25 aprilie 2012

Lacrimi pentru-un dulce prinţ (3)


Ating încet Artele şi creez sămânţa. I-o arunc Nebunului şi-o prinde cu limba lungă, transformându-şi clopoţeii de la coate în pui de veveriţă.
-- Un nuc? se miră. Coţofenelor oare le-o plăcea? S-or aduna pe crengile lui, la primul pătrar al lunii? Artele azi miros a iarnă nesfârşită, Doamnă.
Nebunul ţopăie ca un iepure, mormăie ca un urs şi târâie trupul fiului meu din iatac. Îi întorc spatele şi aştept ca orologiul din turn să bată ora unsprezece. Clipele îmi dau cu tifla, dar sunt mai răbdătoare decât fata care, dincolo de fumul încolăcit ca motanul şchiop în jilţ, pune perna pe faţa surorii vitrege şi-i fură condurul de cleştar.
Cobor scara care se răsuceşte în jurul turnului şi al inimii mele. Fug spre grădină, bătută de vânt şi de jale. Pâlcul de copaci mlădioşi foşneşte, cerşind mângâiere, dar eu mă opresc în faţa mormântului acoperit de urzici.
-- De ce l-ai omorât? ţip. De ce l-ai omorât pe prinţul meu?
Umbra transparentă a Reginei nu-mi răspunde. Suspinele ei sunt firave şi lipsite de sens, dar ştiu ce mi-ar spune dac-ar putea. Fiindcă-l iubea şi fiindcă i-l furasem. Mă gândesc la noaptea când Vânătorul mi-a spus că prinţul e mort, la pruncul pe care l-am pierdut şi la prima atingere a Artelor. Mă gândesc la toate lumile din care Artele-şi trag seva şi degetele mă mănâncă de la pachetul nou pe care Nebunul l-a aşezat în aşternutul meu.
Mă aşteaptă întins leneş, în patul cel mare şi rece, Nebunul meu cu ochi cenuşii şi pielea aspră ca şmirghelul. Mă face să strig într-o mie de feluri, fără să ştim dacă ne-am atins trupurile, lumile sau minţile. Dacă împreunarea ne-a fost izbândă sau înfrângere. Când închid ochii şi palma în jurul cărţilor, uitând ce trebuie uitat, Nebunul sare din aşternut şi începe să ţopăie în jurul focului. Pe mormântul Valetului de caro, nucul a început să se înalţe spre cerul negru.
-- Poate, de data asta, un lup? mormăie Nebunul. Nişte urlete ar mai înveseli palatul ăsta...
--  Şi mâine e-o zi, blestematule! Mă mai gândesc.
-- Mâine sună a vioară strânsă sfielnic de-o fecioară... Azi lumea are glas melancolic, de pian dezacordat. Ieri îmi părea cam înceţoşată, poimâine isterică de-a dreptul. Alaltăieri am băut o găleată întreagă de pipi de dragon. Trebuie să mărturisesc, era cam amar şi prea fierbinte.
-- Ce vrei să spui, Nebunule? întreb în glasul Artelor.
-- Eu nu spun niciodată nimic, Doamna mea. Clopoţeii mei şoptesc uneori glume deochiate slugilor, dar Vânătorul mi-a promis c-o să-i sperie. Îl ţii însă în lesă cam scurtă şi nu reuşeşte să mai dea pe la cuhnii. Noaptea trecută, condurii îmi spuneau c-ar vrea un război. S-au obişnuit să bătucească pământul mormintelor, dar le-ar plăcea să lucreze la scară mai mare. Ce frumos sună, la scară mai mare! Oare de pe ce tărâm au prins vorbele astea?
-- Pleacă, îi poruncesc, mă plictiseşti cu aiurelile tale!
Behăie batjocoritor, dar mă ascultă. Singură în iatacul meu cu miros de zmeură şi nuc, mă ridic în capul oaselor şi privesc flăcările. Sunt albastre ca răsuflarea Artelor la cumpăna tărâmurilor. Într-o lume cu porţi sângerii, Julieta plânge lângă trupul iubitului ei. Ştiu cum se încheie povestea ei. Ştiu cum se termină toate istoriile din toate lumile câtă vreme jocul meu de cărţi continuă. Desfac pachetul cel nou, din care lipseşte, ca întotdeauna, Nebunul. Sorb o gură de mied şi las Artele să treacă prin sufletul şi mâinile mele.
-- Care ţi-e voia, Doamnă? răsună de departe vocea Vânătorului.
-- Adu-mi o inimă de lup! şoptesc.
 Mi se pare că-l aud pe Nebun cântând la cuhnii. N-are somn nici el... Sting lumânarea şi privesc noaptea cum îşi dă duhul încă o dată. Aş vrea să-mi întind aripile şi să las vântul să-mi zburlească penele. Oare de ce, dulcele meu prinţ?

22 aprilie 2012

Lacrimi pentru-un dulce prinţ (2)


-- Povesteşte-mi despre tata! mă îndeamnă fiul meu.
Tac o vreme, lăsând flăcările să-i lumineze chipul atât de delicat. Cărţile rânjesc la mine şi mă muşcă de degete. Le arunc pe masă c-o dojană fără rost. Sunt tot mai puţine şi tot mai obraznice. Şeptarii scot limba, decarii bat din palme. Doar dama de pică e nemişcată şi tăcută. Nemişcată şi rece.
-- Tatăl tău avea ochii cenuşii şi pielea moale, şoptesc.
El se întoarce şi mă priveşte, trădându-şi cu ridicarea colţurilor gurii speranţa sa deşartă. În cămin, primul ogar de foc începe să latre, căutând urma vânatului.
-- Mai spune-mi! mă roagă fiul meu.
-- Tatăl tău era prinţ şi, în fiecare noapte cu lună plină, mergea la vânătoare.
Ogarii hăituiesc o ciută de foc, sărind din cămin pe podeaua de marmură neagră. Dar el n-are ochi decât pentru mine.
-- Cornul tatălui tău făcea pădurea să răsune. Odată, a lovit în aripă o bufniţă şi ea a ţipat prelung. Săgeata lui roşie avea vârful aurit...
Un armăsar tropoteşte şi-un corn vesteşte vesel că vânatu-i încolţit fără scăpare. Ochi cenuşii mă privesc mustrător din pălălaia vişinie şi dispar, lăsând în urmă doar un pumn de cenuşă. Ceasul bate ora zece şi zmeura pare amară.
-- Tatăl tău a fost singura mea dragoste, murmur cu nesfârşită tristeţe.
Fiul meu nu mă mai aude. A pălit şi s-a prăbuşit lângă jilţ, la fel de rece ca vatra în care focul Artelor s-a stins. Cel născut din lemn şi mort în tăciune nu-l poate încălzi nici pe el, nici pe mine.
Mă ridic şi bat scurt cu sceptrul în podea. Nebunul intră, zăngănindu-şi clopoţeii roşii şi aurii de la cingătoare.
-- Vai, vai, încă unul! strigă şi face o tumbă mică.
Cărţile îi ţin isonul cu miorlăituri de pisică în călduri. Le fac vânt pe podea şi le calc fără milă cu tălpile goale ale tuturor lumilor.
-- Focul să vă taie, negrul să vă-ngâne! strig.
Se topesc, ţipând cu glas omenesc blesteme ce nu mă pot atinge.
-- Aduc alt pachet, Doamna mea, şopteşte Nebunul. Şi cu el ce facem?
Ghiceşte răspunsul, dar îi place să mă chinuie. Şi-a încrucişat braţele pe piept azi sau poate acum o mie de ani. Şi-a lipit zâmbetul cu sânge. Condurii lui aurii lovesc podeaua, amintindu-mi iarăşi de galopul unei nopţi nebune. Ţac, ţac, ţac! Negru şi alb. Roşu şi negru.
-- Îngroapă-l lângă ceilalţi! spun vorbele prea vechi şi prea noi. (Va urma)

21 aprilie 2012

Interviu pentru fansf


Un interviu cu subsemnata, în care am răspuns la o mulţime de provocări din partea lui Nicu, a fost postat pe blogul celor mai simpatici fani sf. Despre omul, ziaristul şi scriitorul Ştefana Czeller, citiţi aici.

19 aprilie 2012

Lacrimi pentru-un dulce prinţ (1)

„Slavă ţie, tristeţe făr-de scăpare

S-a stins ieri regele cu ochi cenuşii”

Anna Ahmatova

Sigur că-l las să ia pumnalul, ce altceva pot face? I-o datorez, doar eu l-am adus pe lume. Nu l-am întrebat dacă vrea să se arunce în vâltoarea vieţii. De-i şopteam vestea naşterii, îmi striga că-i haină ursitoarea. Aşa că mă uit la bătrâna, dar ascuţita lamă şi surâd amar. Nu-i prima oară când o văd înălţându-se şi, poate, nu va fi nici ultima. Fiul meu loveşte drept în inimă. Are braţul sigur! Sper că va reuşi, dar nu i-o zic. Sângele îmi acoperă glasul. Oftez şi sper...

Când umbrele se risipesc şi Artele-şi încheie jocul, focul aproape s-a stins. El e îngenuncheat lângă şemineu şi-şi şterge mâinile cu poalele cămăşii de mătase.

-- M-a durut, să ştii, îi spun moale.

-- Bine, răspunde fără să se întoarcă. Aşa am şi vrut!

Nu m-am supărat pe el, durerea e începutul vieţii şi al morţii. Ştiu că m-a privit cât mi-am croit drumul înapoi. E dezamăgit pentru că n-a învăţat nimic, dar ochii lui nu sunt făcuţi să zărească strălucirea adevărată a Artelor. Poate că-i mai bine aşa. Orbirea e uneori o binecuvântare. Dar eu văd.

-- Nu trebuie să fii mânios pe mine, dragul meu! încerc să-l alin. Sunt mama ta şi-ţi vreau binele.

-- Îmi eşti mamă sau maşteră? întreabă, aţâţând focul. O mamă m-ar fi învăţat despre hotarul dintre lumi...

Privesc scânteile roşii pe care le stârneşte cu drugul său aurit şi mă gândesc la mormintele din grădină şi la greşelile mele. Nu mă simt bătrână în seara asta, doar obosită şi tristă. Undeva, dincolo de fumul care urcă prin hornul negru, un prinţ sărută o fată şi ea nu se trezeşte. Lumea nu s-a schimbat de ieri şi nici de acum un veac.

-- Dragule, toarnă-mi o ceaşcă de ceai! spun.

Ceaiul poate vindeca aproape orice. Aproape, cuvântul care cuprinde genunea. Când fiul meu se ridică şi se duce spre masa cu picior de ciupercă, şiragul de la gât îi zdrăngăne uşor. Surâd şi obrajii i se înroşesc. Nu-i o seară bună pentru el. Îi plac lucrurile sclipitoare, fie că sunt nestemate fără preţ ori urmele subtile ale Artelor. N-are ce face, nu-i vina lui. Poate, a coţofenei.

Ceaiul e negru şi are gustul ultimei zmeuri.

-- Îţi place? îl întreb. Am cules-o din pădure doar pentru tine.

-- Da, răspunde încă rece.

Bea şi se încruntă. Cărţile se încălzesc între degetele mele şi simt focul adunându-şi puterea pentru mai târziu. E noaptea în care se lămuresc ori se-ncurcă toate. Noaptea ultimei zmeuri.

(Va urma)

2 aprilie 2012

Un miniinterviu pentru lumi paralalele

* Pe site-ul lumi paralele veţi găsi un miniinterviu al subsemnatei. Ce am răspuns la întrebările lui Viorel Pîrligras, citiţi aici.

* A apărut numărul nou al revistei Helion, cu o parte generoasă din sumar dedicată abia încheiatului Romcon. O ştire de ultimă oră spune că următoarea convenţie, din 2013, va fi organizată la Iaşi. O cronică a celor trei zile SF de la Timişoara face, pentru revista Galileo, şi Marcel Luca.

Arhivă blog