29 noiembrie 2012

Back to basics


Odată cu terminarea SuperBlog, postările care ies din canonul subsemnatei vor dispărea. Sper totuşi ca măcar unele dintre cele din ciclul SB să le fi făcut plăcere oaspeţilor obişnuiţi ai casei mele virtuale. Oricum, de azi înainte, deviza e “Back to basics”. Şi reîncepem cu un spectacol fantastic de pictură şi muzică, un dar pentru toţi cei aflaţi în trecere pe aici, pentru prima ori a o suta oară.

28 noiembrie 2012

La final de SuperBlog


Iată că am ajuns şi la ultima postare din SuperBlog. Pentru mine ediţia de anul acesta a fost şi, după toate probabilităţile, va rămâne o experienţă unică. Trebuie să recunosc faptul că nu prea ştiam la ce să mă aştept când m-am înscris în concurs şi, pe parcurs, am avut destule surprize. Acum, că s-a auzit gongul sunând şi aşteptăm doar ultimele note, pot trage şi concluziile.
SuperBlog m-a făcut să descopăr câte ceva despre mine şi, într-o oarecare măsură, să-mi regândesc nişte planuri. Am aflat cu adevărat ce înseamnă să scrii advertoriale şi, mai ales, cum sunt receptate acestea de către diverse companii. Am constatat că pot scrie despre teme pe care altfel nici prin cap nu mi-ar fi trecut să le ating, pentru că nu se numără printre pasiunile mele sau, pur şi simplu, nu mă pricep la ele. Am mai stabilit măsura propriei încăpăţânări, a dorinţei de a duce un lucru până la capăt. Am avut ocazia de a descoperi oameni şi bloguri noi. Toate acestea intră la capitolul plusuri.
Ce nu mi-a plăcut? Ei bine, cred că, şi după această ediţie, rămân aspecte de îmbunătăţit. Aş vrea, de exemplu, să văd că respectarea normelor limbii române este o cerinţă de căpătâi a competiţiei. Şi când spun asta, mă refer nu doar la a nu da note mari cuiva care face dezacorduri între subiect şi predicat ori nu are habar câţi de i are verbul a şti la conjunctiv, dar şi la chestiuni de proprietate a termenilor, sintaxă şi multe altele. Mi-aş fi dorit ca sponsorii să fie supuşi aceloraşi reguli stricte în privinţa termenelor ca şi bloggerii, pe o autostradă cu două sensuri a respectului. Aş fi vrut să văd bloggerii cu darul cuvântului primind puncte în plus pentru valoarea literară a textelor lor, chiar şi când acestea ies din canoane, ceea ce s-ar circumscrie perfect acelei atât de des declarate nevoi de creativitate. Şi dacă tot veni vorba despre asta, mi-aş fi dorit o mai mare libertate de mişcare în cadrul postărilor. Adică teme care să nu se lege strict de anumite produse sau să impună prezentarea unor experienţe de viaţă inventate ca fiind parte din trecutul nostru, ci să aducă fiecărui blogger posibilitatea de a se exprima pe sine, cu tot ce este, în cuvinte şi imagini. De a inventa lumi sau personaje, asumându-şi faptul că sunt plăsmuiri ale minţii sale sau, dimpotrivă, de a săpa adânc după filonul unei întâmplări sau al unui sentiment adevărat.
De altfel, tocmai probele de genul acesta au fost printre preferatele mele. Mi-a plăcut să scriu despre brânză şi extratereştri, despre legenda unei bijuterii, despre amintirile altor ani sau viaţa în roz a unui viitor ce clocoteşte doar în mintea mea. Mi-a plăcut să-mi dezvălui dorinţa de a naşte mereu alte decoruri şi a le popula cu personaje, dar şi dragostea pentru cărţile adunate pe rafturile bibliotecii. Mi-a plăcut să fiu eu, nu să port o mască.
Iar dacă ar fi fost să lărgesc lista de sponsori, aş fi adăugat în ea şi alte edituri, un magazin online de unde am făcut des cumpărături ca Emag, poate un supermarket din zona Iaşului, precum Kaufland sau Billa. Şi un producător de aparate foto.
Această postare încheie ciclul SuperBlog

Şi dac-ar fi şi s-ar povesti...


Iată că, pe final de SuperBlog, suntem îndemnaţi la un alt exerciţiu de imaginaţie. Ce-ar fi dacă am lucra la unul dintre partenerii media ai concursului? Cuiva ca mine, care şi-a tocit pixul în 13 ani de muncă pe plaiurile gazetăriei, ştirile i-au devenit la fel de naturale ca respiraţia. Numai că, de data asta, ar fi vorba nu despre noutăţi îmbibate de sânge şi de scandal, cum scriu în 99 la sută din cazuri, ci de ştiri pozitive. Fiindcă, indiferent la care dintre partenerii media aş lucra, n-aş uita că sufletul competiţiei sunt bloggerii, fără de care banii sponsorilor s-ar pierde în vânt.
Aşa că, dacă aş fi prezentator de emisiune la RadioLynx.ro, focusul meu ar fi, în fiecare emisiune, pe oamenii care, prin sutele de postări, au dus mai departe vorba despre produsele şi serviciile sponsorilor, aşa cum s-au priceput ei. Aş marşa pe mai puţine intervenţii în emisiune ale firmelor, în schimb i-aş contacta pe cei ale căror postări m-au impresionat. I-aş îndemna să-mi povestească de ce şi cum au râs, au plâns, au inventat poveşti sau pur şi simplu şi-au dezvelit sufletul în cadrul SuperBlog.
Dacă aş fi în echipa Trilulilu, aş invita superbloggerii să voteze clipul preferat şi aş menţiona apoi lângă acesta „Clipul care i-a plăcut cel mai mult lui...”. Poate chiar i-aş îndemna pe cei dornici de expunere să realizeze un filmuleţ glumeţ despre sine, care să intre într-o Galerie a faimei SB. Ideea votului ar fi valabilă şi dacă aş fi printre angajaţii Connect, doar că de data asta bloggerii ar indica gadgeturile pe care le folosesc ori şi le-ar dori.
Dacă aş fi omul din spatele unor bloguri ca Robintel.ro, Obisnuit.eu, MoneyWatch.ro sau echipa ArenaIT.net, mi-aş provoca măcar unii dintre tovarăşii de breaslă la dialoguri despre diferenţa dintre viaţa reală şi cea virtuală, despre inspiraţie şi promovare, despre pasiune şi câştig, la o împărtăşire a experienţelor comune, şi totuşi personale din cadrul competiţiei, a planurilor pentru anii următori .
Dacă aş lucra la PHOTO Magazine, aş prelua câte o poză de la bloggerii care au dovedit în cadrul competiţiei talent pentru arta fotografică, poate chiar i-aş invita să realizeze un fotoreportaj despre un subiect care-i pasionează.
Să fiu în echipa redacţională a JurnalLifeStyle.ro, aş întreba bloggerii despre stilul lor de viaţă şi felul cum li s-a potrivit concursul, cum le-a influenţat rutina zilnică şi ce i-a învăţat nou.
Dacă m-aş număra printre angajaţii PRwave, aş face un studiu de caz despre un superblogger de succes şi unul aspirant, două portrete puse faţă în faţă care să-i inspire şi pe alţii să intre în competiţie.
Dacă aş lucra la 121.ro, m-aş adresa femeilor senzaţionale dintre bloggeri. Le-aş invita să le dea ori să le ceară suratelor lor sfaturi despre sex sau diete, despre sănătate, modă sau carieră, să vorbească despre filmul favorit sau cartea pe care o citesc, adică le-aş lăsa să fie ele însele.
Şi această postare se înscrie în ciclul SuperBlog.

26 noiembrie 2012

Dincolo de nori


Pe lista de posesiuni preţioase, care nu se înstrăinează decât prin testament, am trei arhive, rezultatul unor ore nenumărate de muncă. Una cuprinde ştirile pe care le-am tot scris de-a lungul anilor şi e plină de directoare cu denumiri care altora le-ar da coşmaruri, de genul „Violuri”, „Omoruri”, „Droguri”... Cea de a doua, mai paşnică, a adunat sute şi alte sute de fotografii. Iar ultima, care-i şi cea mai importantă, trosneşte de producţii fantastice proprii. Povestiri de câteva cuvinte sau de zeci de pagini, despre toate câte-n lună şi-n stele -- draci şi călătorii în timp, istorii alternative, extratereştri, sfârşitul lumii, naşterea omului negru, detectivi particulari, crime şi multe altele. Li se adaugă două romane vampireşti, plus tot felul de „cioturi” -- texte cărora încă nu le-am găsit sfârşitul potrivit.
E clar că nu aveam cum păstra toate astea în calculator fără să-l blochez de tot. Şi nici nu mi-aş dori să le pierd, ba chiar o asemenea întâmplare nefericită mi-ar cam da viaţa peste cap. Aşa că am lăsat loc în calculator doar pentru literatură şi am adunat o mulţime de CD-uri cu poze, în vreme ce ştirile au ajuns întâi pe dischetă, apoi pe un stick. După aceea, mi-am dat seama că-i o idee bună să păstrez pe ultimul tip de suport şi restul arhivelor, devenind „mămica” mândră a trei stick-uri de culori diferite ca să ţin minte ce şi cum. Ca la semafor!
O altă variantă promiţătoare, deocamdată în studiu, ar fi cea a unui hard disk extern. Ca orice jurnalist care se respectă, sunt încă în faza de documentare. Cum s-ar spune, studiez ce-mi oferă fiecare magazin online. Şi, dacă-mi face cu ochiul un HDD extern la promoţie, va intra pe lista de cumpărături.
Unii îmi spun însă că ar trebui să marşez pe altceva, şi anume pe Cloud computing. Dar, fire suspicioasă cum mi-s, parcă m-aş abţine. Să fie vina ştirilor pe care le-am scris despre hackerii ajunşi în boxa acuzaţilor, unii aparent oameni serioşi, cu nevastă şi căţel? Sau, poate, acea sănătoasă undă de paranoia pe care mi-o induc zecile de pagini de transcrieri de interceptări, sută la sută legale, de mail-uri şi telefoane din dosarele ajunse la instanţă? Nu ştiu. Dar sunt sigură că nu mi-ar plăcea să arunc părticele din mine în... nor. Fiindcă asta sunt şi imaginile pe care le-am surprins, şi istoriile pe care le-am scris. Nu cele care ajung pe pagini de ziar, eventual pentru a împacheta borcanele de murături sau cojile de cartofi a doua zi, ci poveştile care umplu pagina de carte sau tânjesc încă după ea. Păi cum să renunţ la ele, lăsându-mi lumile şi eroii lor în stăpânirea unor entităţi ciudate, impersonale, despre care poate nici nu ştiu unde-şi au serverele şi cât de bine funcţionează? Ar fi ca şi cum aş permite cernelii să-mi fugă de pe pagină, sperând că se va întoarce de mână cu întreaga călimară! Parcă şi mai mult mi se stârnesc presentimentele rele când îmi închipui intrarea în sistemul Cloud a unor texte „de sertar”. Adică istorii pe care nu le-a văzut încă nimeni, în care relaţia mea cu personajele e aproape la fel de intimă că aceea între o mamă şi copiii ei. Păi, dacă le apăr de ochi străini, folosind sistemul Cloud chiar că aş avea impresia că-mi dau pruncul spre adopţie înainte să strige prima oară!  
Dacă mi-ar plăcea însă ceva, ca oricărui autor de SF, ar fi o creştere exponenţială a spaţiului de pe stick sau HDD exterior, odată cu reducerea în aceeaşi măsură a dimensiunilor fizice ale acestora. Cum ne-ar sta nouă, doamnelor, cu nişte dispozitive de stocare de dimensiunea unei mărgele, ca să ne facem un colier drăguţ din ele? Sau să fie cât o aluniţă dintr-aceea de catifea, pe care le purtau marchizele şi ducesele ca să arate când sunt dispuse să cocheteze? Imaginaţi-vă cum ar fi să vă purtaţi stick-ul pe obraz, ca să vă declaraţi pasiunea misterioasă! Sau aşezându-l pe buza de sus, pentru a atrage un sărut! Da, asta chiar ne-ar duce dincolo de orice... nor.  
Aceasta este a douăzeci şi şaptea postare din ciclul SuperBlog 2012
Pozele sunt preluate de pe site-ul Azerty.

23 noiembrie 2012

Uite aşa se închide cercul


Ce poate fi mai plăcut decât momentul când o familie se adună în jurul mesei, pentru a se bucura de bucate şi de compania celor dragi? Tocmai astfel de prânzuri mi-au rămas în minte încă dinainte de vârsta ghiozdanului, când trei generaţii se împărtăşeau din munca unei femei micuţe şi vrednice. Iar gustul mâncărurilor de atunci s-a păstrat într-un colţişor călduros al sufletului, pentru totdeauna. Nu ne înfruptam din cine ştie ce feluri sofisticate, dar bunica punea în ele şi dragoste, şi cele mai proaspete legume şi fructe. Îmi plăcea s-o urmăresc când gătea neobosită, să gust, ca un şoricel, din tot ce se aduna prin oale.
Azi, îmi place şi să merg la cumpărături. Să simt mirosurile amestecate ale fructelor şi legumelor adunate în grămezile ochioase ale sezonului, să plonjez în baia lor de culori vii – roşu, portocaliu, verde, galben... Nu mă satur să le ridic, una câte una, să le simt chiar şi prin coajă savoarea dată de munca unor necunoscuţi ce par să fi moştenit hărnicia bunicii. E o experienţă aproape intimă, dar trăită în public şi care mă ajută să anticipez gustul următorului preparat. Umplându-mi coşul cu roşii, cartofi, morcovi, vinete, ceapă, varză, dovlecei, mere, mărar sau ardei, nu doar simt trezindu-se iarăşi amintirile copilăriei, ci mă încearcă şi dorinţa de a inventa reţete, de a adăuga un condiment neîncercat vieţii mele, pentru o contopire deplină a minţii, a simţurilor şi a sufletului.
Întotdeauna însă, dacă am de ales, voi prefera legumele şi fructele româneşti. Aşa sunt sigură că şi cu ochii închişi voi şti ce mănânc. Voi simţi aroma borşului care clocoteşte, adunându-şi oastea soldaţilor cei mărunţi pentru răsfăţul  de smântână al victoriei, încă dinainte să intru în bucătărie. Voi muşca pofticios din prima felie de ceapă roşie, aşezată lângă un hartan de slănină cu boia, ca să-i îndulcească puterea stârnitoare de ape în gură.
Voi răsfira printre degete primele bucăţi de varză roşie, încă aşteptând sfielnic să fie frecate cu sare. Voi convinge ardeii să devină făcliile iernatice ale unui alt borcan de murături şi voi lăsa mărarul să cadă, ploaie lină, peste cartofii prăjiţi cu usturoi. Voi însura mărul şi dovleacul într-o plăcintă ca a bunicii şi, în salata fiecărui revelion, voi face cunoştinţă maionezei cu barabulele noastre. Chiar şi un preparat exotic, precum fructele de mare, va merge mai bine cu câteva felii de roşii neaoşe! 
Şi mă bucur când văd că tot mai mulţi cunoscuţi de-ai mei gândesc tot aşa. Oamenii vor să fie convinşi că tot ce pun pe masă nu doar le va umple burta, ci va fi gustos şi sănătos. De aceea, nu pot găsi decât cuvinte de laudă pentru hypermarketurile care le oferă loc pe rafturi producătorilor autohtoni, cum este Real. E bine când comercianţii nu se gândesc doar la câştig, ci şi să le dea românilor o şansă, indiferent de care parte a tejghelei s-ar afla. Cumpărătorilor, posibilitatea de a consuma produse cultivate într-un mod cât mai natural şi care respectă tradiţia locului, adică o parte a făpturii neamului. Aşa, copiii vor descoperi gusturile tinereţii părinţilor lor şi le vor transmite mai departe, iar cei din urmă vor şti pe ce au dat banii şi vor fi convinşi că a meritat.
Iar dacă vor vinde cartofii nu doar cu kilogramul şi ceapa nu cu legătura, şi producătorii locali vor avea doar de câştigat. Nu numai că afacerile lor vor supravieţui, ci se vor putea dezvolta şi diversifica, dându-le poate de lucru şi altora şi umplând puşculiţa bugetară. Poate chiar vor trăi din dever şi vor tăia mai ades din preţ, nu doar în vinerile negre. Ca să-i convingă şi pe sceptici că nu tot ce-i ecologic e şi scump, că patriotismul local nu-i o vorbă-n vânt şi nici un demers imposibil. E un altfel de cerc. Unul care se închide cu fiecare coş de cumpărături. 
Aceasta este a douăzeci şi şasea postare din ciclul SuperBlog 2012.

   

22 noiembrie 2012

Ce faci când n-ai somn? (2)


Răspunde...
* Elevul: Ies pe facebook.
Dirigintele: Ies pe facebook şi mă dau elev, ca să-mi spionez loazele.

* Managerul: Caut un plan şi mai bun.
Angajatul: Caut un plan şi mai bun ca să chiulesc mâine.

* Savantul: Fac experimente trăsnite.
Gospodina: Fac experimente trăsnite şi aştept să văd cine din familie se mută întâi la toaletă.

* Binevoitorul: Le doresc somn uşor altora.
Satanistul: Le doresc somn uşor altora pe muzică rock, la maximum.

* Canibalul: Tranşez un misionar.
Vegetarianul extremist: Tranşez un misionar şi-l folosesc drept material ajutător pentru prelegerea “Carnea în exces dăunează grav sănătăţii morale”.

* Mincinosul: Inventez o ştire.
Ziaristul: Inventez o ştire şi mă enervez când constat că iarăşi n-am exclusivitate.

*Democratul: Adun voturile.
Dictatorul: Adun voturile, ca să ştiu câte gloanţe îmi trebuie.

* Sportivul: Alerg.
Gurmandul: Alerg de la pat la frigider şi trec primul linia de sosire.

* Practicul: Nu dorm.
Misticul: Nu dorm, chem vecinii la o spirală.

* Connect R: Cred că-i vară.
Lady Gaga: Cred că-i vară şi-mi dau jos şi chiloţeii. Rah, rah, ah, ah, ah...

21 noiembrie 2012

Pietrele vindecătoarei


Am auzit tropotul copitelor abia când armăsarul ajunsese în spatele meu. Am mărit pasul, deşi ştiam că-i degeaba.
-- Opreşte-te! am auzit glasul marchizului Yves du Motier.
L-am ascultat. Calul a fornăit când stăpânul domeniului  a tras de hăţuri. Încă nu-l vedeam, dar îi bănuiam gesturile repezite. Moştenise impetuozitatea tatălui său. Şi dacă mai moştenise şi inima lui zburdalnică, aveam să-mi pierd repede fecioria.
-- Întoarce-te! mi-a poruncit Yves du Motier.
Am privit drept în ochii albaştri ai marchizului şi mi-am zis că nu văzusem bărbat mai frumos, dar mi-am plecat repede privirea. Arăta obosit, ca şi cum în ultima vreme nu dormise mai mult de două-trei ceasuri pe noapte. Iar eu n-ar fi trebuit să fiu acolo.
-- Domnule marchiz, am şoptit.
-- Lasă-mă să te văd! 
Mi-am coborât gluga mantiei. Ceva s-a schimbat pe chipul stăpânului, ochii lui m-au împuns ca două săgeţi. Degetele de la mâna dreaptă i s-au strâns în jurul cravaşei şi am văzut brăţara din piele de la încheietura lui.
-- Cum te cheamă? m-a întrebat răguşit.
-- Amelie. Sunt fiica preotului, monsieur. Mă mai ţineţi minte?
M-am oprit imediat. Doamne, ce proastă eram! Ultima oară când ne văzusem, el purta doliu.
-- Am încercat să uit cât mai multe din vremurile copilăriei, a răspuns. Dar trecutul găseşte mereu o cale să se întoarcă...
Mi-am dat seama că ultimele sale vorbe nu erau pentru mine. Marchizul mi-a dat ocol, examinându-mă ca pe un animal ciudat şi m-am înfiorat.
-- Ce faci în pădurea mea, Amelie? a continuat stăpânul. Nu arăţi a braconier, dar înfăţişarea poate fi înşelătoare.
Am simţit un tremur în glasul său şi mi-am reamintit zvonurile. Curiozitatea a învins însă spaima. Abia se întorsese de la Paris şi ceva îmi spunea c-ar fi rămas acolo încă mulţi ani, dacă n-ar fi murit tatăl său. Eram o copilă când plecase, la o zi după ce i se prăpădise mama. Îmi aminteam cum tata, la insistenţele bătrânului, făcuse o slujbă obişnuită, deşi servitorii şuşoteau că Jacqueline îşi pusese capăt zilelor, aruncându-se în fântâna castelului. Atunci şi începuse să se spună că neamul du Motier era blestemat.
-- Răspunde-mi, Amelie! Nu-mi place să fiu lăsat să aştept! Vrei să-mi furi vânatul?
Mi s-a aprins sângele şi-am uitat de orice prudenţă.
-- Nu sunt o hoaţă, chiar dacă n-am sânge nobil! Am venit să adun câteva ierburi. Cresc doar la umbra stejarilor... Ar trebui să aveţi mai multă încredere în oameni!
Întâi s-a încruntat, apoi a surâs. Am avut impresia că soarele mi-a atins obrajii când a făcut asta. Cineva trebuia să-i spună să zâmbească mai des.
-- Şi ierburile sunt tot ale mele, copilă, a zis Yves du Motier, doar cresc sub stejarii mei!
Avea dreptate. M-am îmbujorat, nu de frică, mai degrabă de ruşine. Nu mă gândisem niciodată la asta.
-- Eu... Îmi pare rău... N-am să mai...
-- Ce faci cu ele?
 Am şovăit. Tata încă îşi amintea vremea când rugurile fumegau.
-- Spune, nu te teme! m-a îndemnat stăpânul.
-- Leacuri, domnule marchiz, am şoptit. Dar nu-i nimic necurat în asta, doar şi ierburile sunt ale lui Dumnezeu! Eu ştiu ce ajută la fierbinţeală şi ce scapă de tuse, cu ce să te ungi când te-ai rănit...
S-a întunecat din nou.
-- Prea bine, a zis după o pauză atât de lungă, că începuseră să-mi amorţească picioarele. Ai permisiunea să le aduni din pădurea mea.
Am făcut o plecăciune adâncă şi am respirat uşurată. Marchizul şi-a îmboldit calul.
-- Diseară, vino la castel, mi-a strigat din galop.
Seara a venit prea repede. Tatei i-am spus doar o parte a poveştii, şi nici aşa n-a fost prea bucuros. Dar nu se putea pune de-a curmezişul poruncii unui nobil, aşa că, la asfinţit, am bătut la poarta castelului. O lumină singuratică tremura în turnul ce se profila peste norii vineţii. Un vânt rece mi-a învârtejit pelerina şi mi-a ciufulit părul. Valetul marchizului, Pierre, m-a măsurat din cap până-n picioare şi a rânjit. I-am răspuns cu o privire urâtă.
-- Urmează-mă! mi-a spus Pierre.
Am trecut pe lângă fântână. Gura îi era acoperită cu o lespede grea şi l-am văzut pe valet făcându-şi cruce. Am intrat şi m-a dus până la o uşă dincolo de care se auzea muzică. Era sunetul dulce şi cumplit de trist al unei viori, care s-a oprit imediat ce Pierre a bătut.

-- Intră!
Aceeaşi disperare se auzea în glasul marchizului. L-am găsit aşezat într-un jilţ căptuşit, lângă cămin. Jocul de lumini şi umbre îl făcea şi mai atrăgător.
-- Amelie, a şoptit. Ai venit...
-- Aşa cum aţi poruncit, monsieur, am murmurat, cu o plecăciune.
Ochii mi-au fugit fără să vreau spre patul larg şi mi-am dat seama că iarăşi mi se împurpurau obrajii. Yves du Motier s-a scuturat de o povară nevăzută şi a dus la buze pocalul cu vin. Căutătura lui s-a oprit tot la patul cu aşternutul mototolit, dovada coşmarurilor sale.
-- Crezi că pentru asta te-am chemat? m-a întrebat.
Mi-am studiat o vreme vârfurile pantofilor.
-- Eu... Nu ştiu...
-- Ai vrea să fie aşa? Să te fac metresa mea? Să te îngrop în bijuterii? Am o mulţime...
M-am uitat din nou la el. Cuvintele au ieşit parcă singure.
-- Vreau doar să fiţi fericit, monsieur.
L-au surprins, dar erau adevărate. Cu o strângere de inimă, mi-am dat seama că, pe neştiute, îi dăruisem bunul cel mai de preţ. Inima mea.
-- Fericit? a repetat. Ai trecut doar pe lângă fântână. N-ai auzit despre blestem? Eram lângă mama când... Nu-mi amintesc nimic! Acum tata...
Am înghiţit în sec. Deodată, am socotit că în seara aceea se împlinea încă un an de la sfârşitul mamei lui. Ar fi fost în stare să-i repete gestul? În fond, şi beţiile de o săptămână întreagă ale bătrânului fuseseră tot un fel de salt spre moarte. Dar nu aveam de gând să-l las şi pe el să-şi aducă singur năpasta. Poate marchizul nu avea nevoie de inima mea, dar fusese de ajuns o întâlnire întâmplătoare ca s-o facă să bată pentru el.
-- Nu există blestem care să nu poată fi rupt, am murmurat.
S-a uitat la mine de parcă mă vedea pentru prima oară.
-- Poţi face asta, lecuitoare cu ochi verzi? Eşti frumoasă, ca ea.
Mi-a atins uşor obrazul şi inima a început să-mi bată prea tare. Marchizul se juca oare cu mine? Spectrul rugului mi-a răsărit în minte şi o voce mi-a şoptit că pericolul era prea mare. Dar căldura degetelor lui a redus-o la tăcere.
-- Da, am spus.
-- Atunci ajută-mă!
-- Eşti sigur, stăpâne? am întrebat. Mi se pare că ţi-ai transformat durerea şi teama în metrese.
Am crezut c-o să mă lovească, dar n-a făcut-o.
 -- Ajută-mă, şi-am să-ţi dau orice vrei!
-- Bine, am spus. Am nevoie de o bijuterie. Sărutul meu va trezi puterea lecuitoare a pietrelor scumpe.
S-a dus la caseta de pe scrin şi a deschis-o. A scos un colier şi mi l-a întins în tăcere. Pietrele străluceau misterios. Le-am încălzit în palmă şi le-am atins, una câte una, cu buzele. 
-- N-a vrut să moară, am murmurat ca prin vis, ci doar să te împiedice să cazi. Nimic n-ar fi supărat-o mai tare decât gândul că renunţi la viaţa pe care ţi-a dăruit-o!  
Ochii marchizului se umeziseră. Am rotit colierul spre pâlpâirea focului şi am văzut pete albastre ivindu-se pe perete. I le-am arătat lui Yves.
-- Uită-te în ochii ei! i-am spus. Uită-te în ochii ei şi vezi că sfârşitul i-a fost binecuvântare, nu blestem. Eliberează-te!
A început să plângă. După o vreme, m-a cuprins în braţe. L-am sărutat pe frunte şi, cumva, buzele lui le-au găsit pe-ale mele. M-am desprins după câteva clipe, cu respiraţia întretăiată. Aveam încă în palmă colierul şi am vrut să i-l dau înapoi. A clătinat din cap.
-- Pietrele vindecătoarei vor sta doar la gâtul tău! Fapta ta va intra în istoria familiei noastre, până la sfârşitul veacurilor. Cum te pot răsplăti, Amelie?
Am clătinat din cap. Voiam un singur lucru, dar el era nobil de vază şi eu doar fiica unui preot.
-- Mi-e de ajuns să te ştiu mulţumit, stăpâne!
A surâs fără urmă de nor, pentru prima oară.
-- Nu-mi mai spune aşa! Doar s-o vrei, şi tu vei fi stăpâna casei mele. Dar, poate, inima ta e promisă altcuiva...
Am închis manuscrisul şi l-am privit pe logodnicul meu, celălalt Yves. Între noi, Colierul vindecătoarei, a cărui legendă o pornise Amelie, strălucea la fel de misterios. Ca şi ea, după câteva sute de ani, i-am spus lui Yves doar două cuvinte: „Te iubesc”.
Aceasta este a douăzeci şi cincea postare din ciclul SuperBlog 2012.
Pozele de bijuterii sunt preluate de pe site-ul LuxuryGifts.

20 noiembrie 2012

Ce faci când n-ai somn?


Răspunde...
* Interlopul: Bat pe careva.
Poliţistul: Bat pe careva din arest. Niciodată nu ştii de unde sare AN-ul.

* Popa: Mă rog.
Beţivul: Mă rog la patron să nu închidă crâşma.

* Prostituata: Ies la stradă.
Vampirul: Ies la stradă şi sug sângele poporului.

* Avarul: Îmi număr banii.
Generosul: Îmi număr banii pe care-i las unei organizaţii caritabile. Aia de a înfiinţat-o nevastă-mea chiar din luna de miere.

* Hackerul: Strig “Te-am spart, băă!”
Microbistul: Strig “Te-am spart, băă!” sub geamul arbitrului.

* Alegătorul: Îi înjur pe toţi, că-s nişte hoţi.
Politicianul: Îi înjur pe toţi, că-s nişte hoţi. Da nu mai mari ca mine.

* Poetul: Suspin şi scriu.
Legistul: Suspin şi scriu rapoartele restante de autopsie, fără să mă lămuresc de unde dracu a apărut piciorul ăla în plus.

* Obsedatul: Fac SEX!
Puritanul: Fac sex cu nevastă-mea.


* Doctorul: Mă tem c-am greşit.
Pacientul: Mă tem c-am greşit şpaga.

* Pesimistul: Aştept sfârşitul lumii.
Optimistul: Aştept sfârşitul lumii, ca să-l conving să revină mai târziu.

19 noiembrie 2012

Asfinţitul tigrilor


Sunt o Toyota Land Cruiser. Eu şi şoferul meu ne potrivim ca două jumătăţi ale aceluiaşi măr. O comparaţie numai bună pentru un bucătar ca el, mi-am zis când am auzit-o prima oară. O lălăia pe o melodie oarecare de la radio, iar eu înghiţeam spornic kilometru după kilometru, spre prima noastră partidă de pescuit. A repetat-o la întoarcere. M-a lăsat să mă bucur de umbra copacilor ce mărgineau aleea către vilă şi m-a bătut şăgalnic pe capotă.
-- Până data viitoare, drăguţa mea! mi-a spus, Ştii că te iubesc mai mult decât pe ele, nu?
Ele erau iubitele lui. Le schimba des şi bănuiam că motivul era o decepţie mai veche. Sau poate aşa fusese el dintotdeauna, zbura din floare-n floare. Dar mie îmi era credincios. Şi eu mă îndrăgostisem pe nesimţite de el. De reţetele pe care le inventa şi-n somn, de glumele seci pe care le schimba cu prietenii pescari şi vânători, de entuziasmul afon cu care îngâna radioul. Azi însă, lui Victor nu-i mai arde de râs.
-- Haide, drăguţă, îmi şopteşte, nu mă lăsa!
Motorul îmi toarce ca un tigru ieşit la vânătoare, răspunzându-i cu un singur cuvânt. Niciodată! Niciodată nu l-aş lăsa la greu. Şi el m-a scos din oraş, înainte ca ei să pună stăpânire pe străzi. Toată puterea şi agilitatea mea sunt acum în slujba lui. Ştiu că am devenit mai mult decât un 4x4, mai mult decât un tovarăş de drum.
Intrăm pe malul stâncos al râului şi ajustez viteza, controlând motorul D4D şi frânele. Îl las pe Victor să se gândească la direcţie. Îl văd că, din când în când, se asigură că unghiul poziţiei roţilor e cel corect. De la început, afişajul ăsta a fost printre preferatele mele! Iar atunci, a oferi siguranţă şi confort era o misiune mult mai simplă... Azi, Victor ne duce spre un alt cuib de-al lor.
Prima oară, au ieşit, flămânzi, din măruntaiele pământului. Alte generaţii, mai rapide şi mai crude, au apărut odată cu primii răniţi. De săptămâni bune, n-am mai auzit glas de om la radio. Dar Victor nu e pregătit să capituleze. Ca de fiecare dată când ieşim din bârlog, are un adevărat arsenal pe locul mortului. Auzi, locul mortului! Râd, clipind cu farurile. Cine a inventat expresia asta nu ştia care-i treaba cu ei.
Victor priveşte imaginile celor 4 camere de la exterior şi hohoteşte. Trage piedica puştii, apoi pe cea a pistolului.
-- Uite-i! îmi spune. La marginea grohotişului. Se pare c-au rămas fără mâncare... Avem noroc!
Coborâm panta. Păstrez o viteză inferioară de 5 km/oră, oferind stabilitatea de care are nevoie. Dacă ne-am răsturna, dacă Victor ar fi rănit, ar ajunge la cheremul lor. N-aş putea suporta asta! Şi, oricum, nu trebuie să ne facem griji că ei vor apuca să fugă. Sunt prea ocupaţi să-şi rupă unul altuia mâinile! Nu ne vor auzi şi nu ne vor vedea decât atunci când va fi prea târziu. Mirosul e simţul lor cel mai dezvoltat şi dinspre noi nu vine decât izul noroiului în care ne-am împotmolit zilele trecute. Dar am scos-o la capăt, frânând roţile care-şi pierdeau aderenţa şi păstrând impulsul motorului. Am ieşit din mâl şi ne-am furişat înapoi în ascunzătoarea noastră, ca să luptăm încă o zi.
Victor şi-a uns chipul şi mâinile tot cu noroi. Deschide geamul când ne apropiem şi strecoară afară ţeava puştii. Suntem la câţiva metri de ei. Vânători sau vânat? Motorul îşi strigă sfidarea. Grohotişul îmi scrâşneşte sub roţi, dar Victor nu-şi face griji pentru asta. A ales deja suprafaţa pe care vom lupta din meniul multi-teren şi modul de conducere Sport. E treaba mea să ajustez amortizoarele, iar suspensia spate pneumatică funcţionează impecabil.
Ca de obicei, mormăi chiar în timp ce Victor spulberă capul primului zombie. Un alt monstru se aruncă pe capotă, dar îl scutur, îl strivesc cu roţile înainte să-i prindă braţul lui Victor, înainte să-l muşte. A fost reacţia mea ori a lui meu cea care l-a aruncat? Nu contează! Suntem două jumătăţi ale aceluiaşi măr. Manevră după manevră, foc după foc, învingem. Am supravieţuit şi azi.
-- Iar mâine vom vâna din nou, şopteşte Victor. Şi poimâine... Zi după zi, până îi vom termina. Chiar dac-am rămas singuri pe lume...
Paraziţi izbucnesc deodată în aparatul de radio, apoi o voce de femeie întreabă şovăitor.
-- Mă aude cineva?
-- Da! răspunde Victor. Unde eşti? Venim la tine!
Râdem amândoi în întuneric. Nu mai suntem doar două jumătăţi ale aceluiaşi măr, ci doi tigri care vânează împreună.
Aceasta este a douăzeci şi patra postare din ciclul SuperBlog 2012.
Pozele sunt preluate de pe site-ul Toyota.
 

Pe scurt (5)


Pruncul nenăscut visa baloane.
-- Acul! ţipă mama, zvârcolindu-se. Nu mai încap înăuntru...

15 noiembrie 2012

Poveste din Anormalia


M-am întors zilele trecute dintr-o ţărişoară puţin cunoscută, numită Anormalia de Sus. Şi nu cu tolba goală, ci c-o poveste de groază. Ascultaţi deci şi vă minunaţi!
De ce-i zice ţărişoarei aceleia „de Sus”, nimeni nu ştie, că Anormalia de Jos nici nu există. Însă Preşedintele-Rege-General-Expert-Veteran-Doctor-Docent Ghiţă, care-o conduce, a venit cu ideea redenumirii, ca să aibă naţia măcar un motiv de bucurie de Ziua independenţei. Propunerea a trecut în unanimitate la referendum, unde chiar au fost 351 de voturi în plus peste cele 20 de milioane, câţi locuitori are Anormalia de Sus.
Bucuria oamenilor a fost însă repede înlocuită de-o straşnică supărare, căreia nici măcar PRGEVDD Ghiţă nu i-a găsit leac. Aşa încât, fie că erau înalţi ca bradul ori puternici ca bivolul, fie că purtau pantofi ca ai lui Lelea Gaga ori că-şi vopseau părul mov cu picăţele, în semn de protest faţă de lărgirea găurilor din stratul de ozon, toţi anormaliţii au început să repete seară de seară aceeaşi rugă:
Tatăl nostru care eşti în calculator
Reînvie împărăţia ta
Facă-se voia ta
Într-un magazin online, precum şi pe pământ
Dă-ne nouă mâine şi-n toate zilele
Şi ne iartă nouă greşelile noastre de programare
Şi ne adu din nou plăci de bază la promoţie.
Şi nu era suflet în Anormalia de Sus să nu suspine când îşi încheia litania, în faţa altarului pe care se odihnea răposatul familiei, umplându-se de praf. Fiindcă trebuie să ştiţi, dragii mei, că toate calculatoarele, laptopurile, telefoanele cu acces la internet şi serverele din ţinutul acela îndepărtat, de peste şaptezeci şi şapte de munţi şi şaptezeci şi şapte de văi, au căzut, chiar în prima săptămână a misiunii mele de corespondent special la referendum, victimă unui groaznic blestem. Aruncat la ora 8,29, într-o zi de vineri, 13, de vrăjitorul Vir Usul Ano Nimus. Care vrăjitor s-a şi descântat apoi singur să uite cum se dezleagă blestemul, ca să nu poată dezvălui secretul nici chiar sub tortura cumplită a celor şapte ore neîntrerupte de muzică de Wagner.
Dar de ce a făcut el o asemenea faptă mârşavă? Fiindcă s-a înfuriat îngrozitor când nu a reuşit, nici măcar în reluare, să câştige concursul de talente de la televiziunea naţională, deşi a dezvăluit chiar şi trucul înmulţirii voturilor. În paranteză trebuie spus, Vir Usul Ano Nimus avea dreptate să fie supărat, fiindcă rezultatul de la „Pix factor” fusese aranjat, ca să câştige Adoraliţa, nepoata lui Ghiţă. Mă rog, nepoată nu prea era, dar putea să ajungă, chiar dacă încă nu se lăsa. Înţelegeţi voi care-i treaba, nu dăm amănunte ca să nu punem pătrăţelul roşu... 
 Iar de atunci, amară a devenit viaţa în Anormalia de Sus. În primul rând, vreo trei sute şi ceva de gospodine au ajuns la balamuc, de supărare că nu-şi mai puteau posta pe Facebook brânzoaicele şi cozonacii, să le vadă prietenele din alte aşezări şi să crape fierea-n ele de invidie. Alte câteva mii de doamne şi domnişoare şi-au rupt sălbatic părul când li s-a întrerupt ultimul episod din telenovela „Păcate şi gunoi”, producţie difuzată exclusiv pe internet, cu Adoraliţa în rolul principal, şi nu au mai aflat dacă Renato s-a însurat cu multimiliardara depravată ori a rămas gunoier sărac şi cinstit. Şi de câte ori ieşeau ele la cumpărături, soarele strălucea aşa de tare în cheliile lor, că se încurca tot traficul! Da până şi asta ar fi fost cum ar fi fost, numai că spitalele s-au umplut ochi de copilandri cu mâinile şi picioarele rupte, fiindcă, în loc să treacă la nivelul următor din Assassin’s creed, ajunseseră să-şi încerce puterile la şotron, fotbal şi căţărat în copaci, chestii barbare de care se dezvăţaseră total în era informaticii.
Totuşi, PRGEVDD Ghiţă şi-a consolat poporul cu ideea că nu s-a dat de tot peste cap sistemul bancar. Şi asta, fiindcă marelui om nu-i plăceau copacii (care, în opinia sa expertă, făceau prea multă umbră şi răceau naţia la neuroni), aşa că silise de ani buni toate companiile din Anormalia de Sus să păstreze şi evidenţe detaliate, pe hârtie, ale tuturor operaţiunilor. Nici transporturile nu au avut prea mult de suferit fiindcă, ameninţat cu tăierea capului, vrăjitorul Vir Usul Ano Nimus a reuşit să farmece toate vehiculele din Anormalia de Sus, inclusiv avioanele supersonice, să funcţioneze fără dirijare computerizată.
Acum vă aşteptaţi, probabil, să vă spun cum a dat PRGEVDD Ghiţă sfoară-n ţară şi-n lume după un vrăjitor mai priceput decât cel autohton, cum l-a găsit şi cum toate calculatoarele s-au reîntors la viaţă în Anormalia. Ba nu! Onorabilul şef de stat s-a împăcat foarte bine cu situaţia, ba chiar i-a dat o diplomă de Doctor Honoris Causa vrăjitorului Vir Usul Ano Nimus. Fiindcă, îngrozită de cele întâmplate, Adoraliţa s-a mutat cu arme şi bagaje în palatul prezidenţial şi-şi folosea din plin talentele pe unchiu-su. Aşa că am încălecat pe-o şa şi m-am întors rapid în ţara mea, să vă spun povestea rea. Până data viitoare, enter, dragii mei! 
Aceasta este a douăzeci şi treia postare din ciclul SuperBlog.
 Pozele sunt preluate de pe site-ul mediaDOT.


13 noiembrie 2012

Întunericul de pe pagină


Nu trebuie să fii copil ca să te temi de întunericul din lume, mai nebun decât cel de pe orice pagină. Nu trebuie să fii adult ca să te lupţi cu spectrele răului. Însă, oricâţi ani ai avea, dacă ideea de-a petrece o noapte printre crucile de la „Eternitatea” te-a atras la fel de mult ca aceea de a mângâia coama unui leu, ai să citeşti Cartea cimitirului. Mai ales dacă, la prima întâlnire cu romanul lui Neil Gaiman, ţi-l oferea cu drag un... zombie.
Dar, atunci când Jack se iţeşte de după următoarea pagină, iar părul de pe ceafă ţi se ridică răuprevestitor, n-ai vrea să te ştii în siguranţa propriului apartament? Ba cum să nu! Chiar te-ai refugia în lumina caldă a bradului, căruia nu i-ar rezista nici o făptură dornică de carne, vie ori moartă. Crăciun fericit chiar şi vouă, ghulelor!     
Aceasta este a douăzeci şi doua postare din ciclul SuperBlog 2012.

Pe scurt (4)


-- Ce rău arăţi!
-- Mă doare capul.
-- Da nasul?
-- Unchiu’ Zombilică-i flămând…

12 noiembrie 2012

Dincolo de drumul oaselor


Vă amintiţi de Mihaela? Sau de Bălănel şi de Miaunel? Motanul şi câinele care nu se aveau ca şoarecele şi pisica, ci erau cei mai buni prieteni, mi-au înseninat începutul copilăriei. Cum devoram desenele acelea animate, la televizorul alb-negru din apartamentul bunicilor! E drept, abia ajungeam la vârsta ghiozdanului, dar nimic nu mă distra mai bine decât educaţia sanitară făcută unui purceluş care-şi dorea, ca şi mine uneori, doar să se murdărească din cap până-n picioare!

Când am mai crescut şi m-am mutat la părinţi, la doar jumătate de oraş distanţă, ecranul televizorului s-a schimbat în dimensiuni, iar eu mi-am păstrat dragostea pentru năzdrăvăniile animalelor de celuloid. Cu timpul, am căpătat şi ceva gusturi exotice. Aşa că-l băteam la cap pe tata să urce pe bloc şi să îndrepte mai repede antena iar spre ruşi, ca să văd înc-un episod din „Nu, zaieţ, padagi!” Între iepuraşul cu ochi mari, albaştri, şi eternul său Nemesis, lupul, cine credeţi că-mi plăcea? Exact, lupul! Cu veşnicele cămăşi roz, descheiate la piept, părul rebel şi deprinderile de golănaş de cartier, hoţomanul lup, amator de tutun, mi se părea, chiar dacă nu ştiam atunci cuvântul, de-a dreptul cool. Cum s-ar zice, descoperisem farmecul inegalabil al băieţilor răi. Ce să mai zic de optimismul celui cu bot mare şi dorinţe carnivore pe măsură? Nimic nu mi-ar fi plăcut mai mult decât să se-mplinească odată şi odată promisiunea şoptită cu regularitate la final de episod: „Las c-ai să vezi tu, iepuraşule!” Eventual, pe un ecran lat şi colorat, ca al unui televizor LCD.
Dar în sala de cinema, nu în faţa televizorului, am trăit cu adevărat prima dragoste pentru un „băiat rău”. Una fără speranţă, ce-i drept. Că-mi plăcea Mărgelatu! Cine se putea compara cu revoluţionarul de la 1848, care trăgea cu pistolul mai ceva ca un cowboy şi, suprema dovadă a farmecului masculin, scuipa coji de seminţe între două replici? Păi, să se fi întâlnit Mărgelatu cu Chuck Noris, ar fi şters caldarâmul Bucureştiului cel plin de mistere cu el! L-ar fi măcinat în pumni şi între dinţi, l-ar fi aruncat pe bucăţele în poteră, în ritmul năucitor al pistolului său cu şapte ţevi!

Dacă mi-aş fi dorit ceva, ar fi fost nu să-l întâlnesc pe Erou în carne şi oase, că ştiam eu că n-are timp de mine, ci să vorbesc măcar cu el la telefon. Şi cum era imposibil să-l aduci pe Florin Piersic la celălalt capăt al firului când erai doar o gimnazistă oarecare din provincie, mă consolam cu gândul că, oricum, n-am fi avut intimitate. Că tare le plăcea să tragă cu urechea vecinilor, şi eram în cuplaj la telefon! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut atunci că va veni momentul când fiecare ţânc şi moşneag din ţara românească se va plimba cu un astfel de aparat în buzunar. Că eu însumi voi ajunge să port conversaţii lungi la un telefon mobil Nokia care ştie să facă o mulţime de alte lucruri pentru mine şi care a devenit un fel de membru auxiliar, o a treia mână. Iar să-mi fi prezis cineva asta, i-aş fi răspuns chiar cu vorbele Mărgelatului: „Dacă mintea ar creşte pe gard, ar paşte-o toate oile!” Da, am străbătut drumul oaselor şi-am privit dincolo de el...
Aceasta este a douăzeci şi una postare din ciclul Superblog. Pozele sunt preluate de pe Wikipedia.

11 noiembrie 2012

Pe scurt (3)


* -- ET go home…
-- Aglaieeee, îţi greşi nepotu’ adresa!
-- Vin îndată cu farfuria!

Pedalez, pedalez...


Urc pe bicicleta care tronează în mijlocul dormitorului meu. Îmi strecor tălpile peste pedale şi strâng curelele. Nu mă uit la ecran, să văd cum ard caloriile şi trec kilometrii, ci pe fereastră. Jocul luminilor şi al formelor oraşului e mai frumos decât spectacolul cifrelor seci. Suntem doar eu şi muzica de la radio. E mai bine ca-n sală. Nimeni să socotească de câte kilograme a scăpat cu regimul Ca-la-puşcărie ori Timp-de-zece-zile-un-măr-şi-un-pahar-de-apă plată-cu-lămâie. Nimeni care să comenteze ultima emisiune a lui Doctor Oz. Nimeni care să-mi povestească despre avantajele traiului sănătos, delectându-mă cu parfumul de scons supărat al transpiraţiei sale. Doar eu. Pedalez, pedalez...
Mă gândesc la perfida ispită a unei mămăliguţe aurii şi perfect rotunde, ca un puişor de soare, împletită cu cea a unor sarmale dodoloaţe, îngropate în smântână asemeni degetelor iubitului în juponul imaculat de mireasă. La diavolul zâmbitor ascuns printre feliile de tort cu ciocolată şi frişcă, la minunea aburindă a unei ciorbe rădăuţene pentru care până şi cei de acolo, dintre nori, şi-ar lepăda aripile.
Pedalez, pedalez...
Îmi amintesc cum am navigat spre magazin, în diluviul la reducere al unei după-amieze de toamnă târzie. Ploaia bătea îndărătnic în geam, ca un perceptor la uşa datornicului, iar ştergătoarele intraseră într-un sălbatic dans tribal ca s-o alunge. Maşina stârnea valuri întunecate, transformând frunzele galbene în mici gondole pierdute, fără călători, prin Veneţia rigolelor. La radio, cineva îşi lălăia insomnia cu aceeaşi mândrie cu care generalii îşi poartă medaliile. Pe scaunul de alături, tremura a nerăbdare feciorelnică pliantul cu biciclete mecanice, magnetice sau de fitness. Pusesem deja ochii pe cea mecanică, Sporter MB 1.3, ca-n oferta Real. Iar ea parcă-mi răspundea cu o clipire şăgalnică la fiecare hop. “Ia-mă! Doar ştii că ai nevoie de mine! Îţi duci viaţa ca-ntr-o sală de aşteptare, mereu schimbând trenul. Petreci o mulţime de timp în faţa calculatorului. Între o porţie de cartofi prăjiţi şi-o salată le alegi întotdeauna, dar întotdeauna, pe... amândouă. Plus desert. Şi să nu crezi c-ai să mă transformi în umeraş pentru cămăşi, auzi? Să nu-ndrăzneşti!”

Pedalez, pedalez...
Mă uit din nou pe fereastră. Un cal s-a oprit în faţa blocului ANL de vizavi. Nechează. Cum mi-ar sta în şaua lui? mă întreb. Măresc ritmul şi mă văd sărind obstacol după obstacol, în aclamaţiile mulţimii. Ia te uită, mă pricep! Să ştii c-am să câştig concursul. Deodată, cineva urlă în spatele meu. Nu-mi vine să cred. Mă urmăresc vârcolacii. Aoleu, twilight-ul mamei lor! Acu i-a găsit şi pe amărâţii ăştia care, de atâtea serii, nu s-au săturat să piardă meciul cu vampirii! Dar la mine se uită feroce, mârâie şi, în general, au stricat cu totul impresia artistică. N-am ce să fac, trebuie să ies de pe traseu. Am asudat toată, dar îi pierd pe drum. Rămaşi de cealaltă parte a şanţului cu apă, urlă din nou, de data asta a pagubă. N-am câştigat trofeul, dar măcar i-am pus cu botul pe labe. Sănătate curată!
Febra musculară mă întoarce la realitate. Am pedalat destul. Mă scol de pe bicicletă şi mă uit pentru ultima oară pe fereastră. Calul a dispărut. Goguţă, câinele vecinilor, iar s-a supărat pe-un maidanez. La revedere, bicicletă dragă! Până mâine, am să-mi atârn totuşi prosopul de ghidonul tău.  
Aceasta este a douăzecea postare din ciclul SuperBlog 2012.

7 noiembrie 2012

Culoarea amintirilor


Toţi avem albume cu fotografii. Din cele vechi, alb-negru, cu feţele îndepărtate ale bunicilor şi cu imagini de pe vremea când eram nudişti pe păturică, aşteptând de la viaţă doar următoarea porţie de lapte. Atunci, demult, doar gânguream spre aparatul acela ciudat, cu nume rusesc, iar părinţii se strâmbau la mine ca să-mi smulgă un surâs. Extaziaţi de minunea lor grăsună şi cam teroristă când venea vorba despre somn, nici n-ar fi visat la posibilitatea de a-i păstra portretul doar virtual. Sau la cea de a printa fotografia la o multifuncţională ieftină de a scana pătratul de hârtie de a-l  înrăma, de a-l transforma în felicitări, calendare, fluturaşi sau pliante pentru concursul Miss/Mister Bebeluş.

Şi cine nu-şi aminteşte pozele vieţii de şcolar? La mine, cu adevărat memorabile sunt cele ale zilei când îmi etalam mândru şi color primul permanent, pentru balul de după bacalaureat. Măiculiţă, arătam ca o oaie! Descoperisem literatura science fiction, dar încă nu intrasem în epoca magazinelor online. Nici nu visam să am calculator. Dac-ar fi fost să mă întrebi ce aparat ultimul răcnet îmi doresc, aş fi spus, fără să ezit: "Un video".

Au venit şi clipele repezi, tot îngheţate pe hârtie, ale vieţii de student. Anii în care toţi am descoperit tentaţiile şi chiar ne-am făcut de cap, scăpaţi în fine de supravegherea babacilor. Încă sunt aşezate în album imaginile petrecerilor de Crăciun, cu sarmale pregătite la mii de kilometri de casă, într-o capitală străină, în care grupul studenţilor români era la fel de unit ca echipajul unui vas naufragiat. Sunt sute de instantanee încă surprinse cu un aparat clasic de fotografiat, şi nu doar în camera de cămin. Momente din zilele când ne pierdeam în strălucirea albă a străzilor sau ne urcam într-un montagne russe care ne învârtea, zurbagiu ca şi noi, pe lângă meandrele râului. 
Dar atunci eram doar figura din faţa aparatului de filmat. Azi, am ajuns omul din spatele camerei. Şi zău că-mi place să fac poze! E o pasiune care rivalizează cu cea pentru slove şi pe care mi-am descoperit-o într-un Crăciun, când am primit un aparat, la o promoţie Canon.
Am început să-l butonez imediat şi, de atunci, aproape nu-i zi să nu-l port în poşetă. Mi-a folosit ca să surprind infractori, grevişti ai foamei, accidente, VIP-uri ale momentului. Am alergat, am dat din coate, m-am certat cu SPP-iştii sau interlopii, mi-au îngheţat degetele pe aparat şi, uneori, am pierdut momentul magic...
Dar adevăraţii mei „copii” sunt astfel de imagini. Frumoase, hazlii, triste, bizare, înfricoşătoare, explodând a culoare sau cenuşii. Imagini care mi-au umplut calculatorul, dar nu şi spaţiul de stocare al sufletului.


Mi-am împărtăşit online bucuriile fotografice cu prietenii, tocmai pentru că nu le simt doar ale mele. Le păstrez pe CD sau stick, dar încă nu le-am listat, deşi imprimanta a urmat aparatului de fotografiat în sufrageria mea. „Am s-o fac într-o zi”, îmi spun atunci când cochetez cu ideea unei expoziţii cu invitaţi cu ştaif. Până atunci, am apăsat butonul print doar pentru paginile scrierilor mele fantastice. Şi, dacă romanele îşi pierd pentru mine farmecul atunci când devin e-book-uri, păşesc deocamdată cu plăcere în galeria mea virtuală. Să însemne asta că epoca mariajului dintre print şi culoarea amintirilor se apropie de sfârşit? Nu cred. Doar şi fotografia a renăscut de multe ori din cenuşă...  
Aceasta este a nouăsprezecea postare din seria SuperBlog 2012.

Toamnă în Grădina Botanică (5)





6 noiembrie 2012

Pe scurt (1)


Reiau ciclul micropovestirilor fantastice, de data asta regula fiind să nu depăşească 12 cuvinte. Cei care doresc pot răspunde provocării. Aşadar, numărul unu:
Câinele urla către Lună. Luna n-avea chef să-i răspundă.

5 noiembrie 2012

Condamnaţi la inovaţie


Mai firav decât prădătorii lumii animale, mai puţin adaptat capriciilor naturii, omul a supravieţuit şi a devenit stăpânul incontestabil al planetei în primul rând graţie capacităţii sale de a inova. Plăsmuirile minţii sale au schimbat conturul lumii în care trăia, fie că a fost vorba despre aprinderea primului foc, îmblânzirea animalelor, cultivarea primului spic de grâu, inventarea roţii sau a tiparniţei. Istoria omenirii însăşi a devenit o paradă a invenţiilor. Iar ultimele secole au stat sub semnul motorizării.
Poate, atunci când îşi patenta motorul pe benzină, Karl Benz nu-şi închipuia cât de mult ne vor schimba maşinile viaţa. Odată ce rusticele căruţe, caleştile cochete ale nobilimii şi neobosiţii armăsari au devenit doar amintiri, conceptele de distanţă şi timp s-au schimbat pentru noi. O schimbare la care va contribui, desigur, dezvoltarea liniilor ferate, maritime şi aeriene, permiţându-ne să privim călătoria dintr-o parte în alta a globului drept o întreprindere perfect posibilă, chiar dacă uneori sâcâitoare şi adesea scumpă.
Maşinile nu se mai numără acum în mii, ci în zeci de milioane. Nimeni nu le mai priveşte ca pe nişte bizarerii, ci au parte de un asemenea tratament ultimii membri ai rasei umane care, pierduţi în sălbăticie, nu au văzut un automobil nici măcar în poze. Noi, ceilalţi, urcăm la volan de câteva ori pe zi sau, când e cazul, ne lăsăm pe mâna şoferilor. Învârtim cheia în contact ca să ajungem la muncă, deşi tare ne-ar arde de-o plimbare. Ca să ne aglomerăm printre rafturile supermarketurilor, când e promoţie la tigăi. Ca să-l ducem pe „ăl mic” la şcoală şi să scăpăm, măcar pentru câteva ore, de veşnicul său „de ce” ori ca să ne bucurăm de o seară de distracţie în oraş, departe de ochiul atotvăzător al soacrei. Ambalăm motorul ca să plecăm în vacanţă, cu jumătatea conjugală mărunţind din buze pe scaunul de alături, fiindcă am zăbovit prea mult în faţa oglinzii. Depindem de camioane ca să transportăm mărfurile ce ne definesc viaţa – mâncarea pe care ne chinuim apoi s-o facem uitată la sala de fitness, cosmeticele şi hainele care ne vor transforma în doar o zi din Muma Pădurii în Albă-ca-Zăpada, animalele de pluş care au devenit menajeria copiilor noştri. Apăsăm pedala de acceleraţie ca să câştigăm acele secunde ce par mereu să ne lipsească, ba chiar ignorăm uneori lecţiile prudenţei pentru iluzoriul lor avantaj. Loviţi de inspiraţie, transformăm o caroserie veche într-o operă de artă. Ne privim maşina ca pe un membru al familiei, ne mândrim cu ultimul model cumpărat, suspinăm după cel pe care nu ni-l putem încă permite, privind cu invidie peste drum, înjurăm dările prea mari, poluarea sau lipsa locurilor de parcare...

Dar, măcar într-un colţ al minţii, ştim că epoca de aur a bestiei pe patru roţi se apropie de sfârşit. Rezervele de combustibil fosil se vor epuiza, ajutate de setea noastră tot mai mare de confort, de explozia populaţiei Terrei. Ce se va întâmpla atunci cu maşinile, cu însuşi modul nostru de viaţă? Industria auto are nevoie de o schimbare la faţă, şi pe drumul acesta a pornit Toyota încă din 1997. Maşinile Prius au dat tonul producţiei în serie de hibrizi, iar inovaţia nu s-a oprit aici. Create de oameni mereu preocupaţi să asigure un consum cât mai mic de combustibil, dar şi reducerea emisiilor de CO2 şi îmbunătăţirea designului, modelele au evoluat. „Surorile” Toyota Yaris Hybrid şi Toyota Auris Hybrid au bifat pe listă caracteristici precum eficienţă, manevrabilitate, deplasare silenţioasă şi confort.
Lupta pentru a crea o maşină cât mai prietenoasă cu mediul înconjurător nu e însă niciodată încheiată. Fără îndoială, va veni vremea când industria auto va utiliza doar energiile regenerabile pentru a răspunde unor cerinţe crescute de autonomie, viteză, agilitate şi eficacitate. Reducerea constantă a spaţiilor de manevră şi parcare ne va aduce şi modele tot mai compacte, iar dezvoltarea tehnologiilor IT va schimba total concepţia noastră despre felul cum poate fi controlat un autoturism. Viitorul e al tuturor posibilităţilor. Trebuie doar să credem că suntem condamnaţi la inovaţie!
Aceasta este a optsprezecea postare din ciclul SuperBlog 2012.

Toamnă în Grădina Botanică (4)






4 noiembrie 2012

Alesul Mariei


Maria era fericită. Pentru prima oară, în acea toamnă superbă, trăia cu adevărat. Relaţiile ratate, speranţele spulberate, momentele când se simţise ca un animal prins în cuşcă erau uitate. Sufletul ei căpătase seninul cerului de octombrie de când îl întâlnise pe El. Se cunoscuseră nu într-un club luxos ori la mall, ci la un târg de carte. El se uita, oarecum stingher, la hărţi şi mulaje, la standul unei edituri didactice. Fusese dragoste la prima vedere.

El nu era bogat, nu-i păsa de convenţiile vestimentare şi, mai ales, nu vorbea mult. Dar, odată ce-i strânsese mâna, fusese imposibil să mai uite senzaţia aceea indescriptibilă, care-o străbătuse până în adâncul sufletului. Plecaseră acasă împreună. El  îşi găsise repede colţişorul preferat în vila Mariei. Era un ins casnic, dar nu-i îngrădea cu nimic Mariei libertatea de mişcare. Era fericit s-o aştepte, mereu răbdător. Deşi ea acoperea toate cheltuielile, se vedea pe chipul Lui că nu se considera un bărbat întreţinut. Şi, din punctul ei de vedere, nici nu era. Doar aflase deja că nu banii aduceau fericirea! Aşa că zilele ei se scurgeau tot între afacerile plicticoase, dar de succes ale firmei, în vreme ce serile îi erau dedicate doar Lui.

Se făcea frumoasă pentru El. Aplica toate trucurile pe care le învăţase lângă ceilalţi bărbaţi, doar ca să-i facă Lui plăcere. La serviciu se îmbrăcase întotdeauna sobru şi purtase doar un colier de argint cu o perlă sau cerceii cu pietre semipreţioase. În casă, până să-şi împartă viaţa cu el, preferase ţinutele sport. Dar acum, după asfinţit, scotocea prin caseta de bijuterii de la Luxury Gifts. Schimba neobosită formele şi culorile, juca după reguli sau le încălca şocant.

-- Cum îţi place, dragul meu? l-a întrebat în seara când, la rochia de-un albastru pal, despicată într-o parte, a purtat un colier cu cristale Swarovschi.
El i-a răspuns doar din privire că-i superbă şi s-au sărutat pasional. De fapt, ştia că Lui nu-i păsa dacă asortează bijuteriile cu rochia sau dacă sunt potrivite cu forma ovală a feţei ei. Dar El se bucura de bucuria ei de a se şti frumoasă. O săptămână mai târziu, El s-a arătat de-a dreptul răvăşit când focul de topaz al colierului a scos şi mai bine în evidenţă verdele rochiei de seară aduse de la Milano. Dar dragostea Lui a rămas statornică şi atunci când, pentru a-l înveseli, a asortat setul de cercei şi pandantiv la treningul albastru, cu care ieşea la jogging.

După jumătate de an de fericire netulburată, şi-a dat seama că El ar cere-o de nevastă, dar e prea sfios, se gândeşte prea mult la părerea altora. Aşa că şi-a cumpărat singură inelul de logodnă şi, pe furiş, l-a aşezat pe noptieră. Încă o bijuterie minunată de la Luxury Gifts, pentru ca El să înţeleagă că nimic nu-l putea alunga din inima ei. A aşteptat dimineaţa cu inima cât un purice. Încă o dată, l-a înţeles dintr-o singură privire.
-- O, dragul meu, a exclamat Maria, sigur că sunt de acord!

Înfierbântată, s-a întins spre El, plănuind deja nunta. Atunci s-a întâmplat dezastrul. Braţul lui s-a desprins şi i-a rămas în mână. El n-a protestat nici măcar atunci. Orbitele goale ale craniului au continuat s-o privească binevoitor, gura a rămas înţepenită în surâs. În fond, era doar un schelet!
-- Nu-i nimic, iubitule! a spus filozofic Maria. Doar n-am să te părăsesc din cauza unui accident. Ce fel de femeie mă crezi? O să punem verigheta pe mâna cealaltă...
Aceasta este a şaptesprezecea postare din ciclul SuperBlog 2012.

Arhivă blog