27 decembrie 2012

Am mai îmbătrânit cu un an


S-a mai scurs un an din viaţa mea. Unul cu destule încercări şi cu foarte multă muncă, dar care până la urmă s-a terminat mai bine decât aş fi crezut. Cum roata timpului se învârte mai departe, indiferent dac-o împingem sau nu, n-am să zăbovesc însă prea mult asupra trecutului. Doar de aia-i spune trecut, nu?Oricât mi-ar plăcea să joc după regulile universului SF, deocamdată n-avem cum să-l schimbăm. Şi poate e mai bine aşa…
Tocmai de aceea o să vorbim acum, la umbra bradului, despre viitor! Iar dacă-mi doresc ceva, nu doar pentru o zi din viaţa mea, ci pentru toate celelalte care or să vină, e să râd mai des. Pentru că au fost prea multe clipe când am privit doar partea goală a paharului, uitând cât de norocoasă sunt faţă de mulţi alţii. Darurile şi felicitările primite azi mi-au reamintit tocmai asta. Şi ştiţi ce? Lumea în care trăim e aşa cum e, adică strâmbă şi ciobită, dar n-o s-o repare nimeni pentru noi. Poate că, pentru fiecare, sfârşitul acestei lumi a încruntărilor existenţiale începe simplu, cu un zâmbet.     

25 decembrie 2012

TRANSFORMAREA: video teaser


Iată şi darul meu de Crăciun pentru voi: un teaser video la “Transformarea”. Ce va aduce continuarea la romanul subsemnatei “Cerneală şi sânge”?   


23 decembrie 2012

Sărbători fericite!


Să vă fie zilele ce vin îmbelşugate şi luminate! Acum, doar o felicitare. Apoi voi pune sub bradul meu virtual un dar surpriză pentru toţi cei care au pătruns în lumea lui Alex Corbu şi a Cristinei Man. Staţi aproape!

18 decembrie 2012

Cum ştii că se apropie Crăciunul?


* Porcul intră în depresie pentru că se ascut cuţitele şi se fac estimări privind greutatea sa;
* capul familiei intră în depresie fiindcă nevasta începe să aducă vorba despre bătutul covoarelor, iar soacra despre bărbaţii care ştiu doar să se îmbete ca porcii de sărbători;
* nevasta intră în depresie când vede cum cresc cozile la supermarket;
* copiii intră în depresie când află de la grădiniţă că Moş Crăciun nu există, spre deosebire de Terminator;
* Moş Crăciun intră în depresie din cauza renilor, care râd de el că se sperie de buline;
* psihiatrul intră în depresie ca să fie în rând cu lumea.
Propunere de îndreptare a situaţiei
Faza întâi: porcul să bată covoarele până îi apar gânduri sinucigaşe. Capul familiei să-şi îmbete soacra până recunoaşte că-i o poamă acră. Nevasta să-l aducă la grădiniţă pe Terminator, care să alinieze preşcolarii şi să strige: "Bă, care nu crezi în unchiu-miu, Moş Crăciun?" Moşul să trimită renii să stea la coadă după buline, până fac harcea parcea supermarketul. 
Faza a doua: Terminator să asiste porcul când îşi face sepuku şi, înduiosat de nedreptăţile sorţii, să devină spiriduş. Psihiatrul să consilieze renii ca să scape de dependenţa de dulciuri, iar după ce vede că n-are cum, să-i înroleze în US Army, pe post de trupă de commando. Nevasta şi capul familiei să plece în Hawai, lăsând copiii şi puşca lui nenea Terminator la soacră. Moşul să-şi găsească o vânzătoare de supermarket zisă Bubulina, cu care să experimenteze. Ho, ho, hooooo!

16 decembrie 2012

Ho, ho, ho!


La tonetă, o pensionară discută cu vânzătorul:
-- Bună ziua. Aş vrea şi eu un cadou de Crăciun pentru un băieţel…
-- Cam ce doriţi ?
-- Poate un pulover… Sau o pijama?
-- Găsim, găsim! Câţi ani are băieţelul?
-- 61.

10 decembrie 2012

9 decembrie 2012

13


Revin la tema Superblog, ca să fac anunţul cuvenit. Cu oarecare întârziere, e drept, şi-ntr-o zi când alte scoruri sunt în mintea tuturor. Totuşi, pentru cine n-a aflat deja “pe surse”, am terminat competiţia pe locul 13. Din 88 de finalişti. Recunosc sincer că speram la mai mult. Până la urmă, oricine vrea să fie primul, nu? Dar n-a fost să fie.
Câte ceva despre ce a însemnat experienţa asta pentru mine am scris deja. Încă o dată, le mulţumesc pentru răbdare cititoririlor fideli, obişnuiţi să fie întâmpinaţi cu altfel de istorii. Am încercat să croiesc, acolo unde s-a putut, poveşti în stilul meu. Unele, zic eu, mi-au reuşit. Dacă ar fi să fac un Top 4 al postărilor SB unde mi-am putut da frâu fanteziei, ar suna cam aşa:

7 decembrie 2012

Gura lumii…

Stăteam, zilele trecute, cu mai mulţi colegi, de coada DIICOT. Adică aşteptam să se termine o percheziţie, ca să scriem o ştire de maximă importanţă pentru ţară. Percheziţia cu pricina se desfăşura într-un birou ca un acvariu de la mezaninul unei clădiri din centru, spre care duceau scări abrupte şi înguste. Noi eram mulţi, unii cu aparate foto, alţii cu camere video, câţiva, ca mine, doar cu pixuri şi agende. Oricum, un rând de toată frumuseţea, care-şi trecea vremea glumind şi chibita pentru ieşirea suspectului. Uşa spre stradă era deschisă, iar oamenii se uitau curioşi la noi, care făceam de acum treişpe-paişpe. O domnişorică ne-a înseninat însă ziua, întrebând ingenuu:

- E târg de joburi?
Mai că-mi venea să-i zic că da. Sunt locuri libere la puşcărie!

5 decembrie 2012

Chiar că-i chilipir!


Cum tot intrăm în perioada sărbătorilor, editura Millennium Books le face un dar tuturor celor pasionaţi de lectură. În perioada 5-20 decembrie, 21 de titluri pot fi cumpărate la doar jumătate de preţ. Printre ele se numără şi romanul subsemnatei, Cerneală şi sânge. Lista completă a titlurilor care fac parte din această ofertă specială şi preţurile acestora pot fi consultate aici.

2 decembrie 2012

Te-ai cutremurat, monşer?


Cică a fost cutremur astă noapte. Chiar în serie, ca asasinii, recte cu câteva replici. Eu una n-am simţit nimic, deşi nu dormeam. Mă rog, am simţit ceva, şi anume unele tendinţe nu foarte paşnice faţă de tânăra generaţie care zdupăia, pe la etajele superioare, parcă era o turmă de elefanţi. Că aşa se joacă acum copiii...
Seismul respectiv, perceput ori nu la ora 22,52, m-a făcut însă să zâmbesc azi dimineaţă. Când am citit pe un site că panica a cuprins jumătate din România. Mda, trebuie să mâncăm şi noi, jurnaliştii adică, monşer! Mă întreb totuşi: o fi fost jumătatea aia care încă nu-şi revenise după fasolea şi ţuica aferente Zilei naţionale?

1 decembrie 2012

Despre „Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF”


Iată că, în Nautilus, a apărut o recenzie la volumul lansat la Gaudeamus, „Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF”. Din păcate, n-am ajuns la lansare, însă mă bucur că maestrul Liviu Radu are cuvinte bune despre povestirile din antologie. Iată ce spune despre textul subsemnatei, „Exilul”: O poveste SF care, treptat, devine altceva, iar finalul este copleşitor. Fata asta ştie să se joace cu emoţiile noastre.
Recenzia, în integralitatea ei, o puteţi citi aici.



29 noiembrie 2012

Back to basics


Odată cu terminarea SuperBlog, postările care ies din canonul subsemnatei vor dispărea. Sper totuşi ca măcar unele dintre cele din ciclul SB să le fi făcut plăcere oaspeţilor obişnuiţi ai casei mele virtuale. Oricum, de azi înainte, deviza e “Back to basics”. Şi reîncepem cu un spectacol fantastic de pictură şi muzică, un dar pentru toţi cei aflaţi în trecere pe aici, pentru prima ori a o suta oară.

28 noiembrie 2012

La final de SuperBlog


Iată că am ajuns şi la ultima postare din SuperBlog. Pentru mine ediţia de anul acesta a fost şi, după toate probabilităţile, va rămâne o experienţă unică. Trebuie să recunosc faptul că nu prea ştiam la ce să mă aştept când m-am înscris în concurs şi, pe parcurs, am avut destule surprize. Acum, că s-a auzit gongul sunând şi aşteptăm doar ultimele note, pot trage şi concluziile.
SuperBlog m-a făcut să descopăr câte ceva despre mine şi, într-o oarecare măsură, să-mi regândesc nişte planuri. Am aflat cu adevărat ce înseamnă să scrii advertoriale şi, mai ales, cum sunt receptate acestea de către diverse companii. Am constatat că pot scrie despre teme pe care altfel nici prin cap nu mi-ar fi trecut să le ating, pentru că nu se numără printre pasiunile mele sau, pur şi simplu, nu mă pricep la ele. Am mai stabilit măsura propriei încăpăţânări, a dorinţei de a duce un lucru până la capăt. Am avut ocazia de a descoperi oameni şi bloguri noi. Toate acestea intră la capitolul plusuri.
Ce nu mi-a plăcut? Ei bine, cred că, şi după această ediţie, rămân aspecte de îmbunătăţit. Aş vrea, de exemplu, să văd că respectarea normelor limbii române este o cerinţă de căpătâi a competiţiei. Şi când spun asta, mă refer nu doar la a nu da note mari cuiva care face dezacorduri între subiect şi predicat ori nu are habar câţi de i are verbul a şti la conjunctiv, dar şi la chestiuni de proprietate a termenilor, sintaxă şi multe altele. Mi-aş fi dorit ca sponsorii să fie supuşi aceloraşi reguli stricte în privinţa termenelor ca şi bloggerii, pe o autostradă cu două sensuri a respectului. Aş fi vrut să văd bloggerii cu darul cuvântului primind puncte în plus pentru valoarea literară a textelor lor, chiar şi când acestea ies din canoane, ceea ce s-ar circumscrie perfect acelei atât de des declarate nevoi de creativitate. Şi dacă tot veni vorba despre asta, mi-aş fi dorit o mai mare libertate de mişcare în cadrul postărilor. Adică teme care să nu se lege strict de anumite produse sau să impună prezentarea unor experienţe de viaţă inventate ca fiind parte din trecutul nostru, ci să aducă fiecărui blogger posibilitatea de a se exprima pe sine, cu tot ce este, în cuvinte şi imagini. De a inventa lumi sau personaje, asumându-şi faptul că sunt plăsmuiri ale minţii sale sau, dimpotrivă, de a săpa adânc după filonul unei întâmplări sau al unui sentiment adevărat.
De altfel, tocmai probele de genul acesta au fost printre preferatele mele. Mi-a plăcut să scriu despre brânză şi extratereştri, despre legenda unei bijuterii, despre amintirile altor ani sau viaţa în roz a unui viitor ce clocoteşte doar în mintea mea. Mi-a plăcut să-mi dezvălui dorinţa de a naşte mereu alte decoruri şi a le popula cu personaje, dar şi dragostea pentru cărţile adunate pe rafturile bibliotecii. Mi-a plăcut să fiu eu, nu să port o mască.
Iar dacă ar fi fost să lărgesc lista de sponsori, aş fi adăugat în ea şi alte edituri, un magazin online de unde am făcut des cumpărături ca Emag, poate un supermarket din zona Iaşului, precum Kaufland sau Billa. Şi un producător de aparate foto.
Această postare încheie ciclul SuperBlog

Şi dac-ar fi şi s-ar povesti...


Iată că, pe final de SuperBlog, suntem îndemnaţi la un alt exerciţiu de imaginaţie. Ce-ar fi dacă am lucra la unul dintre partenerii media ai concursului? Cuiva ca mine, care şi-a tocit pixul în 13 ani de muncă pe plaiurile gazetăriei, ştirile i-au devenit la fel de naturale ca respiraţia. Numai că, de data asta, ar fi vorba nu despre noutăţi îmbibate de sânge şi de scandal, cum scriu în 99 la sută din cazuri, ci de ştiri pozitive. Fiindcă, indiferent la care dintre partenerii media aş lucra, n-aş uita că sufletul competiţiei sunt bloggerii, fără de care banii sponsorilor s-ar pierde în vânt.
Aşa că, dacă aş fi prezentator de emisiune la RadioLynx.ro, focusul meu ar fi, în fiecare emisiune, pe oamenii care, prin sutele de postări, au dus mai departe vorba despre produsele şi serviciile sponsorilor, aşa cum s-au priceput ei. Aş marşa pe mai puţine intervenţii în emisiune ale firmelor, în schimb i-aş contacta pe cei ale căror postări m-au impresionat. I-aş îndemna să-mi povestească de ce şi cum au râs, au plâns, au inventat poveşti sau pur şi simplu şi-au dezvelit sufletul în cadrul SuperBlog.
Dacă aş fi în echipa Trilulilu, aş invita superbloggerii să voteze clipul preferat şi aş menţiona apoi lângă acesta „Clipul care i-a plăcut cel mai mult lui...”. Poate chiar i-aş îndemna pe cei dornici de expunere să realizeze un filmuleţ glumeţ despre sine, care să intre într-o Galerie a faimei SB. Ideea votului ar fi valabilă şi dacă aş fi printre angajaţii Connect, doar că de data asta bloggerii ar indica gadgeturile pe care le folosesc ori şi le-ar dori.
Dacă aş fi omul din spatele unor bloguri ca Robintel.ro, Obisnuit.eu, MoneyWatch.ro sau echipa ArenaIT.net, mi-aş provoca măcar unii dintre tovarăşii de breaslă la dialoguri despre diferenţa dintre viaţa reală şi cea virtuală, despre inspiraţie şi promovare, despre pasiune şi câştig, la o împărtăşire a experienţelor comune, şi totuşi personale din cadrul competiţiei, a planurilor pentru anii următori .
Dacă aş lucra la PHOTO Magazine, aş prelua câte o poză de la bloggerii care au dovedit în cadrul competiţiei talent pentru arta fotografică, poate chiar i-aş invita să realizeze un fotoreportaj despre un subiect care-i pasionează.
Să fiu în echipa redacţională a JurnalLifeStyle.ro, aş întreba bloggerii despre stilul lor de viaţă şi felul cum li s-a potrivit concursul, cum le-a influenţat rutina zilnică şi ce i-a învăţat nou.
Dacă m-aş număra printre angajaţii PRwave, aş face un studiu de caz despre un superblogger de succes şi unul aspirant, două portrete puse faţă în faţă care să-i inspire şi pe alţii să intre în competiţie.
Dacă aş lucra la 121.ro, m-aş adresa femeilor senzaţionale dintre bloggeri. Le-aş invita să le dea ori să le ceară suratelor lor sfaturi despre sex sau diete, despre sănătate, modă sau carieră, să vorbească despre filmul favorit sau cartea pe care o citesc, adică le-aş lăsa să fie ele însele.
Şi această postare se înscrie în ciclul SuperBlog.

26 noiembrie 2012

Dincolo de nori


Pe lista de posesiuni preţioase, care nu se înstrăinează decât prin testament, am trei arhive, rezultatul unor ore nenumărate de muncă. Una cuprinde ştirile pe care le-am tot scris de-a lungul anilor şi e plină de directoare cu denumiri care altora le-ar da coşmaruri, de genul „Violuri”, „Omoruri”, „Droguri”... Cea de a doua, mai paşnică, a adunat sute şi alte sute de fotografii. Iar ultima, care-i şi cea mai importantă, trosneşte de producţii fantastice proprii. Povestiri de câteva cuvinte sau de zeci de pagini, despre toate câte-n lună şi-n stele -- draci şi călătorii în timp, istorii alternative, extratereştri, sfârşitul lumii, naşterea omului negru, detectivi particulari, crime şi multe altele. Li se adaugă două romane vampireşti, plus tot felul de „cioturi” -- texte cărora încă nu le-am găsit sfârşitul potrivit.
E clar că nu aveam cum păstra toate astea în calculator fără să-l blochez de tot. Şi nici nu mi-aş dori să le pierd, ba chiar o asemenea întâmplare nefericită mi-ar cam da viaţa peste cap. Aşa că am lăsat loc în calculator doar pentru literatură şi am adunat o mulţime de CD-uri cu poze, în vreme ce ştirile au ajuns întâi pe dischetă, apoi pe un stick. După aceea, mi-am dat seama că-i o idee bună să păstrez pe ultimul tip de suport şi restul arhivelor, devenind „mămica” mândră a trei stick-uri de culori diferite ca să ţin minte ce şi cum. Ca la semafor!
O altă variantă promiţătoare, deocamdată în studiu, ar fi cea a unui hard disk extern. Ca orice jurnalist care se respectă, sunt încă în faza de documentare. Cum s-ar spune, studiez ce-mi oferă fiecare magazin online. Şi, dacă-mi face cu ochiul un HDD extern la promoţie, va intra pe lista de cumpărături.
Unii îmi spun însă că ar trebui să marşez pe altceva, şi anume pe Cloud computing. Dar, fire suspicioasă cum mi-s, parcă m-aş abţine. Să fie vina ştirilor pe care le-am scris despre hackerii ajunşi în boxa acuzaţilor, unii aparent oameni serioşi, cu nevastă şi căţel? Sau, poate, acea sănătoasă undă de paranoia pe care mi-o induc zecile de pagini de transcrieri de interceptări, sută la sută legale, de mail-uri şi telefoane din dosarele ajunse la instanţă? Nu ştiu. Dar sunt sigură că nu mi-ar plăcea să arunc părticele din mine în... nor. Fiindcă asta sunt şi imaginile pe care le-am surprins, şi istoriile pe care le-am scris. Nu cele care ajung pe pagini de ziar, eventual pentru a împacheta borcanele de murături sau cojile de cartofi a doua zi, ci poveştile care umplu pagina de carte sau tânjesc încă după ea. Păi cum să renunţ la ele, lăsându-mi lumile şi eroii lor în stăpânirea unor entităţi ciudate, impersonale, despre care poate nici nu ştiu unde-şi au serverele şi cât de bine funcţionează? Ar fi ca şi cum aş permite cernelii să-mi fugă de pe pagină, sperând că se va întoarce de mână cu întreaga călimară! Parcă şi mai mult mi se stârnesc presentimentele rele când îmi închipui intrarea în sistemul Cloud a unor texte „de sertar”. Adică istorii pe care nu le-a văzut încă nimeni, în care relaţia mea cu personajele e aproape la fel de intimă că aceea între o mamă şi copiii ei. Păi, dacă le apăr de ochi străini, folosind sistemul Cloud chiar că aş avea impresia că-mi dau pruncul spre adopţie înainte să strige prima oară!  
Dacă mi-ar plăcea însă ceva, ca oricărui autor de SF, ar fi o creştere exponenţială a spaţiului de pe stick sau HDD exterior, odată cu reducerea în aceeaşi măsură a dimensiunilor fizice ale acestora. Cum ne-ar sta nouă, doamnelor, cu nişte dispozitive de stocare de dimensiunea unei mărgele, ca să ne facem un colier drăguţ din ele? Sau să fie cât o aluniţă dintr-aceea de catifea, pe care le purtau marchizele şi ducesele ca să arate când sunt dispuse să cocheteze? Imaginaţi-vă cum ar fi să vă purtaţi stick-ul pe obraz, ca să vă declaraţi pasiunea misterioasă! Sau aşezându-l pe buza de sus, pentru a atrage un sărut! Da, asta chiar ne-ar duce dincolo de orice... nor.  
Aceasta este a douăzeci şi şaptea postare din ciclul SuperBlog 2012
Pozele sunt preluate de pe site-ul Azerty.

23 noiembrie 2012

Uite aşa se închide cercul


Ce poate fi mai plăcut decât momentul când o familie se adună în jurul mesei, pentru a se bucura de bucate şi de compania celor dragi? Tocmai astfel de prânzuri mi-au rămas în minte încă dinainte de vârsta ghiozdanului, când trei generaţii se împărtăşeau din munca unei femei micuţe şi vrednice. Iar gustul mâncărurilor de atunci s-a păstrat într-un colţişor călduros al sufletului, pentru totdeauna. Nu ne înfruptam din cine ştie ce feluri sofisticate, dar bunica punea în ele şi dragoste, şi cele mai proaspete legume şi fructe. Îmi plăcea s-o urmăresc când gătea neobosită, să gust, ca un şoricel, din tot ce se aduna prin oale.
Azi, îmi place şi să merg la cumpărături. Să simt mirosurile amestecate ale fructelor şi legumelor adunate în grămezile ochioase ale sezonului, să plonjez în baia lor de culori vii – roşu, portocaliu, verde, galben... Nu mă satur să le ridic, una câte una, să le simt chiar şi prin coajă savoarea dată de munca unor necunoscuţi ce par să fi moştenit hărnicia bunicii. E o experienţă aproape intimă, dar trăită în public şi care mă ajută să anticipez gustul următorului preparat. Umplându-mi coşul cu roşii, cartofi, morcovi, vinete, ceapă, varză, dovlecei, mere, mărar sau ardei, nu doar simt trezindu-se iarăşi amintirile copilăriei, ci mă încearcă şi dorinţa de a inventa reţete, de a adăuga un condiment neîncercat vieţii mele, pentru o contopire deplină a minţii, a simţurilor şi a sufletului.
Întotdeauna însă, dacă am de ales, voi prefera legumele şi fructele româneşti. Aşa sunt sigură că şi cu ochii închişi voi şti ce mănânc. Voi simţi aroma borşului care clocoteşte, adunându-şi oastea soldaţilor cei mărunţi pentru răsfăţul  de smântână al victoriei, încă dinainte să intru în bucătărie. Voi muşca pofticios din prima felie de ceapă roşie, aşezată lângă un hartan de slănină cu boia, ca să-i îndulcească puterea stârnitoare de ape în gură.
Voi răsfira printre degete primele bucăţi de varză roşie, încă aşteptând sfielnic să fie frecate cu sare. Voi convinge ardeii să devină făcliile iernatice ale unui alt borcan de murături şi voi lăsa mărarul să cadă, ploaie lină, peste cartofii prăjiţi cu usturoi. Voi însura mărul şi dovleacul într-o plăcintă ca a bunicii şi, în salata fiecărui revelion, voi face cunoştinţă maionezei cu barabulele noastre. Chiar şi un preparat exotic, precum fructele de mare, va merge mai bine cu câteva felii de roşii neaoşe! 
Şi mă bucur când văd că tot mai mulţi cunoscuţi de-ai mei gândesc tot aşa. Oamenii vor să fie convinşi că tot ce pun pe masă nu doar le va umple burta, ci va fi gustos şi sănătos. De aceea, nu pot găsi decât cuvinte de laudă pentru hypermarketurile care le oferă loc pe rafturi producătorilor autohtoni, cum este Real. E bine când comercianţii nu se gândesc doar la câştig, ci şi să le dea românilor o şansă, indiferent de care parte a tejghelei s-ar afla. Cumpărătorilor, posibilitatea de a consuma produse cultivate într-un mod cât mai natural şi care respectă tradiţia locului, adică o parte a făpturii neamului. Aşa, copiii vor descoperi gusturile tinereţii părinţilor lor şi le vor transmite mai departe, iar cei din urmă vor şti pe ce au dat banii şi vor fi convinşi că a meritat.
Iar dacă vor vinde cartofii nu doar cu kilogramul şi ceapa nu cu legătura, şi producătorii locali vor avea doar de câştigat. Nu numai că afacerile lor vor supravieţui, ci se vor putea dezvolta şi diversifica, dându-le poate de lucru şi altora şi umplând puşculiţa bugetară. Poate chiar vor trăi din dever şi vor tăia mai ades din preţ, nu doar în vinerile negre. Ca să-i convingă şi pe sceptici că nu tot ce-i ecologic e şi scump, că patriotismul local nu-i o vorbă-n vânt şi nici un demers imposibil. E un altfel de cerc. Unul care se închide cu fiecare coş de cumpărături. 
Aceasta este a douăzeci şi şasea postare din ciclul SuperBlog 2012.

   

22 noiembrie 2012

Ce faci când n-ai somn? (2)


Răspunde...
* Elevul: Ies pe facebook.
Dirigintele: Ies pe facebook şi mă dau elev, ca să-mi spionez loazele.

* Managerul: Caut un plan şi mai bun.
Angajatul: Caut un plan şi mai bun ca să chiulesc mâine.

* Savantul: Fac experimente trăsnite.
Gospodina: Fac experimente trăsnite şi aştept să văd cine din familie se mută întâi la toaletă.

* Binevoitorul: Le doresc somn uşor altora.
Satanistul: Le doresc somn uşor altora pe muzică rock, la maximum.

* Canibalul: Tranşez un misionar.
Vegetarianul extremist: Tranşez un misionar şi-l folosesc drept material ajutător pentru prelegerea “Carnea în exces dăunează grav sănătăţii morale”.

* Mincinosul: Inventez o ştire.
Ziaristul: Inventez o ştire şi mă enervez când constat că iarăşi n-am exclusivitate.

*Democratul: Adun voturile.
Dictatorul: Adun voturile, ca să ştiu câte gloanţe îmi trebuie.

* Sportivul: Alerg.
Gurmandul: Alerg de la pat la frigider şi trec primul linia de sosire.

* Practicul: Nu dorm.
Misticul: Nu dorm, chem vecinii la o spirală.

* Connect R: Cred că-i vară.
Lady Gaga: Cred că-i vară şi-mi dau jos şi chiloţeii. Rah, rah, ah, ah, ah...

21 noiembrie 2012

Pietrele vindecătoarei


Am auzit tropotul copitelor abia când armăsarul ajunsese în spatele meu. Am mărit pasul, deşi ştiam că-i degeaba.
-- Opreşte-te! am auzit glasul marchizului Yves du Motier.
L-am ascultat. Calul a fornăit când stăpânul domeniului  a tras de hăţuri. Încă nu-l vedeam, dar îi bănuiam gesturile repezite. Moştenise impetuozitatea tatălui său. Şi dacă mai moştenise şi inima lui zburdalnică, aveam să-mi pierd repede fecioria.
-- Întoarce-te! mi-a poruncit Yves du Motier.
Am privit drept în ochii albaştri ai marchizului şi mi-am zis că nu văzusem bărbat mai frumos, dar mi-am plecat repede privirea. Arăta obosit, ca şi cum în ultima vreme nu dormise mai mult de două-trei ceasuri pe noapte. Iar eu n-ar fi trebuit să fiu acolo.
-- Domnule marchiz, am şoptit.
-- Lasă-mă să te văd! 
Mi-am coborât gluga mantiei. Ceva s-a schimbat pe chipul stăpânului, ochii lui m-au împuns ca două săgeţi. Degetele de la mâna dreaptă i s-au strâns în jurul cravaşei şi am văzut brăţara din piele de la încheietura lui.
-- Cum te cheamă? m-a întrebat răguşit.
-- Amelie. Sunt fiica preotului, monsieur. Mă mai ţineţi minte?
M-am oprit imediat. Doamne, ce proastă eram! Ultima oară când ne văzusem, el purta doliu.
-- Am încercat să uit cât mai multe din vremurile copilăriei, a răspuns. Dar trecutul găseşte mereu o cale să se întoarcă...
Mi-am dat seama că ultimele sale vorbe nu erau pentru mine. Marchizul mi-a dat ocol, examinându-mă ca pe un animal ciudat şi m-am înfiorat.
-- Ce faci în pădurea mea, Amelie? a continuat stăpânul. Nu arăţi a braconier, dar înfăţişarea poate fi înşelătoare.
Am simţit un tremur în glasul său şi mi-am reamintit zvonurile. Curiozitatea a învins însă spaima. Abia se întorsese de la Paris şi ceva îmi spunea c-ar fi rămas acolo încă mulţi ani, dacă n-ar fi murit tatăl său. Eram o copilă când plecase, la o zi după ce i se prăpădise mama. Îmi aminteam cum tata, la insistenţele bătrânului, făcuse o slujbă obişnuită, deşi servitorii şuşoteau că Jacqueline îşi pusese capăt zilelor, aruncându-se în fântâna castelului. Atunci şi începuse să se spună că neamul du Motier era blestemat.
-- Răspunde-mi, Amelie! Nu-mi place să fiu lăsat să aştept! Vrei să-mi furi vânatul?
Mi s-a aprins sângele şi-am uitat de orice prudenţă.
-- Nu sunt o hoaţă, chiar dacă n-am sânge nobil! Am venit să adun câteva ierburi. Cresc doar la umbra stejarilor... Ar trebui să aveţi mai multă încredere în oameni!
Întâi s-a încruntat, apoi a surâs. Am avut impresia că soarele mi-a atins obrajii când a făcut asta. Cineva trebuia să-i spună să zâmbească mai des.
-- Şi ierburile sunt tot ale mele, copilă, a zis Yves du Motier, doar cresc sub stejarii mei!
Avea dreptate. M-am îmbujorat, nu de frică, mai degrabă de ruşine. Nu mă gândisem niciodată la asta.
-- Eu... Îmi pare rău... N-am să mai...
-- Ce faci cu ele?
 Am şovăit. Tata încă îşi amintea vremea când rugurile fumegau.
-- Spune, nu te teme! m-a îndemnat stăpânul.
-- Leacuri, domnule marchiz, am şoptit. Dar nu-i nimic necurat în asta, doar şi ierburile sunt ale lui Dumnezeu! Eu ştiu ce ajută la fierbinţeală şi ce scapă de tuse, cu ce să te ungi când te-ai rănit...
S-a întunecat din nou.
-- Prea bine, a zis după o pauză atât de lungă, că începuseră să-mi amorţească picioarele. Ai permisiunea să le aduni din pădurea mea.
Am făcut o plecăciune adâncă şi am respirat uşurată. Marchizul şi-a îmboldit calul.
-- Diseară, vino la castel, mi-a strigat din galop.
Seara a venit prea repede. Tatei i-am spus doar o parte a poveştii, şi nici aşa n-a fost prea bucuros. Dar nu se putea pune de-a curmezişul poruncii unui nobil, aşa că, la asfinţit, am bătut la poarta castelului. O lumină singuratică tremura în turnul ce se profila peste norii vineţii. Un vânt rece mi-a învârtejit pelerina şi mi-a ciufulit părul. Valetul marchizului, Pierre, m-a măsurat din cap până-n picioare şi a rânjit. I-am răspuns cu o privire urâtă.
-- Urmează-mă! mi-a spus Pierre.
Am trecut pe lângă fântână. Gura îi era acoperită cu o lespede grea şi l-am văzut pe valet făcându-şi cruce. Am intrat şi m-a dus până la o uşă dincolo de care se auzea muzică. Era sunetul dulce şi cumplit de trist al unei viori, care s-a oprit imediat ce Pierre a bătut.

-- Intră!
Aceeaşi disperare se auzea în glasul marchizului. L-am găsit aşezat într-un jilţ căptuşit, lângă cămin. Jocul de lumini şi umbre îl făcea şi mai atrăgător.
-- Amelie, a şoptit. Ai venit...
-- Aşa cum aţi poruncit, monsieur, am murmurat, cu o plecăciune.
Ochii mi-au fugit fără să vreau spre patul larg şi mi-am dat seama că iarăşi mi se împurpurau obrajii. Yves du Motier s-a scuturat de o povară nevăzută şi a dus la buze pocalul cu vin. Căutătura lui s-a oprit tot la patul cu aşternutul mototolit, dovada coşmarurilor sale.
-- Crezi că pentru asta te-am chemat? m-a întrebat.
Mi-am studiat o vreme vârfurile pantofilor.
-- Eu... Nu ştiu...
-- Ai vrea să fie aşa? Să te fac metresa mea? Să te îngrop în bijuterii? Am o mulţime...
M-am uitat din nou la el. Cuvintele au ieşit parcă singure.
-- Vreau doar să fiţi fericit, monsieur.
L-au surprins, dar erau adevărate. Cu o strângere de inimă, mi-am dat seama că, pe neştiute, îi dăruisem bunul cel mai de preţ. Inima mea.
-- Fericit? a repetat. Ai trecut doar pe lângă fântână. N-ai auzit despre blestem? Eram lângă mama când... Nu-mi amintesc nimic! Acum tata...
Am înghiţit în sec. Deodată, am socotit că în seara aceea se împlinea încă un an de la sfârşitul mamei lui. Ar fi fost în stare să-i repete gestul? În fond, şi beţiile de o săptămână întreagă ale bătrânului fuseseră tot un fel de salt spre moarte. Dar nu aveam de gând să-l las şi pe el să-şi aducă singur năpasta. Poate marchizul nu avea nevoie de inima mea, dar fusese de ajuns o întâlnire întâmplătoare ca s-o facă să bată pentru el.
-- Nu există blestem care să nu poată fi rupt, am murmurat.
S-a uitat la mine de parcă mă vedea pentru prima oară.
-- Poţi face asta, lecuitoare cu ochi verzi? Eşti frumoasă, ca ea.
Mi-a atins uşor obrazul şi inima a început să-mi bată prea tare. Marchizul se juca oare cu mine? Spectrul rugului mi-a răsărit în minte şi o voce mi-a şoptit că pericolul era prea mare. Dar căldura degetelor lui a redus-o la tăcere.
-- Da, am spus.
-- Atunci ajută-mă!
-- Eşti sigur, stăpâne? am întrebat. Mi se pare că ţi-ai transformat durerea şi teama în metrese.
Am crezut c-o să mă lovească, dar n-a făcut-o.
 -- Ajută-mă, şi-am să-ţi dau orice vrei!
-- Bine, am spus. Am nevoie de o bijuterie. Sărutul meu va trezi puterea lecuitoare a pietrelor scumpe.
S-a dus la caseta de pe scrin şi a deschis-o. A scos un colier şi mi l-a întins în tăcere. Pietrele străluceau misterios. Le-am încălzit în palmă şi le-am atins, una câte una, cu buzele. 
-- N-a vrut să moară, am murmurat ca prin vis, ci doar să te împiedice să cazi. Nimic n-ar fi supărat-o mai tare decât gândul că renunţi la viaţa pe care ţi-a dăruit-o!  
Ochii marchizului se umeziseră. Am rotit colierul spre pâlpâirea focului şi am văzut pete albastre ivindu-se pe perete. I le-am arătat lui Yves.
-- Uită-te în ochii ei! i-am spus. Uită-te în ochii ei şi vezi că sfârşitul i-a fost binecuvântare, nu blestem. Eliberează-te!
A început să plângă. După o vreme, m-a cuprins în braţe. L-am sărutat pe frunte şi, cumva, buzele lui le-au găsit pe-ale mele. M-am desprins după câteva clipe, cu respiraţia întretăiată. Aveam încă în palmă colierul şi am vrut să i-l dau înapoi. A clătinat din cap.
-- Pietrele vindecătoarei vor sta doar la gâtul tău! Fapta ta va intra în istoria familiei noastre, până la sfârşitul veacurilor. Cum te pot răsplăti, Amelie?
Am clătinat din cap. Voiam un singur lucru, dar el era nobil de vază şi eu doar fiica unui preot.
-- Mi-e de ajuns să te ştiu mulţumit, stăpâne!
A surâs fără urmă de nor, pentru prima oară.
-- Nu-mi mai spune aşa! Doar s-o vrei, şi tu vei fi stăpâna casei mele. Dar, poate, inima ta e promisă altcuiva...
Am închis manuscrisul şi l-am privit pe logodnicul meu, celălalt Yves. Între noi, Colierul vindecătoarei, a cărui legendă o pornise Amelie, strălucea la fel de misterios. Ca şi ea, după câteva sute de ani, i-am spus lui Yves doar două cuvinte: „Te iubesc”.
Aceasta este a douăzeci şi cincea postare din ciclul SuperBlog 2012.
Pozele de bijuterii sunt preluate de pe site-ul LuxuryGifts.

20 noiembrie 2012

Ce faci când n-ai somn?


Răspunde...
* Interlopul: Bat pe careva.
Poliţistul: Bat pe careva din arest. Niciodată nu ştii de unde sare AN-ul.

* Popa: Mă rog.
Beţivul: Mă rog la patron să nu închidă crâşma.

* Prostituata: Ies la stradă.
Vampirul: Ies la stradă şi sug sângele poporului.

* Avarul: Îmi număr banii.
Generosul: Îmi număr banii pe care-i las unei organizaţii caritabile. Aia de a înfiinţat-o nevastă-mea chiar din luna de miere.

* Hackerul: Strig “Te-am spart, băă!”
Microbistul: Strig “Te-am spart, băă!” sub geamul arbitrului.

* Alegătorul: Îi înjur pe toţi, că-s nişte hoţi.
Politicianul: Îi înjur pe toţi, că-s nişte hoţi. Da nu mai mari ca mine.

* Poetul: Suspin şi scriu.
Legistul: Suspin şi scriu rapoartele restante de autopsie, fără să mă lămuresc de unde dracu a apărut piciorul ăla în plus.

* Obsedatul: Fac SEX!
Puritanul: Fac sex cu nevastă-mea.


* Doctorul: Mă tem c-am greşit.
Pacientul: Mă tem c-am greşit şpaga.

* Pesimistul: Aştept sfârşitul lumii.
Optimistul: Aştept sfârşitul lumii, ca să-l conving să revină mai târziu.

19 noiembrie 2012

Asfinţitul tigrilor


Sunt o Toyota Land Cruiser. Eu şi şoferul meu ne potrivim ca două jumătăţi ale aceluiaşi măr. O comparaţie numai bună pentru un bucătar ca el, mi-am zis când am auzit-o prima oară. O lălăia pe o melodie oarecare de la radio, iar eu înghiţeam spornic kilometru după kilometru, spre prima noastră partidă de pescuit. A repetat-o la întoarcere. M-a lăsat să mă bucur de umbra copacilor ce mărgineau aleea către vilă şi m-a bătut şăgalnic pe capotă.
-- Până data viitoare, drăguţa mea! mi-a spus, Ştii că te iubesc mai mult decât pe ele, nu?
Ele erau iubitele lui. Le schimba des şi bănuiam că motivul era o decepţie mai veche. Sau poate aşa fusese el dintotdeauna, zbura din floare-n floare. Dar mie îmi era credincios. Şi eu mă îndrăgostisem pe nesimţite de el. De reţetele pe care le inventa şi-n somn, de glumele seci pe care le schimba cu prietenii pescari şi vânători, de entuziasmul afon cu care îngâna radioul. Azi însă, lui Victor nu-i mai arde de râs.
-- Haide, drăguţă, îmi şopteşte, nu mă lăsa!
Motorul îmi toarce ca un tigru ieşit la vânătoare, răspunzându-i cu un singur cuvânt. Niciodată! Niciodată nu l-aş lăsa la greu. Şi el m-a scos din oraş, înainte ca ei să pună stăpânire pe străzi. Toată puterea şi agilitatea mea sunt acum în slujba lui. Ştiu că am devenit mai mult decât un 4x4, mai mult decât un tovarăş de drum.
Intrăm pe malul stâncos al râului şi ajustez viteza, controlând motorul D4D şi frânele. Îl las pe Victor să se gândească la direcţie. Îl văd că, din când în când, se asigură că unghiul poziţiei roţilor e cel corect. De la început, afişajul ăsta a fost printre preferatele mele! Iar atunci, a oferi siguranţă şi confort era o misiune mult mai simplă... Azi, Victor ne duce spre un alt cuib de-al lor.
Prima oară, au ieşit, flămânzi, din măruntaiele pământului. Alte generaţii, mai rapide şi mai crude, au apărut odată cu primii răniţi. De săptămâni bune, n-am mai auzit glas de om la radio. Dar Victor nu e pregătit să capituleze. Ca de fiecare dată când ieşim din bârlog, are un adevărat arsenal pe locul mortului. Auzi, locul mortului! Râd, clipind cu farurile. Cine a inventat expresia asta nu ştia care-i treaba cu ei.
Victor priveşte imaginile celor 4 camere de la exterior şi hohoteşte. Trage piedica puştii, apoi pe cea a pistolului.
-- Uite-i! îmi spune. La marginea grohotişului. Se pare c-au rămas fără mâncare... Avem noroc!
Coborâm panta. Păstrez o viteză inferioară de 5 km/oră, oferind stabilitatea de care are nevoie. Dacă ne-am răsturna, dacă Victor ar fi rănit, ar ajunge la cheremul lor. N-aş putea suporta asta! Şi, oricum, nu trebuie să ne facem griji că ei vor apuca să fugă. Sunt prea ocupaţi să-şi rupă unul altuia mâinile! Nu ne vor auzi şi nu ne vor vedea decât atunci când va fi prea târziu. Mirosul e simţul lor cel mai dezvoltat şi dinspre noi nu vine decât izul noroiului în care ne-am împotmolit zilele trecute. Dar am scos-o la capăt, frânând roţile care-şi pierdeau aderenţa şi păstrând impulsul motorului. Am ieşit din mâl şi ne-am furişat înapoi în ascunzătoarea noastră, ca să luptăm încă o zi.
Victor şi-a uns chipul şi mâinile tot cu noroi. Deschide geamul când ne apropiem şi strecoară afară ţeava puştii. Suntem la câţiva metri de ei. Vânători sau vânat? Motorul îşi strigă sfidarea. Grohotişul îmi scrâşneşte sub roţi, dar Victor nu-şi face griji pentru asta. A ales deja suprafaţa pe care vom lupta din meniul multi-teren şi modul de conducere Sport. E treaba mea să ajustez amortizoarele, iar suspensia spate pneumatică funcţionează impecabil.
Ca de obicei, mormăi chiar în timp ce Victor spulberă capul primului zombie. Un alt monstru se aruncă pe capotă, dar îl scutur, îl strivesc cu roţile înainte să-i prindă braţul lui Victor, înainte să-l muşte. A fost reacţia mea ori a lui meu cea care l-a aruncat? Nu contează! Suntem două jumătăţi ale aceluiaşi măr. Manevră după manevră, foc după foc, învingem. Am supravieţuit şi azi.
-- Iar mâine vom vâna din nou, şopteşte Victor. Şi poimâine... Zi după zi, până îi vom termina. Chiar dac-am rămas singuri pe lume...
Paraziţi izbucnesc deodată în aparatul de radio, apoi o voce de femeie întreabă şovăitor.
-- Mă aude cineva?
-- Da! răspunde Victor. Unde eşti? Venim la tine!
Râdem amândoi în întuneric. Nu mai suntem doar două jumătăţi ale aceluiaşi măr, ci doi tigri care vânează împreună.
Aceasta este a douăzeci şi patra postare din ciclul SuperBlog 2012.
Pozele sunt preluate de pe site-ul Toyota.
 

Pe scurt (5)


Pruncul nenăscut visa baloane.
-- Acul! ţipă mama, zvârcolindu-se. Nu mai încap înăuntru...

15 noiembrie 2012

Poveste din Anormalia


M-am întors zilele trecute dintr-o ţărişoară puţin cunoscută, numită Anormalia de Sus. Şi nu cu tolba goală, ci c-o poveste de groază. Ascultaţi deci şi vă minunaţi!
De ce-i zice ţărişoarei aceleia „de Sus”, nimeni nu ştie, că Anormalia de Jos nici nu există. Însă Preşedintele-Rege-General-Expert-Veteran-Doctor-Docent Ghiţă, care-o conduce, a venit cu ideea redenumirii, ca să aibă naţia măcar un motiv de bucurie de Ziua independenţei. Propunerea a trecut în unanimitate la referendum, unde chiar au fost 351 de voturi în plus peste cele 20 de milioane, câţi locuitori are Anormalia de Sus.
Bucuria oamenilor a fost însă repede înlocuită de-o straşnică supărare, căreia nici măcar PRGEVDD Ghiţă nu i-a găsit leac. Aşa încât, fie că erau înalţi ca bradul ori puternici ca bivolul, fie că purtau pantofi ca ai lui Lelea Gaga ori că-şi vopseau părul mov cu picăţele, în semn de protest faţă de lărgirea găurilor din stratul de ozon, toţi anormaliţii au început să repete seară de seară aceeaşi rugă:
Tatăl nostru care eşti în calculator
Reînvie împărăţia ta
Facă-se voia ta
Într-un magazin online, precum şi pe pământ
Dă-ne nouă mâine şi-n toate zilele
Şi ne iartă nouă greşelile noastre de programare
Şi ne adu din nou plăci de bază la promoţie.
Şi nu era suflet în Anormalia de Sus să nu suspine când îşi încheia litania, în faţa altarului pe care se odihnea răposatul familiei, umplându-se de praf. Fiindcă trebuie să ştiţi, dragii mei, că toate calculatoarele, laptopurile, telefoanele cu acces la internet şi serverele din ţinutul acela îndepărtat, de peste şaptezeci şi şapte de munţi şi şaptezeci şi şapte de văi, au căzut, chiar în prima săptămână a misiunii mele de corespondent special la referendum, victimă unui groaznic blestem. Aruncat la ora 8,29, într-o zi de vineri, 13, de vrăjitorul Vir Usul Ano Nimus. Care vrăjitor s-a şi descântat apoi singur să uite cum se dezleagă blestemul, ca să nu poată dezvălui secretul nici chiar sub tortura cumplită a celor şapte ore neîntrerupte de muzică de Wagner.
Dar de ce a făcut el o asemenea faptă mârşavă? Fiindcă s-a înfuriat îngrozitor când nu a reuşit, nici măcar în reluare, să câştige concursul de talente de la televiziunea naţională, deşi a dezvăluit chiar şi trucul înmulţirii voturilor. În paranteză trebuie spus, Vir Usul Ano Nimus avea dreptate să fie supărat, fiindcă rezultatul de la „Pix factor” fusese aranjat, ca să câştige Adoraliţa, nepoata lui Ghiţă. Mă rog, nepoată nu prea era, dar putea să ajungă, chiar dacă încă nu se lăsa. Înţelegeţi voi care-i treaba, nu dăm amănunte ca să nu punem pătrăţelul roşu... 
 Iar de atunci, amară a devenit viaţa în Anormalia de Sus. În primul rând, vreo trei sute şi ceva de gospodine au ajuns la balamuc, de supărare că nu-şi mai puteau posta pe Facebook brânzoaicele şi cozonacii, să le vadă prietenele din alte aşezări şi să crape fierea-n ele de invidie. Alte câteva mii de doamne şi domnişoare şi-au rupt sălbatic părul când li s-a întrerupt ultimul episod din telenovela „Păcate şi gunoi”, producţie difuzată exclusiv pe internet, cu Adoraliţa în rolul principal, şi nu au mai aflat dacă Renato s-a însurat cu multimiliardara depravată ori a rămas gunoier sărac şi cinstit. Şi de câte ori ieşeau ele la cumpărături, soarele strălucea aşa de tare în cheliile lor, că se încurca tot traficul! Da până şi asta ar fi fost cum ar fi fost, numai că spitalele s-au umplut ochi de copilandri cu mâinile şi picioarele rupte, fiindcă, în loc să treacă la nivelul următor din Assassin’s creed, ajunseseră să-şi încerce puterile la şotron, fotbal şi căţărat în copaci, chestii barbare de care se dezvăţaseră total în era informaticii.
Totuşi, PRGEVDD Ghiţă şi-a consolat poporul cu ideea că nu s-a dat de tot peste cap sistemul bancar. Şi asta, fiindcă marelui om nu-i plăceau copacii (care, în opinia sa expertă, făceau prea multă umbră şi răceau naţia la neuroni), aşa că silise de ani buni toate companiile din Anormalia de Sus să păstreze şi evidenţe detaliate, pe hârtie, ale tuturor operaţiunilor. Nici transporturile nu au avut prea mult de suferit fiindcă, ameninţat cu tăierea capului, vrăjitorul Vir Usul Ano Nimus a reuşit să farmece toate vehiculele din Anormalia de Sus, inclusiv avioanele supersonice, să funcţioneze fără dirijare computerizată.
Acum vă aşteptaţi, probabil, să vă spun cum a dat PRGEVDD Ghiţă sfoară-n ţară şi-n lume după un vrăjitor mai priceput decât cel autohton, cum l-a găsit şi cum toate calculatoarele s-au reîntors la viaţă în Anormalia. Ba nu! Onorabilul şef de stat s-a împăcat foarte bine cu situaţia, ba chiar i-a dat o diplomă de Doctor Honoris Causa vrăjitorului Vir Usul Ano Nimus. Fiindcă, îngrozită de cele întâmplate, Adoraliţa s-a mutat cu arme şi bagaje în palatul prezidenţial şi-şi folosea din plin talentele pe unchiu-su. Aşa că am încălecat pe-o şa şi m-am întors rapid în ţara mea, să vă spun povestea rea. Până data viitoare, enter, dragii mei! 
Aceasta este a douăzeci şi treia postare din ciclul SuperBlog.
 Pozele sunt preluate de pe site-ul mediaDOT.


13 noiembrie 2012

Întunericul de pe pagină


Nu trebuie să fii copil ca să te temi de întunericul din lume, mai nebun decât cel de pe orice pagină. Nu trebuie să fii adult ca să te lupţi cu spectrele răului. Însă, oricâţi ani ai avea, dacă ideea de-a petrece o noapte printre crucile de la „Eternitatea” te-a atras la fel de mult ca aceea de a mângâia coama unui leu, ai să citeşti Cartea cimitirului. Mai ales dacă, la prima întâlnire cu romanul lui Neil Gaiman, ţi-l oferea cu drag un... zombie.
Dar, atunci când Jack se iţeşte de după următoarea pagină, iar părul de pe ceafă ţi se ridică răuprevestitor, n-ai vrea să te ştii în siguranţa propriului apartament? Ba cum să nu! Chiar te-ai refugia în lumina caldă a bradului, căruia nu i-ar rezista nici o făptură dornică de carne, vie ori moartă. Crăciun fericit chiar şi vouă, ghulelor!     
Aceasta este a douăzeci şi doua postare din ciclul SuperBlog 2012.

Arhivă blog