Pe măsură ce iluziile mele în privinţa democraţiei noastre postdecembriste s-au spulberat, a scăzut şi dorinţa de a comenta asupra evenimentelor scenei politice. Totuşi, protestele ultimelor zile m-au făcut să simt nevoia de a spune câteva adevăruri pe care nu le pot ascunde nici fumul sticlelor incendiare, nici ceaţa gazelor lacrimogene, nici scandările mulţimii, nici tăcerea laşă a celor care conduc o ţară în agonie.
O lecţie foarte importantă a protestelor, pe care ar trebui să şi-o însuşească în primul rând PDL, este că Traian Băsescu a devenit un produs politic expirat. E drept, ultima ieşire la rampă a preşedintelui a dovedit că nu pricepe încă asta. Traian Băsescu nu a pregetat să dojenească poporul ca în zilele bune, pentru că nu vrea să accepte înţelepciunea legii SALE. A mai demonstrat că nu-şi dă seama cât de disperată e naţia presupunând că retragerea legii de pe site-ul Ministerului Sănătăţii va rezolva lucrurile. Nu a făcut-o, ci a fost încă un afront pentru o mulţime care avea nevoie doar de un pretext ca să-şi reverse mânia. Iar pentru fiecare om ce a ieşit în stradă, aş pune pariu că sunt măcar zece dornici să ridice piatra.
Radicalizarea mesajului protestelor până la arderea pozelor şi sugerarea exterminării unor personaje ar trebui să fie ultimul semnal pentru PDL. Dacă vrea să obţină un scor cât de cât decent la alegeri, trebuie să se distanţeze de Traian Băsescu. E însă mai uşor de spus decât de făcut aşa ceva, în condiţiile în care ani de zile premierul Emil Boc a dovedit că-i lipseşte total coloana vertebrală. Iar o altă figură cheie PDL, cea ale cărei poşete şi rochii au înnebunit presa şi naţia, îi calcă vertiginos pe urme în mentalul popular unei alte Elene dintr-un cuplu odios.
Singurii care au vorbit zilele acestea au fost jandarmii. Au făcut-o în conferinţe de presă ori în stradă. Nu-mi place să fac predicţii într-o situaţie atât de volatilă, dar nu cred că a răspunde protestului, fie el şi minat de huligani, cu forţă brută în lipsa oricărui mesaj politic este o idee bună. Zilele următoare vor spune dacă am dreptate. Dar mie imaginea unui băiat care aruncă în jandarmi cu pietre mi se şterge mai repede de pe retină dacă e urmată de cea a unui om în uniformă sponind în bătaie cu bastonul un tânăr căzut la pământ. Să ne mai mirăm atunci că mulţi români privesc statul ca pe un organism hrăpăreţ, cu tendinţe represive şi dispreţ pentru legile pe care tot el le-a dat, ineficient când este vorba să răspundă nevoilor elementare ale cetăţenilor corecţi, dar mereu gata să ajute la îmbuibarea politicienilor? Ce le mai rămâne unor oameni puşi cu faţa la zid, după două decenii de libertate ce le-a adus doar insecuritate, decât să vrea să dărâme o ordine prin ea însăşi distructivă?
Se spune că istoria o scriu învingătorii. Dar cine vor fi ei? Lipsa alternativelor politice viabile este nu doar încă unul dintre vectorii haosului, ci adevărata tragedie a României de azi. În pieţe s-a strigat “Jos!”, nu “Sus!”, deşi şi-au făcut apariţia pe acolo şi vânătorii de voturi. Mulţi români au înţeles că “ai noştri” şi “ai voştri” vor fi întotdeauna “ai lor”, că demnitarii de toate culorile se scuipă în faţa camerelor şi-şi dau mâna când e vorba să ne spolieze, că promisiunile, doctrinele şi alianţele de azi valorează mâine mai puţin decât un rahat de maidanez. Pe oricine ai vota, nu o vei duce mai bine. Doar numele hoţului se va schimba.
Privind imaginile de la televizor, nu-mi rămâne decât să zâmbesc trist. Istoria o scriu învingătorii, dar România de azi are milioane de învinşi. Şi eu sunt unul dintre ei.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu
Vox populi