, pe jumătate implorare şi, în sfârşit, Alex îşi croi drum în ea.

16 mai 2010

Succes de casă ori succes de critică?

Să fii un scriitor vândut sau unul apreciat de critică? O dilemă veche şi veşnic nouă. Desigur, minunat e pentru oricine are aspiraţii literare să viseze la un moment când volumele sub semnătura sa dispar de pe rafturi, iar criticii îl aplaudă în cor. Totuşi, nu întotdeauna se întâmplă aşa şi unii arată cu degetul literatura “comercială”. Ei bine, vorbind fireşte la modul ipotetic, dacă aş avea de ales, aş prefera prima varianta. Pentru că e legată de o întrebare simplă: pentru cine scriem?

Omul cu zece ani de presă scrisă în spate nu are nicio îndoială în privinţa asta. Scriem pentru cititor, pe care trebuie să-l privim aşa cum este el, cel neaoş. Nu vreau să cad în capcana obişnuită, să sugerez că cititorul român ar fi mai limitat intelectual, mai puţin avid de lectură. Poate e mai sărac, poate atins de tribulaţiile istoriei recente... Dar, până la urmă, el e consumatorului produsului, iar condeierul – producătorul. Şi dacă produsul se vinde bine, nu poate fi un eşec estetic total. Chiar şi faptul că un bestseller îşi găseşte adversari înverşunaţi spune ceva despre capacitatea sa (măcar) de a atrage atenţia.

Sigur că succesul de casă şi cel de critică nu se autoexclud întotdeauna. Sigur că, atunci când scrii potolindu-ţi demonii interiori care altfel nu vor să tacă, trebuie să fii sigur că ai oferit tot ce puteai. Dar dacă aş avea de ales... 

13 mai 2010

O veste bună

În timpurile astea tulburi, o veste bună pentru iubitorii de SF a venit de la Horia Ursu. Primul număr al revistei Galileo a ieşit din tipografie şi, judecând după pozele de pe blogul său şi cel al lui Michael Haulică, arată foarte bine. Cum aştept să-l primesc şi eu, mai multe amănunte după ce îl voi avea pe masă.

11 mai 2010

N-au coaie!

Sună vulgar? E adevărat. Asta e senzaţia pe care am avut-o urmărind în această seară ştirile. Aceeaşi senzaţie încercată în ultimele luni ori de câte ori i-am văzut pe mai-marii zilei anunţând măsuri de limitare a cheltuielilor publice şi dând înapoi în faţa liderilor sindicali. Aceiaşi lideri sindicali care s-au îngrăşat din cotizaţiile membrilor şi din afacerile dubioase ale firmelor lor, dar care strigă că urlă foamea-n ei. Aceiaşi lideri care-şi schimbă discursul când ajung să se ţină de poala puterii. Aceiaşi lideri care au avut zilele trecute nesimţirea de a spune că nu înţeleg de ce bugetarii trebuie să fie sacrificaţi pe altarul crizei.

Nu i-am văzut pe liderii ăştia, şi nici pe membrii de rând ai sindicatelor, lăcrimând de grija privaţilor, din ale căror impozite şi taxe li se plătesc salariile. Privaţi care le-au acoperit ani la rând şi sporul de calculator, şi pe cel de zâmbet, şi prima de la revenirea din vacanţă... Nu i-am văzut pe profesori să limiteze evaziunea fiscală chiar începând cu ei, adică declarând meditaţiile şi plătind impozit pentru ele. După cum nu i-am văzut pe mediciii care i-au omorât pe pacienţi cu zile, pe vameşii sau poliţiştii care şi-au ridicat vile din munca lor “cinstită” ţipând că nu e corect atunci când în mediul privat s-au făcut concedieri şi s-au tăiat salarii. Da, picior de sindicalist bugetar n-a ieşit în stradă să plângă de mila firmelor băgate în faliment de criză şi de cea a oamenilor rămaşi pe drumuri. Li s-a părut corect ca alţii să o încaseze pentru ei.

Dar cei care iau azi deciziile n-au coaie să le ţină piept. Aşa că practică iarăşi mersul racului, iar opoziţia care pe vremuri arunca în stânga şi în dreapta bani pe care ştia că nu-i are îşi rosteşte porţia de vorbe sforăitoare. Într-un fel, mai că-mi vine să zic să se ducă totul dracului. Da, dom’le! Să nu ne dea FMI banii, să ajungem în buda pe care o merităm de ceva vreme, şi nu doar pentru că ne-am ales asemenea conducători. Să vină odată clipa aia când nu se vor mai plăti salariile şi pensiile, că eu oricum n-am s-o mai încasez pe-a mea, peste vreo trei decenii. Să facă atunci grevă toată România, să-şi urle supărarea în stradă, să-şi dea foc la aşternut... Ce poate fi mai rău decât să plătesc veşnic pentru impotenţa altora? 

10 mai 2010

Zile inspirate

Iată că am mai terminat o povestire cu o doză de fantastic. Angelo Plămădeală şi Frontul revoluţionar, aşa se numeşte. Între altele, e despre criză. Şi despre noi, aşa cum suntem şi cum ar trebui să fim.

7 mai 2010

Mi-a răspuns Strugaţki... Uraaa!

I-am trimis mai multe întrebări lui Boris Strugaţki şi azi am primit răspunsuri. Va fi un interviu interesant, pe care sper că-l veţi citi în numărul viitor din Helion...

Arhivă blog