30 mai 2011

Despre ce şi cum (3)

Iată că am ajuns şi la ultimul episod al acestor mărturisiri literare (ne)compromiţătoare. Ultimii iepuri din joben, care va să zică. La urma urmelor, trebuie păstrate şi câteva secrete...

* Când rămân în pană de nume de familie pentru personaje, caut în cartea de telefon. Sigur, o asemenea metodă e valabilă la povestirile în care fantasticul se insinuează în lumea noastră cea de toate zilele. La cele mai “exotice”, mi s-a întâmplat să mă inspir din mitologia slavă sau să inventez pur şi simplu, căutând o sonoritate aparte. Ca pentru cea la care lucrez acum...

* Îmi place să scriu ascultând muzică. O melodie care se repetă în buclă, diferită de la povestire la povestire. Uneori, versuri din acel cântec se regăsesc şi în textul meu. Aşa am făcut cu o proză încă de sertar, despre crime atroce, reîncarnare, oameni sfinţi (sau nu) şi portaluri deschise către lumea cu miros de pucioasă. Melodia era, deloc surprinzător, Dance with the devil. It’s my life a însoţit aventurile unui vrăjitor modern. Pentru povestirile ce sunt mai aproape de un fantasy clasic, ascult bucăţi din coloana sonoră a filmelor Lord of the rings sau Game oh the thrones.

* Uneori, o documentare este necesară, chiar dacă eşti măcar pe jumătate convins că ştii despre ce scrii. Pentru romanul Cerneală şi sânge, mi-am reîmprospătat cunoştinţele despre o figură bizară şi totodată foarte importantă din istoria Rusiei, Ivan cel Groaznic, dar am căutat şi amănunte ce ţin de medicina legală. Pentru textul din antologia de steampunk românesc, am recitit proză de Alecu Russo şi poezii de Alecsandri. Mi s-a mai întâmplat să caut date despre misa satanică, numele diavolilor, dar şi care ţin de religia ortodoxă.

* Copiii mei literari au, în paginile lor, şi personaje inspirate din oameni pe care-i cunosc. Mama, dar şi colegi ziarişti, apar în Cerneală şi sânge. Pirande de pe la Tribunal – în Peţitorul, oameni politici ai momentului – în Noaptea extratereştrilor. Pe Sam şi Dean, personaje de serial tv (Supernatural) îi veţi întâlni în Târgul.

Sfârşit

27 mai 2011

Laureaţii premiilor Galileo

Au fost anunţaţi laureaţii premiilor Galileo. Iată lista, preluată de pe Galileo online:

* Premiul pentru întreaga operă: GEORGE ANANIA

* Premiul pentru cel mai bun volum publicat în 2010: OLIVIU CRÂZNIC – …ŞI LA SFÎRŞIT A MAI RĂMAS COŞMARUL

* Premiul pentru cea mai bună proză scurtă publicată în 2010: COSTI GURGU – ÎNGERI ŞI MOLII

Felicitări câştigătorilor!

26 mai 2011

Despre ce şi cum (2)

Avem ideea şi ce facem cu ea? Ei bine, o dezvoltăm. Dar ce înseamnă asta?

Înseamnă o mulţime de chestii, de la a creiona o lume, cu obiceiurile, arhitectura, vegetaţia şi fauna ei, la a alege numele şi înfăţişarea personajelor şi, mai ales, a le lăsa să-şi urmeze drumul. Iar personajele astea te scot uneori din sărite, pentru că nu vor să meargă pe calea aleasă de tine. Sunt încăpăţânate, fac ce vor ele, iar firul acţiunii curge cu totul altfel decât l-ai gândit. Ba chiar, uneori, preconizatul final fericit se preschimbă în unul tragic. Sau invers. Cam aşa s-a întâmplat chiar la romanul meu de debut, Cerneală şi sânge. Nu vă spun însă care variantă e corectă, fiindcă n-aş vrea să vă stric plăcerea lecturii.

Pentru multe dintre povestirile mele n-a trebuit să merg prea departe cu gândul pentru a construi decorul. A fost de ajuns să mă uit pe fereastră. Doar să scot capul pe uşă şi să arunc o privire în holul blocului, ca pentru Omul negru a venit. Ori să aplic peste străzile cunoscute vopseaua neagră a distrugerii, a morţii, a dictaturii regioase sau laice...

Dar am ajuns să-mi imaginez şi alte lumi, planete care ne-au trimis vizitatori cu trompă sau păr cârlionţat pe piept ori tărâmuri supranaturale. Iadul a fost, cred, cel mai uşor de pictat în cuvinte, pentru Patimile unui diavol de rangul trei. Am folosit câteva ceva din imaginea clasică a tărâmului încornoraţilor, dar mi-am lăsat şi mintea să zburde. Cred că Necuratul a fost mulţumit de rezultat. Sau poate nu, că l-am înzestrat cu ceva din complexele unui politician modern...

Un loc aparte în rutina mea ocupă intrigile poliţiste. Iar aici, fanii serialului Castle îşi vor da seama cum lucrez. Spre deosebire de personajul din film, eu nu am o tablă pe care să scriu mare şi colorat. Pentru roman însă, am avut un caiet în care ţineam socoteala crimelor. Unde s-au întâmplat? Când? Care a fost arma crimei? Ce indicii s-au găsit? Cum sunt legate victimele între ele? Cum reacţionează protagoniştii la ele? Ce fire din trecutul lor reprezintă cheia enigmelor prezente? Astea sunt doar câteva dintre întrebările al căror răspuns trebuia ştiut pentru a crea suspansul şi a da logică acţiunii. Au fost luni de muncă îndârjită în care acel caiet de matematică, prevăzut cu arcuri, mi-a fost un instrument vital.

Despre altele, data viitoare...

25 mai 2011

Despre ce şi cum (1)

Lăsând la o parte mizeriile obişnuite ale vieţii, care mă sâcâie în dimineaţa asta, am să dezvălui nişte secrete literare. Mai mulţi amici, şi nu numai, mi-au pus aceeaşi întrebare. Cum scrii? Te uiţi la pagina albă şi... Deci, cum se desfăşoară procesul ăsta misterios, plăcut şi chinuitor, care te lasă fără somn ori îţi ocupă mintea că uiţi şi să mănânci? Care e momentul când se naşte textul şi în ce fel se dezvoltă? Nu cred că există un răspuns universal, dar am să-l încerc pe al meu.

Uneori, inspiraţia îmi vine de la sine, alteori îmi zic “parcă n-am mai scris demult” şi apoi încep să-mi pun la treabă neuronii căutând o temă pe placul meu. S-a întâmplat ca un mic incident casnic să dea naştere la o povestire elaborată. O ţeavă spartă, de exemplu, devine motiv pentru o distopie cu final fericit ca Atinge-mă, Sara. O vecină cu probleme a fost punctul de plecare pentru Omul negru a venit. O invazie de gândaci... Ei bine, pe asta o veţi putea citi în curând.

Oamenii pe care-i văd în oraş, întâmplările de zi cu zi îşi trăiesc o nouă viaţă în povestirile mele. Traficanţii de ţigări pe care-i zăresc în drumul spre Palatul de Justiţie au migrat într-o istorie postapocaliptică despre canibalism, care e încă proză de sertar. Nesfârşitele reparaţii la linia de tramvai din verile trecute au fost sămânţa Răzbunării din antologia ecologistă a SRSFF.

Dar nu întotdeauna lucrurile merg aşa. Am scris şi la comandă, nu mi-e ruşine s-o recunosc. O comandă în care ţi se dă o temă generală, un număr de semne, un gen, iar tu trebuie să te circumscrii condiţiilor impuse. Am făcut-o pentru antologia steampunk cu specific românesc, pentru unele dintre concursurile de pe AtelierKult. E greu, fiindcă în astfel de cazuri mintea tinde să o ia razna în cu totul altă direcţie decât cea dorită. Dar poate ieşi ceva mult mai interesant decât te aşteptai când ai scris primul cuvânt.

Până şi maică-mii i-am răspuns cu o povestire. Despre muncitori fruntaşi de ce nu scrii, m-a întrebat ea. Păi, am scris până la urmă! Dar altfel de muncitori decât se aştepta, unii care au multe în comun cu un roman de Wells. Nu spun care, că povestirea e tot la sertar.

Că veni vorba despre temele clasicilor literaturii SF (şi nu numai), cred că e un lucru comun frumoşilor nebuni loviţi de morbul creaţiei să deşire firele împletite de cei dinaintea lor pentru a le reîmpleti. Am făcut-o şi eu, cu maşina mea a timpului care e o bicicletă pentru tovarăşul Vasilescu. Ori în recreerea modernă a basmelor pe care le ştim cu toţii.

Indiferent cum ar veni însă primul fior al unei noi povestiri, e doar începutul. Ce urmează e la fel de important pentru mine şi, până la urmă, pentru cititor. Fiindcă ideea trece prin alambicurile laboratului creator ca să devină un număr de pagini, fie ele două sau trei sute. Dar despre asta, data viitoare.

15 mai 2011

Veşti literare


Odată ce votarea pentru premiile Galileo s-a încheiat, a fost anunţată apariţia unei antologii ce va cuprinde textele nominalizate. Aceasta va fi lansată după decernarea premiilor, pe 28 mai, la standul Millennium Books de la Romexpo, în cadrul celei de a şasea ediţii a Bookfest. George Sauciuc, omul din spatele Gazetei SF, scrie la rândul său despre premiile Galileo, dar şi despre antologia în care veţi regăsi şi o povestire a subsemnatei.


11 mai 2011

Reduceri de reduceri la Librex


După perioadă petrecută mai mult în casă, cu laptopul în braţe, din diverse motive, am făcut o ieşire în oraş. La Librex, târgul de carte care tocmai a început astăzi. M-am întors cu sacoşele pline, în primul rând de la Nemira.

Cum “Urzeala tronurilor” m-a cucerit pe loc (recunosc, a fost nevoie de film ca să-mi doresc să citesc şi cartea), am căutat următoarele romane din serie. Şi am prins o reducere considerabilă, mai ales că am luat un exemplar mai “bronzat” din “Iureşul săbiilor”, dar altfel în perfectă stare. Plus un volum cadou de Rodica Ojog Braşoveanu.

Am mai trecut şi pe la alte standuri, de unde am mai luat câteva ceva. Poate voi mai face o vizită zilele următoare, dacă ne mai lasă ploaia în pace. Până atunci, dragi amici ieşeni, spor la cumpărături, fiindcă aveţi de unde!


10 mai 2011

Groaznicele forţe întunecate

Un fragment dintr-o povestire pe care o termin zilele astea. Are destule şi groaznice forţe întunecate, dar la titlu mai meditez...

-- Trebuie să vă spun ce am văzut, a spus Agatha şi noi toţi am aşteptat.

Părea să-şi găsească greu cuvintele, dar nu-mi dădeam seama dacă era un lucru neobişnuit. La urma urmei, nu ştiam cum funcţionau puterile unui medium autentic. Nu mă îndoiam că Agatha era unul, deşi o cunoşteam de atât de puţin timp. Şi nici că, de data asta, sarcina ei era mult mai dificilă. Dintr-un impuls inconştient, m-am întins şi am prins-o de mâna stângă, cea pe care purta un inel cu chihlimbar. Avea pielea aspră şi fierbinte.

-- Întuneric, a şoptit. Bezna arde… Urlete îndepărtate. O uşă!

Mi-am simţit degetele trosnind din cauza forţei cu care se agăţa de mine, dar n-am încercat să mă desprind şi nici n-am zis nimic. Parcă un şuvoi de energie trecea din palma ei într-a mea, arzându-mă. Agatha închis ochii şi am gemut, iar Jan s-a uitat lung la monitorul cardiac. Ritmul inimii ei se înteţea.

-- Un tunel strâmt… Spaimă şi dorinţă, a spus Agatha slab. Îngheţ... O mână cu un cuţit. Durere, multă durere! Sânge…

Glasul îi căpătase un ton cavernos şi îmi strângea palma de parcă lumea se sfârşea.

Arhivă blog