31 octombrie 2012

Te-aş iubi şi-ntr-un sfârşit de lume


„Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru căile ferate. Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru că aţi inventat automobilul şi aţi ucis pieile roşii, care considerau potrivit să ţină încă o vreme cu dinţii de America, de vreme ce au fost primii aici. Vă mulţumim, Bărbaţi, pentru spitale, poliţie şi şcoli. Acum aş vrea să votez, vă rog, şi să am dreptul să stabilesc ce am de făcut şi să-mi croiesc propriul destin. Am fost o vreme sclavă, dar lucrul acesta s-a demodat între timp. Zilele sclaviei mele au ajuns la capăt; nu mai am de ce să fiu sclavă, tot aşa cum nu mai trebuie să traversez Oceanul Atlantic într-o navă măruntă cu pânze. Avioanele cu reacţie sunt mai sigure şi mai rapide decât navele cu pânze, iar libertatea este mai logică decât sclavia. Mie nu mi-e frică să zbor. Mulţumesc, Bărbaţi”, rezuma Frannie Crezul Femeilor trăitoare sub umbrela normalităţii. Pentru ca, odată această normalitate spulberată, să-şi spună simplu că „avea mare nevoie de un bărbat”.

Frannie e personajul meu preferat din Apocalipsa lui Stephen King, romanul pandemiei de gripă care aduce sfârşitul lumii. Iar boala e doar începutul, pentru că pe urmele lui Captain Trips păşeşte, strivind lumea cu cizmele sale de cowboy, Omul întunecat, Momâia Ambulantă sau, poate, chiar însuşi Diavolul, Randall Flagg pe numele său. Şi nu e singur! Puterea răului şi armele unei omeniri comatoase sunt de partea lui. Sfârşitul pare previzibil, dar chiar aşa e? Da, fără îndoială, asta-i cartea de la Nemira pe care ţi-aş dărui-o! 
Să fie o alegere ciudată pentru o declaraţie de dragoste? Poate. Sau poate că nu. Apocalipsa e un roman despre pierdere şi moarte, despre singurătate şi alegeri dramatice de viaţă, despre călătorie şi redescoperire, despre speranţă, credinţă şi curaj, despre comunitate şi dragoste, despre putere, bine şi rău, despre un nou început. Despre însăşi esenţa umană, jupuită de convenţiile unei lumi confortabile. Despre ceea ce se poate întâmpla mâine. Un mâine şi mai apropiat când e citit într-un azi al extremelor sociale, religioase şi politice, al violenţei, al declinului economic, al răzvrătirii naturii. E o istorie dulce-amară care se cere parcursă în doi şi care mă face să-ţi spun de ce te iubesc. 

Fiindcă, dacă toate becurile din lume s-ar stinge, m-ai prinde de mână şi m-ai călăuzi în întuneric.
Fiindcă ai împărţi cu mine ultima conservă şi mi-ai ceda ultima sticlă de Cola.
Fiindcă vocalizele tale atroce i-ar face pe acoliţii lui Flagg să arunce pistoalele ca să-şi acopere urechile.
Fiindcă ai găsi o glumă şi cu ţeava unei puşti înfiptă în ceafă.
Fiindcă, deşi n-ai călcat vreodată într-un spital, ai prefera să scoţi apendicele cuiva decât să-l priveşti cum se stinge de peritonită.
Fiindcă ai aduna cu aceeaşi uşurinţă de pe marginea drumului o pisică rătăcită şi un copil orfan şi ai încerca să-i hrăneşti pe amândoi cu fasole şi cârnaţi.
Fiindcă ai regreta mai mult cărţile pierdute decât berea.
Fiindcă m-ai întreba, măcar o dată la două zile, dacă-mi amintesc unde dracu ai pus cartuşele.
Fiindcă l-ai convinge chiar şi pe un surd să păstreze aparatul de radio, pentru ziua când lumea va reveni la normal.
Fiindcă nu te-ai mira dac-aş vrea să-i aplic legea talionului fiecărui răufăcător care ne-ar tăia calea.
Fiindcă arăţi teribil de sexy pe bicicletă şi cu adevărat sinistru la lumina focului de tabără, când spui istorii cu fantome.
Fiindcă mă uit în ochii tăi şi ştiu ce gândeşti despre mine.
Fiindcă aş petrece mai degrabă Apocalipsa cu tine decât o viaţă de huzur fără griji cu altcineva.
Pur şi simplu, te iubesc. Mai e nevoie de motive?
Aceasta este a cincisprezecea postare din ciclul SuperBlog 2012.

30 octombrie 2012

Despre “Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF”


Iată că, în ciclul Making of..., a venit şi rândul subsemnatei să povestească despre geneza povestirii din componenţa antologiei „Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF”, unul dintre cele mai incitante proiecte literare ale ultimei perioade. Cum s-a născut „Exilul”, citiţi aici, împreună cu nişte vorbe bune despre mine, însoţite de o poză mai puţin oficială decât de obicei. Iată şi coperta antologiei.  

Micuţul şi octogenara


Când am început să lucrez în presă, „veteranii” publicaţiei povesteau cum, în 1991, îşi scriau textele la bătrâna maşină de scris. Accesoriile cu parfum de epocă dispăruseră la apariţia mea în peisajul gazetăriei, însă tot mai găseai la subsol două „moluşte”, cum le spuneam modelelor IMB PC (ca mai jos, poză preluată de pe Wikipedia ) date începătorilor. Ani de zile, chiar şi după ce acestea au devenit amintire, am folosit pentru a ne compune textele nu Word for Windows, ci Word Perfect for DOS, iar gestionarea fişierelor se făcea în Norton Commander. Internetul era în redacţie o pasăre rară şi nici reţeaua nu ajungea la toate etajele, dischetele rămânând la putere când venea vorba despre transferul preţioaselor noastre materiale de presă. Să te documentezi de pe site-ul unei instituţii era un lucru rar, pur şi simplu pentru că puţine aveau aşa ceva, după cum demnitarii Iaşului nu se prea lăudau cu telefoane mobile. Acasă, primul sistem de operare pe care l-am avut la calculator a fost Windows 3.11, iar când aveam chef să mă joc, pătratele colorate ale bătrânului Tetris se puneau în mişcare.  

Anii au trecut şi din acele vremuri de naivitate IT au rămas doar amintirile. Am căpătat acces la calculatoare performante, cu monitor LCD şi încă un hard disk extern. CD-ul a luat locul dischetei, iar stick-ul i-a răsturnat supremaţia. Astăzi, acasă şi la serviciu, folosesc calculatorul pentru aproape orice: scriu, mă documentez pentru ştiri, corespondez cu autorităţile de tot felul, citesc proză, ascult muzică, privesc filme, verific prognoza meteo, aflu ce s-a mai întâmplat în lume, fac cumpărături, intru pe reţelele sociale ca să mă autopromovez şi să cunosc oameni interesanţi, prelucrez fotografii, discut cu amicii, fie că sunt din Iaşi ori din Maroc... O întrerupere de câteva ore în funcţionarea internetului devine aproape o dramă. Tehnologia IT mi-a crescut ca un al doilea strat de piele şi mi-e tot mai greu să-mi amintesc cum era viaţa fără ea.

Iată însă că Oktal, unul dintre cele mai longevive magazine online de IT&C şi electrocasnice din Romania, a lansat o provocare interesantă, aceea de a ne defini relaţia cu tehnologia la... 80 de ani. Ei bine, e cu adevărat un exerciţiu de imaginaţie, fiindcă ne putem aştepta ca toate dispozitivele de acum să fie, peste vreo patru decenii, la fel de depăşite ca bietele „moluşte” redacţionale. Dacă-l vei întreba atunci pe un adolescent despre, să zicem, o placă de bază, o tabletă sau un laptop, s-ar putea să se uite cu milă la tine şi să te trimită să-ţi vezi de bătrâneţe. Şi nu cred că-i o prognoză exagerată, dacă mă gândesc la cum a evoluat internetul din 1965, anul când a fost creată prima reţea de computere. Atunci, era o victorie tastarea a două litere. Astăzi, omenirea explorează posibilităţile de cloud computing. Fără îndoială, va veni şi vreme când staţia de lucru proprie va dispărea pur şi simplu, şi totul va fi partajat pe net. După care nu e greu de imaginat o lume în care internetul va fi... în noi.
Mă ştiu însă o fire deschisă la nou, aşa că sper că mă voi adapta la realităţile viitorului. Mă şi imaginez, graţie microcipurilor implantate în creier, ochi şi membre, controlând cu doar o încordare a muşchilor, o clipire sau un gând, supercomputerul personal Micuţul. Nu va trebui să apăs butonul de deschidere ori să introduc o parolă. Pur şi simplu cocheta octogenară va deschide ochii, iar pe un display virtual, cu dimensiuni adaptabile, vor rula o mulţime de aplicaţii, indiferent că sunt acasă ori am ieşit la o plimbare. Şi relaţia intimă cu tehnologia nu se va termina aici! La fiecare pas, clădirile, obiectele de mobilier urban vor interacţiona cu mine, într-un mod neinvaziv, dar oferindu-mi servicii personalizate după comenzile anterioare, caracteristicile mele fizice, chiar şi după dispoziţia mea din acel moment. Micuţul va selecta automat ce va crede că mă interesează, iar eu voi accepta propunerea sa ori ba. 
Scările rulante şi benzile mobile ale trotuarelor îşi vor adapta viteza la ritmul meu cardiac şi la cel al respiraţiei, iar dacă mi se va face dor de o ieşire în natură, taxiul automat va coborî de pe şoseaua suspendată ca să mă transporte într-o oază de verdeaţă sălbatică sau o seră exotică, amenajate de androizi pitici, verzi  şi harnici. Fireşte, serviciile acestea nu vor fi pe gratis! Dar va fi de ajuns să-mi pun degetul arătător pe scannerul dispozitivului de amprentare, şi din contul meu virtual va fi făcută plata. Dacă-mi voi linge buzele, camera de luat vederi va interpreta semnalul şi din minibucătăria încastrată în bancheta taxiului vor ieşi un pahar de suc natural ori un ceai fierbinte. 

Dacă mă vor interesa şi atunci ştirile, mi se va oferi posibilitatea nu doar de a le vedea. Prin platformele de realitate virtuală, mă voi putea mişca în zona zero, voi auzi, pipăi, mirosi totul. Nu doar voi încerca toate senzaţiile posibile, dar voi derula evenimentele pe „mai repede” sau „mai încet” şi, la cerere, voi putea schimba perspectiva. Dacă, din cauza emoţiei, organismul meu va da un rateu, Micuţul va coordona nanoboţii al căror şef de trib va fi, înlăturând problema cât ai zice peşte. La ceas de plictis, tot ei vor schimba forma buzelor mele, culoarea buclelor sau stilul machiajului.
Dacă monitorizarea undelor mele cerebrale va indica nevoia de divertisment, mi se va proiecta un film, după un scenariul creat special pentru mine şi cu actorii pe care şi i-a dorit subconştientul. Dacă senzorii Micuţului vor anunţa că sunt nostalgică, o melodie din tinereţe o să-mi sune discret în urechi sau voi asculta o carte citită de cineva drag mie. Voi simţi gustul alimentelor doar contemplând posibilitatea de a le cumpăra şi voi fi avertizată asupra celor mai mici schimbări pe care le va produce în corpul meu fiecare dintre ele.

Casa mea însăşi, binevoitoarea dar adesea ironica inteligenţă artificială Bubulina, va munci împreună cu Micuţul, printr-un constant schimb de date. Bubulina va şti din timp dacă mă întorc de la plimbare sau mă trezesc, dacă am visat urât sau dacă m-am certat cu cineva. Îmi va deschide ferestrele, va ordona androizilor casnici specializaţi, cu feţe de Micky Mouse, să schimbe aşternuturile, să-mi spele hainele şi să-mi pregătească mâncărurile preferate. Va aprinde sau va stinge lumina, va proiecta pe pereţi imagini cu animale sau flori, va potrivi temperatura apei de la duş şi va elibera parfumul potrivit, îmi va zice ultimul banc şi cea mai recentă bârfă pescuite din reţeaua oraşului, îmi va spune că arăt superb. Vom discuta împreună ideile mele pentru cărţi şi-mi va face reclamă, pe faţada blocului. Va arhiva, în uriaşa sa bază de date, experienţele mele şi-mi va oferi posibilitatea să le retrăiesc sau să le împărtăşesc altora. Da, n-am s-o duc rău la 80 de ani!
Aceasta este a paisprezecea postare din ciclul SuperBlog.

28 octombrie 2012

Trezeşte-te pentru o lume mai bună!


De când, prin gimnaziu, am început să citesc benzile desenate franţuzeşti, mi-am dorit să văd Parisul. Oraşul în care un rege spunea „Statul sunt eu”, dând cu tifla istoriei, în care muşchetarii şi-au încrucişat spadele cu literatura şi Édith Piaf a cântat despre viaţa în roz. Să urc în turnul Eiffel, să călătoresc cu vaporaşul pe Sena, să vizitez Luvrul şi Catedrala Notre Dame. Şi câte alte planuri nu mi-am făcut pentru o astfel de excursie! Ce veste ar putea fi deci mai bună decât să câştig un concurs pentru un sejur la Paris?
Dar ce hotel să mă găzduiască? Lotti, cu o tradiţie de peste 100 de ani, parte a lanţului NHHoteles. O destinaţie de lux, aproape de Luvru şi Piaţa Vendôme, de care nu poţi să nu te îndrăgosteşti când îi calci pragul. Totul îţi bucură ochiul pe holurile sale, în restaurante, baruri şi camere: mobilierul elegant şi confortabil, cu acel inconfundabil aer de epocă, oglinzile înalte, candelabrele, florile risipite cu dărnicie, tablourile şi frescele de pe pereţi, vitraliile tavanului... Iar partea cea mai bună este că te poţi bucura de tot acest răsfăţ ştiind că faci lumea mai bună.

Cum? Ei bine, deşi NH Hoteles oferă servicii şi facilităţi de standarde înalte şi tehnologie de ultimă generaţie, se gândeşte şi la mediul înconjurător. Aşa că, ajuns în cameră, primeşti gratuit cosmetice din noua gamă “Agua de la Tierra”, cu ambalaje oxo-biodegradabile. Te bucuri astfel de aromele gelului de duş şi ale săpunului ştiind că ambalajul nu va polua 400 de ani, ci se va distruge în doar 7. Aprinzi luminile, pentru a te lăsa pătruns de atmosfera rafinată a locului -- o combinaţie de nuanţe, alb, crem şi maro, cu un portret deasupra patului matrimonial şi mobilier cu picioare delicate, ştiind că sursele de iluminat sunt ecologice. Dacă vrei să iei legătura cu lumea înconjurătoare, ai la dispoziţie internetul, televizorul şi radioul. Ba chiar poţi să foloseşti Calculatorul emisiilor de dioxid de carbon de pe site-ul lanţului hotelier, ca să afli ce impact are sejurul tău asupra mediului înconjurător. Totul, parte a programului Wake up to a better world.

Iar când cobori la bar sau la restaurant, personalul te serveşte cu zâmbetul pe buze, anticipându-ţi dorinţele. Te încarci de energie pozitivă, tocmai fiindcă toţi sunt gata să te ajute. Fie că-i vorba să-ţi recomande un fel de mâncare parizian sau o băutură exotică, să te îndrume spre un obiectiv turistic ori să-ţi insufle pur şi simplu o doză de optimism. După ce ai vizitat câteva dintre minunile Parisului, poţi termina ziua într-o atmosferă romantică, într-un superb patio. Iar la plecare, când îţi iei rămas bun de la cei care au fost acolo pentru tine, constaţi că te-ai molipsit de entuziasmul lor. Ca şi ei, nu-ţi mai spui “nu se poate”, ci “sigur că pot”. Eşti gata să-ţi depăşeşti limitele, să inovezi, să înfăptuieşti lucruri mari. Să te trezeşti pentru o lume mai bună. 
Aceasta este a treisprezecea postare din ciclul SuperBlog 2012.

26 octombrie 2012

Există viaţă după slujbă?


O prezentare foarte interesantă realizată de Octavian Pantiş, fondatorul TMI România, despre serviciu, carieră şi vocaţie, m-a făcut zilele acestea să mă întorc la întrebări mai vechi. E un mare adevăr că trăim într-o lume nebună, în care echilibrul dintre viaţa profesională şi cea intimă e tot mai greu de realizat. Tocmai de aceea, e foarte important să-ţi stabileşti priorităţile. Specialişti ca aceia de la TMI îţi pot oferi uneltele potrivite pentru asta, dar decizia e, până la urmă, a ta.
Ce mă face să mă simt împlinită? Am o slujbă care nu presupune un program fix şi nici sarcini prestabilite. Sunt ziaristă. Iar gazetăria, deşi îţi face viaţa mai interesantă, te uzează psihic. Eşti mereu în priză, mereu la curent cu evenimentele, iar în cazul subsemnatei, mereu în legătură directă cu tragedia. Pentru că despre asta scriu de 13 ani: despre infractori bestiali, despre accidente cumplite, despre neînţelegeri tranşate în instanţă. Despre familii distruse şi vieţi spulberate, despre cât de fină este linia dintre viaţă şi moarte. Plus că nimeni nu prea-i iubeşte pe ziarişti. Am avut parte de înjurături, de scuipături, de reproşuri anonime sau drepturi la replică nemeritate, chiar şi de un proces, ce-i drept, câştigat de pe scaun. Am avut zile când negura lumii mele profesionale m-a făcut prea prudentă sau, dimpotrivă, nesăbuită. Dar cei ca mine învaţă repede să surâdă ca să nu plângă. Aşa că am scris mii de ştiri zâmbind, chiar şi când mintea îmi lăcrima.
E însă asta vocaţia mea? Ei bine, ceea ce mă pasionează profund se învârte tot în jurul slovelor, dar acestea capătă alte valenţe. Ceasul sufletului meu ticăie cu adevărat atunci când scriu literatură fantastică. Şi, de câţiva ani, m-am lăsat în voia şuvoiului de cuvinte care s-au adunat în sute şi sute de pagini. Au venit şi premiile, am depăşit statutul de aspirant. Particip la antologii mai mult pe bază de invitaţie, primul roman publicat de mine a avut ecouri favorabile, iar continuarea sa aşteaptă momentul când va vedea lumina tiparului. În spatele fiecărei fraze stă însă multă muncă, ore sacrificate pentru a plămădi lumi din cerneală şi sânge. Iar munca unui autor nu se termină în momentul când a scris „Sfârşit” în josul paginii. Mai sunt participări la târguri de carte (când o permite buzunarul), discuţii în cenacluri şi pe site-uri de profil, ajutorul dat în campaniile de pregătire a unor lansări, pur şi simplu relaţionarea cu editori, critici, confraţi scriitori din diverse grupări literare, fiecare cu sensibilităţile şi agenda sa... Consum destulă energie, dar, fapt asumat, n-am cum trăi din asta. Aşa că mă întorc la infractorii mei.

Restul vieţii mi se strecoară învolburat, ca un pârâu de munte, printre cele două maluri ale sale – gazetăria şi literatura. M-am obişnuit să rămân în alertă cât timp sunt trează, să sar din pat pentru că s-a întâmplat ceva, la ore când alţii îşi iau cina sau îşi iubesc nevasta. Să scriu „pentru mine” noaptea, la şase dimineaţa sau în singura mea zi liberă. Chiar să găsesc în faptele sordide ale răufăcătorilor surse de inspiraţie pentru istoriile mele fantastice. Dar mi-am dat seama repede şi că, dacă n-o să-mi găsesc răgaz pentru micile plăceri, viaţa îmi va părea o corvoadă. Aşa că încă savurez bucurii acolo unde se ivesc. Nu le programez, doar învăţ să le găsesc. Într-o pagină dintr-un roman bun. Într-o prăjitură înfulecată la redacţie. Într-o floare îmbobocită şi într-un copac arzând a toamnă. Într-o melodie care-mi face picioarele să se mişte singure. Într-o întâlnire cu cineva drag, într-o laudă dezinteresată de la un necunoscut şi într-un dar oferit celui care-l merită. Într-un film pe care nu-l uiţi după ce ai ieşit din sala de cinema, într-un banc reuşit, fie el şi făcut pe seama mea. Şi, mai ales, în conştiinţa faptului că un gest devine sacrificiu doar dacă-l priveşti aşa. Restul e doar... viaţă. Şi trebuie s-o trăieşti!
Aceasta este a doisprezecea postare din ciclul SuperBlog 2012.

24 octombrie 2012

Picături dulci de suflet


Cum îi mulţumeşti mamei? Celei care ţi-e mereu alături, orice-ai face, orice-ai spune, chiar şi atunci când oboseala te doboară şi când te întrebi dacă viaţa ta va fi mereu o călătorie printre stânci prea ascuţite. În zilele când vezi în oameni ce e mai rău şi le cauţi pedepse pe măsură. În dimineţile când reînveţi să miroşi o floare, să faci un om de zăpadă, să desluşeşti promisiunile optimiste ale unei raze de soare ce joacă şotron pe pervaz. Cum îi mulţumeşti celei care te încurajează mereu, chiar şi atunci când îţi cauţi şovăitor calea printre cuvintele următoarei pagini? Celei care are întotdeauna un sfat bun ascuns în mânecă, o vorbă şugubeaţă la îndemână, care ştie să-ţi spună şi c-ai greşit, şi cum să perseverezi. Ei bine, îi mulţumeşti învelindu-ţi darul în picături de suflet.

În noiembrie, mama va fi din nou sărbătorită. O cheamă Mihaela şi niciodată n-am lăsat să treacă ziua ei fără un cadou. Ştiu ce-i place. Am ascultat o mulţime de poveşti despre dulciurile pe care le devora când purta codiţe. Câte o ciocolată la o masă! Am însă de gând s-o răsfăţ cu ceva deosebit. Un cufăr cu surprize dulci Leonidas, de la Borealy Gifts. Cutii de praline, ciocolată albă, amăruie, cu lapte...
Minunile belgiene or s-o facă să se lingă pe buze şi pe degete, ca atunci când era copiliţă. Iar cufărul din lemn şi piele, cu ornamente în formă de flori şi frunze, o să-i rămână amintire şi după ce va savura ultima bucăţică de ciocolată. Întotdeauna a păstrat recipientele cele mai ochioase, le-a găsit alte întrebuinţări, într-o joacă de adult care nu vrea să se despartă de copilărie. Nu m-am mirat când papiotele au împrumutat aroma dropsurilor mentolate, iar fotografiile bunicilor şi cele ale primilor mei paşi au căpătat miros discret de portocală glasată.

Cadoul o va aştepta cuminte, învelit în hârtie roşie, cu modele aurii. Roşul e culoarea ei preferată. Când uşa camerei mele se va deschide, voi spune simplu: „La mulţi ani!” Nu e nevoie de mai mult. Ştiu că nu va rezista prea mult înainte să sfâşie hârtia. Nu! Dar, odată îndepărtat ambalajul, va vedea cufărul şi-şi va struni, hohotind, nerăbdarea. O surpriză într-o altă surpriză. Şi mai ştiu că, odată ajunsă la miezul dulce al problemei, primul lucru pe care-l va face va fi să mă îmbie cu o bomboană. E darul ei, dar va vrea să mi-l împărtăşească. Zâmbesc de pe acum, imaginându-mi bucuria ei. Mă invidiaţi? Vreţi să vă recomand un cadou pentru cineva drag? Ssst! Să nu-mi stricaţi surpriza!


Aceasta este a unsprezecea postare din ciclul SuperBlog 2012.

23 octombrie 2012

Când o ia mintea razna…


Scriu despre un viol întrerupt, din mereu actualul ciclu „Viaţa la ţară”. Şi mai beau o gură de cafea, mai meditez cum să fac atractivă a n-şpea ştire auzită de la procurori despre sexul pe la spate. Când, în fine, mă uit la monitor, explodez într-un hohot. Că citesc asta: „În iunie, ciobanul X a trecut de partea întunecată a forţei”. Măcar dacă m-aş fi uitat la Star Wars zilele astea. Clar, mi-o ia mintea razna!

22 octombrie 2012

DJ Penal


Câţiva ziarişti ne-am adunat zilele trecute la Centrul de presă de la Parchet, în aşteptarea momentului unei conferinţe. Ca de obicei, procurorul ce-ar fi trebuit să ne lumineze era fashionably late. De fapt, trecuse de faza asta, dar măcar cineva avea grijă să nu ne plictisim. Din biroul alăturat, se auzea la maximum muzică. Anchetatorii asudau din greu pe ritmuri neaoşe, cu parfum drăgăstos. Probabil, munca le mergea foarte bine, de simţeau nevoia să şi cânte! Mai că-ţi venea să-i îngâni şi tu, că doar om eşti, iar romantismul nu ţi-e străin... Şi, spre deosebire de colegii din televiziuni, nu te întrebai dacă fondul muzical se va înregistra şi pe cameră.
Înainte procurorului aşteptat, a intervenit salutar o pauză sonoră. Unii au răsuflat uşuraţi, crezând că momentul artistic s-a terminat. Ei aş! S-a schimbat doar meridianul muzical. Am trecut la un disco anglo-saxon, cu acelaşi entuziasm. Dacă închideai ochii, îi şi vedei pe anchetatori împărţind frăţeşte ringul de dans cu infractorii, sub lumini multicolore. Şi tare mergea un dialog de genul:
-- Recunoşti, dude?
-- Yes, man. E tare, DJ Penal ăsta!

21 octombrie 2012

Ştii tot ce mişcă-n… ciorbă!


Un amic de-al meu, holtei convins, gurmand nevoie mare şi tare gospodar, şi-a ridicat o vilă în poala pădurii. L-am felicitat când i-am dus darul de casă nouă, dar m-am gândit că şi pericolul e pe măsura peisajului. Aşa că i-am zis să-şi aleagă cu grijă sistemul de supraveghere. Nu de alta, dar am scris prea multe ştiri despre hoţi ca să nu scuip în sân.
-- Ei, ce-ai făcut? l-am întrebat când ne-am revăzut.
-- Mi-am montat camere Edimax IC-7110. Captează imagini clare şi la o iluminare slabă, trimit snapshot la detecţia mişcării.. Le accesez de pe iPhone, cu aplicaţia EdiView. Şi ştii ceva? Aveai dreptate! Deja mi-au folosit.
-- Păi cum?
-- Stai să vezi! Într-o zi, am rămas iarăşi târziu la slujbă. Se întunecase şi-mi zic să verific ce se întâmplă acasă. Cine ştie, poate să fi avut o presimţire…
-- Aşa, şi?
-- Mă uit şi nu-mi vine să cred!
-- Măi omule, spune şi nu mă mai fierbe! Ce-ai văzut ?

-- Un ins la vreo douăzeci de ani, îmbrăcat ca vai de lume, c-un ciorap de damă tras pe faţă, îmi scotocea prin casă. A luat nişte bani, un ceas, un ghiul, aparatul foto, apoi s-a dus ţintă la frigider. Se credea şmecher, nu aprinsese becurile, lucra c-o amărâtă de lanternă… A scos tacticos cratiţele, s-a uitat prin ele. Şi-a ridicat ciorapul pe frunte şi le-a mirosit. S-a oprit la oala cu ciorbă de burtă. Ştii că fac una mortală!
-- Ei, lasă ciorba-n pace, frate, şi zi-mi ce-ai făcut! Ai sunat la Poliţie?
-- Cum s-o las, când mai şi clefăia! S-a aşezat la masă, am rotit camera după el. Direct din oală mânca! A spurcat tot, şi abia o făcusem. Între două înghiţituri, îndesa în pungă mezeluri, brânză, friptură, plăcinte… De alea cu crustă de miere, cum îţi place ţie.
-- Era hămesit rău, băiatul ăsta! Nu ţi-a bătut şi vinul?
-- Da ce, a apucat? L-au legat! Mi-au zis azi de la Poliţie că nu era la prima spargere. Mai intrase în vreo cinci vile, da i s-a înfundat la mine. Acu, mă gândesc să-i chem pe ceilalţi la o agapă. De consolare. Vii şi tu?
-- Cu mâncarea care ţi-a rămas?
-- Glumeşti, nu? I-am trimis-o pachet individului. În arest! Iar la desert, o poză a camerei de supraveghere. Să-i stea mâncarea-n gât!
Aceasta este a zecea postare pentru SuperBlog 2012

Bazar (3)


19 octombrie 2012

Visând în Aventuria


Nisipul e fin şi fierbinte. Valuri azurii se sparg de plajă. Frunzele cocotierilor tremură uşor în briza după-amiezii. Pe cer nu e nici măcar un nor. Tineri musculoşi, cu trupuri lucioase de la uleiul de palmier, sunt gata să-ţi îndeplinească surâzând orice dorinţă. Cel mai bine dotat dintre ei, cu mişcări de fiară doar pe jumătate îmblânzită, se apropie de tine şi şopteşte lasciv:
-- Porumb fieert avem...
Gata, visul s-a terminat! Abrupt, te-ai întors pe şezlogul tău, la Mamaia. Grupul tău de amici stă întins şi tăcut, pentru o baie de soare. Dar tu n-ai venit la mare ca să lâncezeşti. O zi în care n-ai plonjat în valuri e pierdută pentru tine. Înainte să te ridici, te inspectezi autocritic. Costumul de baie turcoaz dintr-o bucată, model Graffiti floral, ţi se potriveşte excelent. Nu e minimalist, dar îţi pune în valoare corpul prin tehnologia 4-Way Stretch. Cine l-a făcut ştie că, uneori, să nu descoperi poate fi mai incitant decât să-ţi etalezi fiecare atu. Nu te miri deci că atrage privirile invidioase ale femeilor şi pe cele dornice ale bărbaţilor. Dar nu la flirt îţi stă mintea acum. 
Te opreşti pe mal şi laşi marea să-ţi sărute tălpile. Răcoroasă şi neobosită, te atrage cu aceeaşi forţă ca în copilărie, când ai învăţat să înoţi. A fost o lecţie scurtă şi neaşteptată. Un pas înainte, o groapă şi te-ai trezit fără sprijin. Ai început să dai frenetic din mâini şi din picioare şi ai constatat că te poţi menţine la suprafaţă. Descoperiseşi fără să vrei stilul craul. De atunci, marea e prietena ta şi încă nu te-a dezamăgit. O întâmplătoare meduză, o scoică ascuţită sub călcâi, un val cu izbitură de baros sunt doar alte tuşe ale farmecului ei. E capricioasă, ca tine, dar ştie să răsplătească.
Vântul îţi atinge spatele gol, dându-ţi semn că e vremea să înaintezi. Îţi potriveşti dopurile de urechi din silicon. Încă o achiziţie deşteaptă! Au un design special, cu forma potrivită pentru fiecare ureche, aşa încât să nu afecteze auzul în timpul înotului. Cum eşti mioapă, măcar celelalte simţuri trebuie să-ţi funcţioneze la maximum când te întreci cu peştii! Înaintezi şi laşi marea să te dezmierde. Când apa ţi-a ajuns până la piept, te împingi în tălpi şi porneşti pe o creastă înspumată. Lumea nu mai există. Eşti doar tu şi următorul val. Îţi croieşti drum printre unde, dorindu-ţi să nu mai fie nevoie să te întorci pe plajă. Dar o faci până la urmă, într-un superb apus în care până şi soarele pare să se fi îndrăgostit de costumul tău. Cine ştie, poate desenele vii, care se vor şterge de 20 de ori mai greu decât la cele tradiţionale, l-au făcut să viseze, acolo pe cer, la alte orizonturi!
-- Frumos, spune cel mai vechi prieten al tău.
Te şterge pe spate ca şi cum te-ar mângâia. E prima oară când concediul lui se suprapune cu al tău. E prima oară când te vede aşa. 
-- Costumul? zici alb. Mersi! E luat de la Aventuria. Tocmai am descoperit magazinul ăsta online.
-- I-auzi! spune el. Să ştii că eu am cumpărat de la ei o grămadă de chestii – accesorii pentru schi, lanţuri de zăpadă, energizante, huse încălzite... E comod! Te consiliază pe mail, plăteşti cum vrei şi au program până seara la opt.
Face o pauză.
-- Dar nu la costum mă refeream.
Abia atunci observi că aţi rămas doar voi doi, ceilalţi au plecat demult.
-- Mergem? propune.
Te prinde de mână. Deodată, îţi dai seama că masculul feroce din visul tău era chiar el. Nu întrebi unde să mergeţi. Sunteţi oricum numai buni de drum.
Aceasta este a noua postare din ciclul SuperBlog 2012.

17 octombrie 2012

Bazar (1)


Press to Play


Mă uitam drept în ochii lui albaştri. Încă-mi venea să mă ciupesc. Visam? Cu doar treizeci de secunde înainte eram în dormitorul meu. Îmi picuram un strop de parfum Playboy VIP For Her pe încheietură, imaginându-mi una dintre petrecerile acelea exclusiviste la care cenuşăresele nu aveau ce căuta. Şi deodată mă aflam în mijlocul salonului cu tavan aurit şi pereţi din oglinzi veneţiene, privind un bărbat mascat care-mi era atât de familiar!
-- Miroşi divin, draga mea! mi-a spus El. Trebuie să facem cunoştinţă!
-- Oh, am surâs, dacă ţii neapărat...
Smokingul negru îi cădea ca turnat. Părul îi era doar o idee grinozat la tâmple, buzele surâdeau sexy. Masca de catifea neagră mai mult descoperea decât acoperea. Fluturaşii începeau să-mi zboare prin stomac, dar mi-am păstrat aerul blazat.
-- Bond, a murmurat El şi s-a aplecat să-mi sărute palma dreaptă. James Bond.
M-am înfiorat uşor când mi-a păstrat degetele într-ale lui, inspirându-mi parfumul. Mi-am făcut planul de atac intr-o secundă. Trebuia să profit de minunea dăruită de Coty, fără să-mi pun întrebări. Poate chiar eram Cenuşăreasa măcar pentru o noapte!
-- Chris, am şoptit.
Şi-a dres întrebător glasul, şovăind înainte să-mi elibereze palma. I-am susţinut nonşalant privirea. Ştiam că unui om cu permis pentru ucis îi plac secretele şi pericolele.
-- Doar Chris, am adăugat. Îmi pare bine să te cunosc, James. Eşti de-al locului, nu? O persoană importantă, eventual?
007 m-a privit neîncrezător, apoi a surâs reţinut. Inocenţa mea prefăcută funcţiona perfect.
-- Recunosc, lumea mondenă mi-e total străină, am mărturisit, fluturând uşor din mână.
Am ajuns aici printr-o întâmplare... Dacă pot spune aşa, am apăsat pe play şi jocul a început. Încă aştept să văd cum se termină. Sau dacă e-un joc în doi.
Bond şi-a trecut uşor degetele peste braţul meu drept, de la umăr până la cot. Am simţit un nou val de parfum învăluindu-ne, răscolindu-ne pe amândoi.
-- Draga mea, sunt partenerul perfect pentru orice joc, a spus Bond. Ce zici de ceva de băut?
-- Un martini, te rog, James. Agitat, nu amestecat...
-- Visez, Chris! Gusturile tale sunt impecabile.
Orologiul din turn a bătut miezul nopţii.
-- E timpul să lăsăm măştile jos! mi-a şoptit la ureche James. Şi nu vorbesc doar despre cea de pe chipul tău.
Buzele lui erau fierbinţi. M-am îndepărtat de el, deşi tot ce voiam era să-i ofer gura mea. Vedeam cum fiecare obstacol îl aţâţa şi mai mult.
-- Ieşim pe balcon? am propus. E o lună plină superbă! Numai bună pentru îndrăgostiţi şi lunetişti.  
L-am văzut ridicând din sprânceană înainte să mă urmeze. A dus mâna la subsuoara stângă, ca şi cum îşi verifica pistolul. Am privit lung strada din balcon. O limuzină neagră aştepta lângă reclama luminoasă. Press to play, am citit. Oare jocul chiar devenea realitate? M-am tras în umbra garguiului cu trup de satir.  
-- Vorbeşte-mi despre tine, scumpa mea! mi-a cerut 007.
-- Oh, James, ar fi o poveste prea lungă! Sau poate prea scurtă, dacă...
Mi-am muşcat buzele ca şi cum aş fi oprit o mărturisire compromiţătoare.
-- Eşti în pericol? m-a întrebat răguşit.
M-am întors înspre el şi, ezitant, mi-am trecut palma peste pieptul lui.
-- Poate, am spus. Nu ştiu încă. Am doar douăzeci şi patru de ore să dezleg o şaradă.
-- E jocul meu preferat, Chris. Ce-ai zice s-o dezlegăm împreună?
Şi-a apropiat buzele de ale mele.
-- Să îndrăznesc? am zis. Nu te cunosc. Nu ştiu dacă eşti învăţat cu... Nu vreau să te bag în vreun necaz.
A râs uşor.
-- O, draga mea, taci şi lasă-mă să te sărut!
Ce puteam să fac decât să-l ascult?
Aceasta este a opta postare din ciclul SuperBlog 2012.


16 octombrie 2012

Cei trei A


Moshul SF deschide o nouă serie de povestiri din ciclul celor 1001 scorneli. Ghici cu cine? Exact, cu subsemnata! Este vorba despre trei proze scurte fantastice, grupate sub genericul Cei trei A. Citindu-le, puteţi să aflaţi cine spune „Alo?”, care sunt secretele unui „Asfinţit în Apuseni”, dar şi ce face „Automatul”. Lectură plăcută, aici!

15 octombrie 2012

Ce mare brânză-i războiul galactic?


Bărbaţii se înfruptau din platourile cu brânză, în localul plin până la refuz. Aveau haine banale şi priviri tăioase. Unul era şaten, iar altul brunet. Mestecau în acelaşi ritm bizar, de câte şapte ori pentru fiecare îmbucătură.
-- Ei, războinicule? zise brunetul când şatenul făcu o pauză între înghiţituri.
-- Ai avut dreptate, pacificatorule. Îmi plac toate. Şi câte feluri!
-- Mai multe decât setările bombelor G, ale scuturilor individuale şi ale fazerelor luate împreună, nu? chicoti brunetul. Brânză… Sună bine numele!
-- Cum se face? Dar de ce te-ntreb, zău? Tre’ să fie unul dintre cele mai bine păzite secrete ale băştinaşilor…
-- Ha-ha! De când cu încetarea provizorie a focului, te-ai înmuiat de tot!
-- Chiar ştii, pacificatorule? Te-am doborât doar cu două unităţi standard înainte s-o păţesc şi eu!
-- Războinicule, nu te mai lăuda! Ce mare brânză!
-- Nu-nţeleg... Pentru ce mare? Astea-s numai bune...
-- Nu, amice! Înseamnă c-a fost chiar simplu. Terrienii şi-au băgat brânza şi-n limbă. Pun multă pasiune în chestia asta! Da ce zici de alta? Brânză bună în burduf de câine.
-- Câinele e-un mamifer, nu? Habitatul lui natural e aglomeraţia urbană. Scoate nişte sunete enervante.
-- Mda, mai ales noaptea.
-- Şi se mănâncă deci cu brânză? De aia-l lasă băştinaşii să se înmulţească în halul ăsta. Chiar mă-ntrebam….
-- Nu, războinicule! Înseamnă că un ins are calităţi, da nu le foloseşte în scopurile potrivite.
-- Ciudată civilizaţie! Şi cum ziceai că se face brânza?
-- Din lapte. Un lichid alb, adunat de la mamifere.
-- De la câini? N-aş fi zis…
-- Nu, de la vaci, oi, capre şi alte de-astea. Nu sunt în oraş. Şi stai s-auzi! Le trag de proeminenţe ca să scoată laptele!
Războinicul începu să râdă scârţâit.
-- Nu  zău! Bă, da înapoiaţi îs ăştia!
-- Dacă-ţi spun! Cică nu-i mare brânză dacă eşti cioban!
-- Mă întreb dacă funcţionează şi la femele. Am văzut vreo două cu nişte proeminenţe...
-- Nebunaticule! Deci, ce zici de propunerea mea?
Urletul ce însoţi anularea unui gol pe motiv de ofsaid îi făcu pe amândoi să tresară. Războinicul coborî vocea
-- Amice, vorbeşti despre dezertare!
-- Gândeşte-te bine! Ce ne-a adus războiul ăsta? Dacă supravieţuim după reluarea focului, o să fim tot lefteri. Pe când aşa… Pe nava ta luăm mamiferele, pe-a mea utilajele de sinteză. Un amic lăsat la vatră ne dă spaţiu, a moştenit un satelit în cvadratul Z 19/F-5. Te bagi?
-- Şi cine se ocupă de procesul de producţie?
-- Am vorbit cu unul din zonă, Bebe Brânzoi. Cică ştie tot! E de acord să vină cu noi, dacă stau bine pe caşcaval.
-- Da stai? se interesă războinicul.
-- Uite-aici!
Pacificatorul dădu la o parte poalele balonzaidului şi ridică uşor şezutul. Avea prinse dedesubt vreo cinci roţi de caşcaval.
-- E cam incomod, dar merge, şopti. Hai, ce zici? Facem furori în toată galaxia! Intri în combinaţie sau nu?
-- Să-mi pun brânza pe felie! Mă bag!
-- Hai să-l luăm atunci pe Bebe. A zis că merge cu mine şi pe lună. Pe lună, auzi!
Hohotiră la unison.
-- Plătim pe din două? propuse pacificatorul.
-- Cum altfel? Doar eşti mucegaiul de pe felia mea de brânză!
Nota le-o aduse o chelneriţă cu bust a la Pamela Anderson. În aşteptarea restului, războinicul privi pentru prima oară la televizor. Reclama la Delaco îl făcu să-şi arate toţi cei 41 de dinţi negricioşi.
-- Adio, rotocoala mea de mozzarella! îi spuse chelneriţei în timp ce se ridica. Ai făcut din mine-un fan brânză!
Ieşiră din local ţinându-se de braţ, iar chelneriţa îşi numără bacşişul cu un surâs nedumerit. Fără să le audă nimeni de pe Terra, pe frontul galactic sunau din nou alarmele.
Aceasta este a şaptea postare din ciclul SuperBlog 2012.


13 octombrie 2012

Cum îţi alegi laptopul?



Vremurile când jurnalistul ţăcănea la maşina de scris s-au dus demult. Astăzi, calculatorul e un accesoriu indispensabil pentru cel care înşiră cuvintele ultimei ore. Iar dacă-l poţi purta pe teren, e şi mai bine. Vei fructifica aşteptarea, răul inevitabil al meseriei tale. Dar cum îţi alegi laptopul?
Ei bine, dacă nu eşti plătit regeşte, vei opta pentru unul ale cărui performanţe să te mulţumească, dar nici să nu-ţi golească buzunarul. Şi nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mi-am dorit să mă cocoşez cărându-l. Am decis imediat că unul cu un monitor de 10,1 inch îmi era suficient! Cântărea în jur de un kilogram şi bateriile îmi ofereau trei ore de autonomie. Aşa că, în urmă cu doi ani, în februarie, am ales un laptop Acer. Apropo, 2010 era anul când firma îşi adjudeca supremaţia ca producător de notebook-uri la nivel mondial.
Laptopul meu e un Aspire One cu cu procesor Intel® AtomTM N270 de 1.60GHz, hard disk de 160 GB şi sistem de operare Windows XP Home Edition. Dacă vreau să-mi accesez mailul sau site-ul unei instituţii, am la dispoziţie internet wireless. Nevoia de comunicare prin sunet/imagine am potolit-o uşor cu microfonul, difuzorul şi camera video încorporate.
Până la urmă, deşi era menit să mă însoţească pe teren, am petrecut destule ore şi în pat, cu laptopul în braţe. Am scris nenumărate ştiri, povestiri, chiar şi mare parte din două romane. Am ascultat muzică, am accesat o mulţime de site-uri, am descărcat poze, ba chiar m-am şi jucat cu el, deşi nu-i era acesta scopul... Încă arată ca în prima zi, cu toate că a îmbătrânit. Şi l-am luat la instanţe şi parchete, iarna sau vara, am scris în timp ce înfulecam un prânz grăbit, ba mi l-a şi izbit de podea cineva (e drept că se afla în geanta lui).
Dac-ar fi să-l schimb în iarna asta, poate cu ceva ajutor de la... Moş SuperBlog, aş căuta unul cu performanţe superioare, dar din aceeaşi familie. Bineînţeles, vine şi întrebarea de unde să-l cumpăr. Păi, de la un magazin online care-ţi pune la dispoziţie poze 360, review-uri complete şi o interfaţă prietenoasă, adică face totul ca să-mi ofere cele mai bune soluţii. Şi chiar am văzut ceva la magazinul Azerty. Mi-a făcut cu ochiul  un laptop negru care, cred, mi-ar sluji la fel de bine.
Aceasta e a şasea postare din ciclul SuperBlog.
 

12 octombrie 2012

Poveste poliţistă de Crăciun


Vrei să ştii cum mi-a schimbat un colier viaţa? a întrebat detectivul.
Niciodată nu-l văzusem purtând bijuterii. Chiar şi verigheta şi-o scotea când ieşea pe teren. Am zis da, fireşte.
A tras aer în piept şi a început molcom.
Era în decembrie şi prinsesem un contract bun. O afacere conjugală aparent banală, dar clienta avea portofelul plin. Îmi puteam face liniştit lista de cadouri de Crăciun: eram plătit regeşte ca să-l supraveghez pe soţ. Am să-i spun X.
Pe 22 decembrie, l-am urmărit de dimineaţă. A cumpărat un brad superb şi băutură fină. Părea genul de om care nu lăsa aranjamentele de sărbătoare pe mâna altora, deşi şi-ar fi permis-o. A ieşit apoi să-şi plimbe câinele -- un pui agitat şi flocos. Nu ştiu cum de-l suporta, dar a plecat cu el într-o lesă lungă şi s-a oprit în parc. Ningea des, iar prima zi începea destul de plictisitor. Dac-aş fi ştiut... 
La întoarcere, X s-a oprit la mall şi a lăsat câinele prins de-un stâlp, urlând de parcă se sfârşea lumea. M-am strecurat înăuntru după el. Magazinul era plin ochi, dar am reuşit să păstrez distanţa potrivită. S-a dus ţintă la  florărie şi a cumpărat un buchet de trandafiri. Clar, era bine dispus. Am filmat totul, convins că sunt aproape de finalul cazului. X a urcat la ultimul etaj. În cafenea îl aştepta o brunetă cu ochi sfioşi de căprioară, care purta un colier superb cu cristale Swarovski. Cadou tot de la el, am ghicit. X i-a întins buchetul şi a sărutat-o pe obraz. Ochii ei – microfonul ascuns mi-a şoptit că o chema Alina -- străluceau când i-a mulţumit pentru colier.
S-au aşezat la masă şi Alina i-a întins un pachet mic, învelit în catifea roşie. X a bătut din palme ca un puştan. N-ai să te mai bucuri aşa multă vreme, mi-am spus. Crezi că eşti în siguranţă fiindcă soţia ţi-a plecat la Bucureşti pentru o zi? Greşit! Aş fi vrut să le înregistrez discuţia, ultima probă incriminatoare, dar a început să cânte muzica la maximum. M-am mulţumit aşadar să privesc. N-au stat mult, dar era evident că sunt apropiaţi. Planul meu era simplu: s-o urmăresc pe brunetă şi să aflu unde stă. Restul avea să fie floare la ureche. Au ieşit din magazin ţinându-se de mână, ca şi cum lumea ar fi fost doar a lor. Nu-mi venea să cred cât de uşor era totul!
S-a întâmplat foarte repede. Un camion a apărut de după colţ şi, scrâşnind din frâne, a intrat pe trotuar. Câinele acela afurisit era drept în calea lui! L-am zărit pe X cum sare să-i desfacă lesa. Alina a încremenit, eu m-am repezit prea târziu după  X. N-am apucat decât să-l sucesc puţin înainte să-l atingă camionul. S-a prăbuşit. Sângera destul de rău la piciorul drept. Am improvizat un garou, în timp ce în jurul meu toţi ţipau. Lângă mine, Alina suna disperată la 112.
Când a venit ambulanţa, medicul mi-a spus că i-am salvat viaţa lui X.
-- Mulţumesc! Urcaţi cu mine şi cu fratele meu? m-a întrebat printre suspine Alina.
Nu-mi venea să cred. X nu avea rude în viaţă. Mama lui murise în primăvară. De atunci se şi schimbase, mi-a spus soţia lui. Devenise preocupat şi, uneori, o privea vinovat.
-- Până anul asta, nici nu ştiam că-s adoptată, a şoptit Alina. Mama avea doar 16 ani, nu-i port pică... Dar să descopăr nu doar un frate, ci unul care apare în paginile ziarelor săptămânal! Nu voiam să devin ţinta hoardelor de paparazzi. De aia i-am şi zis să păstreze secretul faţă de toţi. Am greşit oare? 
Tremura. Am dus-o la spital şi apoi am anunţat-o pe soţia lui X. Alina mi-a dat voie să-i spun totul. Clienta mea a început să hohotească la telefon. Nu ştiam dacă-i de supărare sau bucurie. Când m-am întors la salon, Alina avea din nou pachetul. Am citit inscripţia de pe pătratul de hârtie. Luxury Gifts. Alina mi-a urmărit privirea.
-- E mai bine să rămână la mine, a zis. Doamne fereşte, să nu se prăpădească!
-- Ce-i înăuntru? am întrebat.
-- Un cadou pentru soţia lui. Bijuterii cu cristale. Superbe!
Mi-a văzut nedumerirea.
-- E daltonist şi îşi face sânge rău din cauza asta de copil. M-a rugat să mă ocup eu. Voia să fie un Crăciun special...
Nu se urâţea când plângea. Cred că-n clipa aia m-am îndrăgostit de ea. De atunci, în fiecare an, îi cumpăr Alinei de Crăciun ceva de la Luxury Gifts. A devenit o tradiţie de familie. 
Aceasta este a cincea postare din ciclul SuperBlog 2012.

10 octombrie 2012

Prietenii mei, cărţile de la Nemira



Eu şi Nemira avem o legătură veche şi trainică. De două decenii, consider cărţile publicate de una dintre primele edituri particulare din România drept prieteni. Au rafturile lor în bibliotecă, pe care se tot adună volume încă din anii `90 – Asimov, George R.R. Martin, Philip K. Dick, Stephen King, Dean Koontz, Robin Hobb, Rodica Ojog Braşoveanu, Serge Brussolo, Robert Silverberg, Raymond Chandler şi mulţi alţii… Fiecare volum a fost pentru mine un banchet literar, iar la masă m-a aşezat Nemira.  
Înainte să iau în mână primul meu roman din colecţia Nautilus, citisem science fiction. În liceu, călătorisem în timp şi urmărisem invazia marţiană cu H.G. Wells, coborâsem sub mări cu submarinul lui Jules Verne, descoperisem tainele negustorului de aer al lui Beliaev, încercasem şi o călătorie spaţială cu nava Space Beagle a lui Van Vogt. Vânasem la chioşcuri almanahul Anticipaţia şi făcusem un picnic la marginea drumului cu fraţii Strugaţki.
Dar după revoluţie, într-o vacanţă universitară, întoarsă de pe plaiuri străine, am deschis „Dune”, de Frank Herbert. Într-un fel, am redescoperit SF-ul. Am ştiut că de atunci, până în ultima zi a vieţii mele, chiar de-o fi peste o sută de ani, voi mânca science fiction pe pâine. Am plonjat într-o lume a viitorului condusă de case feudale, în care calculatoarele erau interzise. Am privit cum politica, biologia, religia, geografia, psihologia, filosofia şi acţiunea pură şi-au dat mâna ca să creeze un conflict exotic, dar apropiat mie. Am urmărit un adolescent maturizându-se şi confruntându-se nu doar cu moartea celor dragi, ci şi cu forţe aparent imposibil de învins. Am intrat în pielea lui Paul Atreides, am urcat împreună cu el pe spatele viermilor de nisip, am devenit unul dintre fremeni, am încercat agonia mirodeniei, am luptat cu armele şi cu muşchii, dar mai ales cu mintea. Am înfruntat duşmani politici şi militari, clima foarte aspră a unei planete ca Arrakisul, creaturi monstruoase, propriile spaime, îndoieli şi dorinţe omeneşti.
Am descoperit cum complexitatea mizei va aduce inevitabil compromisuri îngrozitoare. Am privit cu adevărat, cred, pentru prima oară o civilizaţie ca pe un organism colectiv supus manipulării genetice sau de altă natură. Am văzut în individ un agent al schimbării, chiar şi când aceasta presupune intervenţii la scară galactică. Am plonjat în veşnica dilemă a scopului care scuză (sau nu) mijloacele şi am priceput cum un om poate deveni prizonierul propriei cauze, al mitului devenit mai mare decât el. Am făcut toate astea în timp ce urmăream cu sufletul la gură destinele personajelor, iar la final am înţeles că victoria nu e întotdeauna un final fericit.
Bineînţeles, am devorat întreg ciclul „Dune”. Am devenit un fan înrăit nu doar al colecţiei Nautilus, din care am cumpărat copios. Încă o fac, mai des din librăria virtuală a editurii, dar şi de la târgurile de carte din Iaşi ori Bucureşti, unde caut întâi de toate standul Nemira. Propriul meu destin a urmat un drum pe care nu mi l-aş fi imaginat atunci. Am ajuns nu doar cititor, ci şi scriitor de science fiction şi fantasy. Semnătura mea a apărut de mai multe ori şi în revistele online patronate de Nemira. Iar astăzi, când CV-ul meu literar e destul de răsărit, tot mă întreb dacă viermele meu încă mă aşteaptă undeva, între nisipuri. Şi dacă sunt pregătită să-l călăresc spre necunoscut. 
Aceasta este a patra postare din ciclul SuperBlog 2012.

8 octombrie 2012

Când promisiunile devin realitate


O promisiune e sfântă, deci trebuie respectată întotdeauna. Mai ales dacă e făcută de Moş Crăciun! Uneori însă, chiar şi el are nevoie de ajutor. Iar pentru o fostă colegă de-a mea, de ceva vreme bucureşteancă prin adopţie, ştiţi cine a fost anul trecut elful Moşului? Oktal, cel mai vechi magazin online românesc de IT&C şi electrocasnice.
Prietena asta a mea, căreia îi zic şi acum Pisi, are un puşti, Mihai. Simpatic foc băiatul şi precoce nevoie mare! Foarte legat de tatăl lui, cum sunt toţi băieţii. Numai că anul trecut, Vali a prins un job temporar în Anglia. Pe bani destul de mulţi, cu o şansă (e drept, mică) de a se permanentiza. S-a apucat omul de ea cu amândouă mâinile. Nu i-a plăcut lui Mihai, dar ce să facă? S-a împăcat şi Pisi cu gândul că, până la anul, toate grijile cad pe capul ei. Inclusiv ca Moşul să răspundă la scrisoarea lui Mihai, care ceruse încă de la începutul lui septembrie un laptop.
A venit şi luna decembrie, iar Vali a aflat că poate pleca din Londra abia pe 20. A comentat, dar tot degeaba. Încă o dată, toate pregătirile au căzut în sarcina lui Pisi. Şi mai ţineţi minte cum a fost vremea anul trecut? Ziua şi codul galben... Iar ea a alunecat pe gheaţă şi şi-a luxat piciorul stâng, devenind încă o unitate statistică în ştirile despre victimele vremii. Ţin şi acum minte cum plângea la telefon, şi de durere, dar şi fiindcă, la programul ei nebun de mamă-şi-tată, cumpărăturile erau făcute doar pe jumătate. Cu zarzavaturile sau carnea ar mai fi ajutat-o vecinii, dar ce puteam s-o sfătuiesc în privinţa darurilor? Doar să le comande online...
A fost destul de circumspectă la început citind despre firma asta care lucrează la cele mai înalte standarde şi tratează cu maximă importanţă fiecare client. Dar n-avea altă soluţie. Nici lui Vali nu i-a zis ce-a păţit, n-a avut curaj. Îi trimisese banii încă de la începutul lunii, dar ea lăsase totul pe cât mai târziu, să prindă promoţii bune. A mai prins încredere când a citit că Oktal a împlinit 13 ani. Un magazin online lansat când piaţa de profil din România abia se năştea şi care s-a maturizat odată cu descoperirea de către noi toţi a posibilităţilor internetului trebuie să fie unul serios, mi-a zis. Şi nici nu putea rezista fără inoveze continuu. A făcut comanda şi a aşteptat.
M-a sunat din nou, fericită, când coletul a ajuns. Parcă nici piciorul n-o mai durea! Zilele trecute naviga din nou pe site Oktal, deşi acum e iar vioaie ca o pisică şi Vali şi-a găsit un post permanent, la Bucureşti. Anul ăsta, Mihai vrea un aparat foto. Nu mai crede că Moşu-i om serios, după ce au terminat mall-ul din apropiere, cu reţea wireless gratuită. Până să se prindă maică-sa că are internet, l-a văzut pe YouTube pe Moş făcându-şi de urât... Dar Pisi i-a spus că, oricum, Oktal îl trage de mânecă pe bărbos să-şi respecte promisiunile. După 13 ani, ştie cum s-o facă.  
Aceasta este a treia postare din seria SuperBlog 2012.

6 octombrie 2012

La mulţi ani, 007!


Ieri, James Bond cel de pe ecran a împlinit respectabila vârstă 50 de ani. În 1962, la Londra, avea premiera  filmul "Dr. No", în care rolul celui mai celebru spion britanic era jucat de Sean Connery. Dintre cei 6 actori care au îmbrăcat hainele sale, cel mai sexy Bond, James Bond, rămâne însă pentru mine Pierce Brosnan. Cel mai puţin sexy, dar cel mai credibil personaj îl  face Daniel Craig. Aşa că vă ofer un promo al următoarei pelicule din serie -- Skyfall, dar şi câteva amintiri muzicale ale filmelor în care Bond era un cuceritor brunet.




5 octombrie 2012

Fără frâneeeeeeeeeeee!


Plec ieri de la slujbă. Staţia de tramvai e aproape de sediul ziarului, tentaţia de a urca în tramvai în loc să folosesc pasul ştrengarului e mare. Vagonul vine repede, chiar mă tem c-am să-l pierd aşteptând la semafor. Dar am noroc! Un sprint, şi mă urc. Abia apuc însă să mă aşez şi să-mi savurez mica victorie, că tramvaiul se opreşte.
-- Coborâţi, c-am rămas fără frâne! zice vatmanul. Abia am oprit în staţie ca să nu intru în doiul din faţă.
Ce să fac decât să cobor? Nedumerită totuşi de ce omul a mai lăsat călătorii să urce, dacă şi-a dat seama că e o problemă. Una gravă, fără îndoială, am văzut ce tragedii s-au mai întâmplat la Iaşi când au rămas tramvaiele fără frâne. Aşa că adopt, silită de împrejurări, modul sportiv de viaţă şi plec cătinel spre casă.
Pe drum, îmi spun că toată Românica e aşa. Un veşnic tramvai fără frâne, în care stai cu ochii pe jumătate închişi, aşteptând fatalist următorul obstacol. Şi întrebându-te dacă-i vei supravieţui...  

4 octombrie 2012

Toamnă cu stil. Real!


Prin însăşi natura meseriei, viaţa mea e un iureş permanent. Program total imprevizibil, şase zile din şapte. Drumuri multe, întâlniri cu potenţial exploziv, ore petrecute în aşteptarea... Ştirii. Cu literă mare, aia de va sparge definitiv gura târgului. Plec dimineaţa de acasă şi nu ştiu când mă întorc sau unde voi mai ajunge în acea zi. Iar când alergi după infractori, îţi mai vine să te găteşti? Doar nu-i ca şi cum ai petrece ziua la întâlniri de afaceri, într-un birou ultramodern!
Ei bine, trăind mereu pe fugă, n-ai timp de pierdut. Nu baţi obsesiv magazinele. Cauţi în primul rând confortul, dar nu unul lipsit de farmec. Iar preţul accesibil ajunge şi el, de ce să nu recunoaştem, printre criteriile de Top 3. Aşa că oferta de la hypermarket e luată întotdeauna în considerare. Iar seara târziu, când nu te mai interesează cine a căsăpit pe cine, poţi să-ţi îngădui şi nişte cumpărături virtuale. După atâta încordare, e reconfortant să te joci cu ţesăturile şi culorile, să încerci tot felul de combinaţii... Mai ales dacă hypermarketul e curajos şi îţi propune o marcă proprie, ca Designers de la Real.
Ce-aş purta în toamna asta, încă blândă cu noi? Păi, am de unde alege! Să fiu în tendinţe, cum s-ar spune, dar în stilul meu -- uneori sportiv, alteori sexy. Într-o zi caldă şi liniştită, cum sper că vor mai fi încă destule în acest octombrie, aş putea alege o ţinută care să mă ţină în priză -- jeans roşii de bumbac şi o bluză galbenă din acelaşi material. Sau, dacă vreau să mă pierd în fundal, o cămaşă cărămizie. Ar putea fi chiar combinaţia mea preferată pentru o zi petrecută în Grădina Botanică, printre crizanteme – roşu-cărămiziu!
Dacă am de bătut la uşa unui judecător sau procuror, voi alege cu încredere o pereche de pantaloni negri, iar o cămaşă violet va fi necesara pată de culoare. Şi dacă ies seara în oraş, cu prietenii? Dacă vreau să fiu altfel decât de obicei? Foarte simplu! O rochie, gri, de vâscoză, care descoperă exact atât cât trebuie. Iar pentru o întâlnire la care nu-mi doresc scântei, o rochie până la genunchi, neagră şi cu doi nasturi de efect...
Eleganţa e, până la urmă, o chestiune de atitudine. Pentru mine, frumosul trebuie să fie şi comod, şi accesibil. Ca la Real.  
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2012.

2 octombrie 2012

O maşină cu personalitate


Ce înseamnă pentru mine să fii o personalitate? Nu să arunci cu bani şi cu fraze sforăitoare, nici să ocupi un scaun înalt. Înseamnă să ai cu adevărat ceva de spus, să-i influenţezi în bine pe cei din jurul tău. Să le dai din puterea ta, din entuziasmul tău, din răbdarea ta. Să-i înveţi că lucrurile importante cer timp, muncă, dăruire. Să-i faci să fie mândri de ei, să prefacă eşecurile lor doar în alte trepte către succes. E, poate, un clişeu, dar părinţii mei sunt pentru mine adevărate personalităţi. Fiindcă m-au învăţat toate astea!
Dintre ei, tata e cel pasionat de maşini. A început cu bătrâna Dacia şi a trecut mai departe. A ajuns la a treia maşină şi bate cu ea drumurile ţării. Nu doar în vacanţă, ci şi cu treburi pe la instanţe. E un bărbat pe care anii şi provocările lor inevitabile l-au învăţat ce contează. I se potriveşte o maşină care nu e doar elegantă, ci şi practică. Una care să-i ofere o călătorie confortabilă. Să poată apăsa pedala de acceleraţie în siguranţă, fiindcă totdeauna se gândeşte la vieţile tuturor celor pe care-i întâlneşte pe şosea.
Îi place şi să asculte muzică la un drum lung, dar şi să-şi poată auzi gândurile dincolo de sunetul motorului. Să-şi poată pregăti strategiile pentru următoarea bătălie juridică fără să fie distras de poziţia scaunului sau de volumul aerului condiţionat, să-şi facă griji că s-ar putea rătăci ori să bâjbâie după telefon când sună un client. Aşa că da, i s-ar potrivi o Toyota Avensis. Poate ar fi chiar dragoste la prima vedere!
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2012.

Arhivă blog