30 ianuarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (7)


Au venit după două săptămâni, seara. Doi vlăjgani, în uniformele lor gri, cu berete kaki aşezate oblic. Unul a început să-şi vâre nasul peste tot, celălalt l-a aşezat lângă perete pe Peter.
-- Ce vreţi de la noi? Lăsaţi-l în pace! am strigat.
-- Stai potolită, soţioaro! a spus cel care se prezentase scurt Kalim. E o verificare de rutină. Doar nu credeai c-o să vă lăsăm să huzuriţi?
-- E în ordine, Sara! a zis Peter. Lasă-i să-şi facă treaba!
-- E în ordine, Sara... I-auzi-l, a prins glas! l-a maimuţărit celălalt. Dezbracă-te, scârbă! Să te vedem cât eşti de curat.
Peter m-a privit scurt şi a început să-şi descheie cămaşa. Îi cumpărasem două la fel, de un albastru pal care-i făcea ochii să pară mai tineri. Kalim a început să fluiere.
-- Aşa, scârbă. Dă tot jos!
Obrajii lui Peter se înroşiseră. Se putea mişca în voie acum, dar degetele i se încurcau în nasturi. Am încercat să mă întorc, dar Kalim nu m-a lăsat.
-- Nu fi sfioasă, nevestico! Pun pariu că i-o vezi seară de seară.
Am zărit umerii lui Peter încordându-se, dar încă reuşea să-şi menţină trăsăturile imobile. M-am silit să fac la fel.
Peter era gol, celălalt paznic îl pipăia metodic şi eu îmi muşcam buzele. Mănuşa maronie, lucioasă se desena bizar pe pielea lui albicioasă. 
-- Daa, ai făcut o afacere bună, nevestico! mi-a pus palma pe umăr Kalim. Numai uită-te la el! Îşi face bine treaba, ai? Curăţă mizeria şi-ţi dă...
Degetele mi s-au ridicat singure, lăsând urme roşii pe obrazul lui drept. Ochii i s-au umplut de lacrimi, gura i s-a strâmbat de uimire.
-- Eşti nebună, femeie? a strigat.
Kalim m-a izbit cu spatele de dulap şi Peter s-a năpustit spre mine, împingându-l pe celălalt Paznic.
-- Nu, Peter! am strigat. Sunt în regulă.
Paznicul fără nume l-a lovit expert în rinichi, făcându-l să îngenuncheze.
-- Sunt în regulă, am repetat, reţinându-mi greu lacrimile.
-- Am să-ţi zic eu cum o să fie totul în regulă, nevestico! a spus Kalim. Tu şi soţiorul tău o să vă răscumpăraţi chiar acum greşeala. Sau îl împuşcăm fiindcă a încercat să evadeze.
Mintea îmi căuta disperată o ieşire şi nu găsea. Am îngenuncheat lângă Peter. M-am agăţat de degetul lui în timp ce Kalim se proţăpea în faţa mea.
-- La treabă! Şi ziceţi mersi că vă lăsăm să scăpaţi doar cu atât.
Au plecat după zece minute. M-am ridicat fără să mă uit la Peter şi am intrat în baie. Am lăsat apa să se înfierbânte, cu mintea înţepenită. Căldura era aproape imposibil de suportat când m-am vârât în cadă. Am închis ochii şi mi-am dorit ca ultima lună să nu fi existat. Apoi cineva m-a atins pe spate.
-- Peter?
-- Şşt! A trecut.
Palmele lui tremurau puţin, dar mă mângâiau statornic şi lin. Lacrimile au început să-mi curgă. (Va urma)

28 ianuarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (6)


Era prima zi de după concediu şi oamenii mă priveau ciudat la minister. Aflaseră, deşi toată istoria asta ar fi trebuit să rămână confidenţială. Sperasem degeaba că o să se întâmple o minune. Jana şi ceilalţi se fereau nu doar să mă atingă, ci şi să-mi vorbească la telefon. Nu avem palmele dungate, dar nu mai conta. Mizeria lui Peter mă contaminase.
Lucrul cel mai cumplit era că, după două ore petrecute cu nasul în dosare, nici măcar nu mă deranja prea mult izolarea mea. Îmi vedeam de treabă şi aşteptam ca acele ceasului să se mute. Aşteptam să ajung acasă, să dau ochii cu Peter. Mă îngrijora mai mult că el era singur acasă, încă mişcându-se greu. Am încercat să-mi învăţ elevii să nu le fie ruşine de ce e omenesc. Mă întrebam despre ce le vorbise. Despre nevoile trupului? Despre atingeri necuvenite? Îi atinsesem pielea de mai multe ori, fără mănuşi. Era fierbinte şi curată. Toţi eram curaţi, asta era prima lecţie pe care o învăţam. Curăţenia înseamnă viaţă.
Am luat un taxi până acasă. Nu mai aveam răbdare. Dacă nu-l mai găseam acolo? Dacă-l luaseră? Dacă i se făcuse rău? Ciudat cum cineva pe care l-ai ignorat trei ani ţi se poate vârî aşa în suflet în doar câteva zile. Ce simţeam de fapt pentru Peter? Mă temeam de răspunsul la întrebarea asta.
Am reuşit să vâr cheia în yală dintr-a doua încercare. Holul era întunecat şi m-am aşezat pe taburetul de lângă uşă. Care dintre temerile mele se adeverise? Apoi am auzit duşul. Peter se spăla. Peter făcea duş, nu folosea jetul dezinfectant! Am simţit doar uşurare.
Când ieşi din baie, doar cu un prosop înfăşurat în jurul mijlocului, eram la bucătărie.
-- Ai venit mai devreme, a spus.
Era al doilea bărbat pe care-l vedeam dezbrăcat. Al doilea soţ al meu. Îmi pierdusem glasul, aşa că am dat doar din cap. Cuviinţa îmi cerea să studiez frigiderul, ceainicul sau orice altceva, dar eu mă uitam la el. Nici măcar pe Anton nu-l privisem aşa.
-- Te deranjează că am făcut duş? a spus. Tentaţia a fost prea mare.
-- Şi dacă m-ar deranja? l-am întrebat. Eşti soţul meu.
S-a încruntat şi a fixat tăblia mesei.
-- Sunt un condamnat pe care l-ai adus în casă. Poţi cere oricând divorţul, la fel cum ai cerut căsătoria... Un formular, o aprobare. N-a fost prea greu, nu?
Mă făcea să mă simt la fel de murdară ca atunci când îi făcusem pe plac funcţionarului ăluia. De ce-l adusesem pe bărbatul ăsta în casa mea?
-- Îţi pare rău că am făcut asta? am spus.
Tot nu mă privea în ochi.
-- Dar ţie?
-- Eu am întrebat prima.
-- Nu.
-- Atunci de ce nu te uiţi la mine?
Nu mi-a răspuns. Deodată, mi s-a făcut ruşine.
-- Du-te şi te îmbracă, i-am zis. Sunt haine curate în dulap. Eu pregătesc ceva de mâncare.
Aveam friptură de ieri şi am făcut o salată de cartofi, iar el a înfulecat fără să-şi desprindă privirea de farfurie. Vedeam că-i place mâncarea. Mai vedeam că e supărat. Am rezistat până a ajuns la ultima îmbucătură.
-- Ascultă, nu vreau să te simţi...
M-am oprit. Chiar să termin propoziţia însemna să fac tocmai ce nu voiam.
-- Umilit? a terminat-o el pentru mine. De ce? Doar pentru că sunt acum nu doar proprietatea statului ci şi, măcar în parte, a ta? După ultimii trei ani, puţine lucruri mă mai pot umili, Sara. Spune-mi ce vrei de la mine şi am să-ţi fac pe plac. Spune-mi ce te supără şi n-am să fac.
Vorbele lui mă dureau.
-- Sună ca şi cum ai fi schimbat doar închisoarea! am strigat. Nu sunt paznicul tău. Nici nu ştii prin ce am trecut ca să-mi fie aprobată cererea. Bărbatul ăla îngrozitor...
Îmi venea să plâng şi asta mă supăra şi mai tare. Peter m-a prins de încheietura mâinii drepte.
-- Iartă-mă, a spus în şoaptă.
-- Pentru ce să te iert? Ai dreptate. Doamne, poate încă ţi-e frică sau scârbă de mine...
-- Îţi sunt recunoscător, vreau să înţelegi asta. Nu mă tem de tine. Nu eşti vinovată pentru felul cum gândeşti.
Ne-am privit unul pe altul şi m-a îmbrăţişat. Lui Anton nu-i plăcea să ne apropiem prea mult. (Va urma)

25 ianuarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (5)



Când mi s-au terminat cele patru zile de concediu, Peter luase deja puţin în greutate. Mânca orice şi întotdeauna golea farfuria. Nu-mi lăuda talentul de bucătăreasă, dar nici n-aveam nevoie. Mi-era de ajuns că foamea din privirea lui începea să se stingă.
Nici nu mai gemea când îi schimbam bandajele. Primele dăţi mi-am pus mănuşi şi l-am văzut cum le fixează înainte ca durerea să-l facă să închidă ochii. Nu mi-a cerut nimic, doar mi-a mulţumit. Îmi mulţumea pentru orice şi asta uneori mă enerva, alteori îmi făcea plăcere. Tot nu hotărâsem ce se va întâmpla când avea să se ridice din pat.
Dormea mult şi nu prea vorbeam. Toate întrebările pe care aş fi vrut să i le pun mi se opreau în gât când mă uitam în ochii lui. Dar în seara aia, ultima seară dinainte de a mă întoarce la lucru, pur şi simplu nu puteam să stau ghemuită pe divan, uitându-mă împreună cu el la jurnalul de ştiri. De fapt, el oricum doar fixa ecranul cu o privire goală.
-- Mâine mă întorc la lucru, am spus. Ai să te descurci singur?
M-a fixat cam jumătate de minut, suficient cât să mă îmbujorez.
-- Cu ce? a întrebat.
-- Am să-ţi las lângă pat apă şi mâncare. Dar dacă vrei să mergi la...
M-am înecat. Doar pricepuse ce vroiam să spun. În prima zi, după ce-l duceam acolo, vomitam de fiecare dată. 
-- Dacă vreau să merg la baie, a spus blând. Mă descurc. Dacă trebuie...
-- Bine, am murmurat.
Mă încurca naturaleţea cu care trata scârbăvnicia. De parcă ar fi fost acelaşi lucru cu a respira.
-- Pentru atentat la ordinea de stat, a zis după câteva secunde de tăcere grea.
-- Ăă? am bâiguit.
-- Pentru asta am fost condamnat. M-am gândit că ai vrea să ştii.
Am închis televizorul.
-- Ce înseamnă asta? l-am întrebat.
A oftat şi şi-a îndreptat umerii.
-- Am spus lucruri care n-ar fi trebuit spuse. Am încercat să-mi învăţ elevii să nu le fie ruşine de ce e omenesc. Am fost profesor, vezi tu...
Pentru o clipă, a părut pierdut printre amintiri. Am încercat să asimilez informaţiile. Profesor! Nu m-aş fi gândit la asta.
-- Ce predai? am spus.
-- Biologie. Dar asta a fost demult, în altă viaţă.
-- De când erai la noi, la... baie?
M-am silit să rostesc cuvântul. Sunetele se scurgeau clipocit ca jetul de la... M-a răsplătit cu zâmbetul cuvenit unui ucenic silitor.
-- De trei ani, cred, a zis. Le cam pierdusem numărul.
-- Trei ani? Nu te-am văzut niciodată până să...
Deodată, mi-era ruşine. N-ar fi trebuit, dar mi-era.
-- N-ai vrut să mă vezi. Eu te-am zărit de multe ori. Mă mai uitam la oameni prin crăpătura uşii. Îmi plăcea să te văd.
M-am ridicat şi l-am prins de mână. Avea degetele calde.
-- De ce m-ai adus aici, Sara? m-a întrebat.
Îi datoram un răspuns.
-- Mureai acolo, am spus.
-- Înnebuneam. Moartea ar fi fost mai bună decât singurătatea. Acum trăiesc şi pot vorbi cu tine. Ce facem mai departe?
Nu ştiam nici eu ce va fi mai departe, aşa că doar i-am zâmbit. (Va urma)

24 ianuarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (4)



Funcţionarul de la Ministerul Pazei era slab, prea palid şi avea ochi bănuitori. Nu mi-a făcut semn să mă aşez şi m-a dezbrăcat din priviri, împletindu-şi palmele şi lovindu-şi unul de altul degetele mari. Am reuşit cumva să-i zâmbesc.
-- Ce-i în neregulă cu tine? m-a întrebat. În afară că nu poţi face copii.
Până şi vocea îi era neplăcută, de parcă reflecta ceva nelămurit ce se ascundea înăuntru, straturi suprapuse de zoaie ale minţii.
-- Poftim? i-am spus.
-- Nu fă pe proasta! E prima oară când primim o cerere de felul ăsta, mi-a zis. Trebuie să ai o problemă...
Nu ştiam ce să-i răspund. Poate fiindcă mă gândeam că are dreptate.
-- Eşti una dintre tipele alea perverse, a şoptit. Te stârneşte mizeria.
S-a lins libidinos pe buze. Voiam să fug de acolo, dar nu mă mişcam. Verdictul lui era irevocabil.
-- Ştii ce, şi mie îmi place, a spus. Arată-mi-o!
Ce voia de la mine?
 -- Hai, ce mai stai! Vrei aprobarea, nu? Dă jos chiloţii!
Îmi venea să-i zic să se înfunde într-o grămadă de scârbăvnicie, dar gândul la obrajii plini de sânge ai lui Peter m-a oprit. El deja gâfâia şi i-am văzut mâna dreaptă coborând în poală.
-- Un singur cuvânt şi-şi dă duhul acolo...
Poate moartea ar fi pentru Peter o eliberare, mi-am spus. Încă îi puteam întoarce spatele. Era de ajuns să mă conving că fac un act de caritate scăpându-l de suferinţă. Doar nu-mi ceruse nimic. Mi-am ridicat rochia şi funcţionarul s-a încordat.
-- Asta vrei? l-am întrebat.
-- Da, a zis răguşit. Arată-mi-o!
A început să tremure. Umilinţa îmi îngreuna respiraţia.
-- Joacă-te cu ea! mi-a cerut.
Greaţa mă podidea, dar mi-am apropiat degetele de coapse.
-- Semnează! i-am spus. Fac ce vrei.
A gemut.
-- Dacă mă păcăleşti, aţi încurcat-o amândoi!
-- Nu te păcălesc, am promis. Dar semnează.
M-am mângâiat o singură dată şi stiloul s-a pus în mişcare.
--  Acum murdăreşte-te, miresico! a poruncit funcţionarul.
După jumătate de oră, a ştampilat formularul şi mi-a făcut semn să mă acopăr. De ce Peter era condamnat şi un astfel de om îi hotăra soarta?
-- Poate ne mai vedem, mi-a spus funcţionarul, întinzându-mi hârtia. Dacă nu te strânge de gât soţiorul. Diseară ţi-l livrează acasă.
Nu i-am răspuns. Ştiam pe cine aş fi strâns eu de gât.
Pe Peter l-au adus alţi Paznici, pe o targă. Avea ochii închişi, dar ştiam că nu doarme. A tăcut tot timpul cât am semnat maldărul de hârtii şi cât doctorul îmi dădu indicaţii. Mi se îndeplinise dorinţa. Îl scosesem pe Peter din micul lui infern. Şi habar n-aveam ce să fac cu el. Soţul meu rămânea un condamnat odios, chiar dacă se afla în casa mea. Soţul meu. Doamne, ce făcusem?
Peter a întredeschis ochii. Părea să aibă febră.
-- De ce? m-a întrebat.
-- Nu ştiu, i-am răspuns. Tu de ce ai încercat să fugi?
A surâs sfârşit.
-- Voiam să mai văd o dată cerul. Şi uite că l-am zărit în seara asta. Uitasem ce frumos e.
I-am potrivit pătura. Era atât de slab!
-- Trebuie să mănânci ceva. Nişte supă.
Ochii i se închideau. Am apropiat lingura de buzele crăpate.
-- Cum te cheamă? a şoptit.
-- Sara. Ca pe bunica.
N-a reuşit să mănânce decât jumătate de castron până să adoarmă. Atunci am luat şi eu prima înghiţitură. Supa era fierbinte şi mai bună decât tot ce gustasem în ultimii ani. (Va urma)

22 ianuarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (3)


Credeam că mi-am liniştit conştiinţa şi  că lucrurile se vor întoarce la normal. Mă minţeam, şi până la urmă a trebuit s-o recunosc. Peter îmi stătea în minte ca un ghimpe şi tot nu ştiam de ce făcuse gestul pentru care plătise scump. Aşa că l-am căutat iar.
A ieşit singur de după perdea şi arăta ceva mai bine. M-am bucurat că folosise darul meu, dar nu-i puteam citi privirea. Oare era încă supărat?
-- Cum te mai simţi? l-am întrebat.
-- Bine, a mormăit. Mulţumesc.
Politeţea asta a lui mă făcea să mă simt şi mai prost.
-- De ce ai ieşit atunci? am spus. Doar ştii...
A ridicat din umeri.
-- A fost o prostie. Nu contează.
-- Ba contează! am insistat. Altfel nu te întrebam.
-- Voiam... Ţi-am spus, e o prostie.
Mi-am dat seama că nu avea să mai scoată un cuvânt pe tema asta. Atunci mi-a venit ideea.
Câteva zile, am întors-o pe toate părţile. Îmi părea tot mai proastă şi, în acelaşi timp, tot mai bună. Noi, femeile, gândim uneori foarte ciudat. Am scos din bibliotecă exemplarul vechi al Codului şi l-am citit toată seara. Erau capitole care nu mă interesaseră niciodată.
După patru ore, ştiam că există o singură soluţie, şi nu era cea pe care la care mă gândisem. M-am privit în oglindă şi am început să râd. Cum puteam chiar să o iau în calcul? Nici măcar nu ştiam pentru ce fusese condamnat.
A doua zi, la amiază, l-am auzit strigând. Ce-i făceau? Data trecută nu-l scoseseră în curte. Am privit pe geam. Paznicul îl lovea cu bocancii în stomac şi el se încovrigase, încercând tot mai firav să-şi apere trupul cu palmele. Telefonul de pe birou a piuit. Am ridicat receptorul, întrebându-mă dacă vocea îmi va suna normal.
-- Nu ştiu de ce rezolvă chestia asta în văzul tuturor, spuse Jana. Sigur, merită să o încaseze, dar să fim siliţi să asistăm... Voia să iasă, l-am văzut mai devreme. Şi tu l-ai raportat zilele trecute, nu? Cred că s-a ţicnit. Am auzit din sursă sigură că a explodat numărul nebunilor.
Am dat din cap, cu toate că nu mă putea vedea. Îmi venea să-i dau un pumn drept în ochi.
-- Bravo, i-am spus răguşit. Păcat că vom pierde atâta timp cu declaraţiile după ce-l ologesc.
-- Crezi?
Încruntarea i se reflecta în vocea devenită brusc prea joasă.
-- Da, am oftat. Dar ai făcut ce trebuia.
Peter gemea slab când Jana a închis. M-am întors la geam şi am auzit-o strigând la Paznic.
-- Lăsaţi-l! Mi s-a părut.
Peter era nemişcat şi speram că doar leşinase.
-- Hotărăşte-te, femeie! a spus Paznicul. A vrut să iasă ori nu? Era să-l omor pe nenorocit.
-- N-a vrut, a răspuns Jana. M-am înşelat. Dar ticălosului nu-i strica o bătaie bună.
Paznicul părea dezamăgit când l-a apucat pe Peter de braţe. Avea să-l ducă înapoi în cămăruţa lui. De sus, priveam cum faţa i se clătina neputincios şi am ştiut că o s-o fac. Îmi trebuia doar formularul.
Am făcut rost de el în aceeaşi după-amiază. L-am completat dintr-o suflare, nedându-mi timp să mă răzgândesc. Semnătura lui nu era necesară. Îşi pierduse toate drepturile în clipa condamnării. Dacă-l vroiam şi dacă Ministerul Pazei îmi aproba, era al meu. (Va urma)

21 ianuarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (2)


Toată noaptea m-am gândit la insolenţa lui şi la slăbiciunea mea. Dimineaţă, răspunsul că Peter îşi pierduse minţile nu-mi mai era de ajuns.
Am mers la subsol mai devreme decât trebuia. Uşa cabinei era închisă ca de obicei, chiuveta lucea palid. Secundele treceau şi eu nu făceam nimic. În orice altă zi, aş fi intrat deja în pătratul de metal, încercând să nu-mi trădez prezenţa nici prin cel mai mic zgomot. Dar de data asta priveam gâfâind perdeaua albă, sterilă. Ce se întâmpla dincolo de ea era pentru mine la fel de misterios ca faţa nevăzută a Lunii. Ideea venită peste noapte îmi părea şi mai nebunească, dar ştiam deja că o voi face. M-am întors spre ieşire, sperând că voi auzi ţiuitul care însoţea apariţia altcuiva în capul scărilor. Ce simplu ar fi fost! Aş fi ridicat palma spre senzorul de pe perete, declanşând alt ţiuit, mai grav. Aş fi aşteptat câteva secunde, ca să fiu sigură că nu ne încrucişăm  Aş fi plecat şi aş fi uitat de toate astea.
Apoi un geamăt a răzbătut de dincolo de perdea. M-am mişcat ca într-un vis. El stătea pe o saltea veche, cu spatele rezemat de peretele acoperit cu faianţă. Faţa îi era plină de vânătăi şi ochiul stâng i se închisese. Îşi pipăia falca, strâmbându-se de durere. Apoi m-a văzut şi a încercat să se ridice, dar s-a prăbuşit înapoi pe saltea. Îl bătuseră din cauza mea.
-- Peter, nici nu te poţi mişca! i-am spus. Îmi pare rău...
Mă întrebam cât l-aş fi urât eu, dacă m-ar fi adus în halul ăsta. Insultele care ieri îmi făceau gândurile să clocotească astăzi nu mi se mai păreau importante.
-- Îmi cer scuze pentru ieri, a bolborosit el. Mă întorc îndată la treabă.
O altă sfidare, cât de mică, şi poate aş fi uitat de remuşcări. Dar el se temea de mine la fel de mult ca de un Paznic.
-- Ar trebui să te vadă un doctor, i-am spus.
A închis ochiul neatins şi a zâmbit cu o urmă de milă pentru neghiobia mea. Ce doctor l-ar fi oblojit? Ar fi trebuit să plec, să nu ne bag pe amândoi în bucluc. În loc de asta, m-am uitat în jur, luptându-mă cu greaţa. Nu era mai nimic de văzut. Câteva boarfe, un distribuitor de alimente, un dozator de apă. Nimic personal. Părea că Peter îşi pierduse nu doar dreptul la orice posesiune, ci şi la amintiri.
-- Pleacă de aici până nu vine cineva, a mormăit. Din păcate, am să supravieţuiesc.
Mă dădea afară? I-am întors spatele. Întrebările îmi erau tot fără răspuns.
Am aşteptat pauza. Uşile birourilor s-au închis, dar ştiam ce se întâmpla în spatele lor. Fiecare îşi trecea palmele sub jetul dezinfectant al micului H1 din perete. Fiecare scotea alimentele ambalate în vid şi mânca încet, ca un şoricel. Nimeni nu-şi deschidea uşa până nu termina. Nici un miros nu răzbătea din vreun cubicul. Câteodată, îmi doream să aud măcar un clinchet de tacâmuri, dar nici eu nu îndrăzneam să scot vreun zgomot. Ar fi fost la fel de indecent ca a mă dezgoli în faţa colegilor.
De data asta, am lăsat recipientul ermetic în geantă. Am tras aer în piept, mi-am scos mănuşile şi am trecut cuţitul pentru scrisori prin jet. Muşcându-mi buzele, mi-am tăiat podul palmei stângi. A durut mai rău decât m-aş fi aşteptat.
Asistenta ministerului mi-a verificat rana fără să-şi facă griji pentru suferinţa provocată de gesturile ei. Oricum n-aş fi gemut. Scârba se citea în fiecare atingere a degetelor înmănuşate.
-- Pentru mai târziu, mi-a zis după ce m-a bandajat şi m-a vaccinat.
Am luat pastilele, feşele şi iodul fără o vorbă. Palma mă durea, dar nu am înghiţit calmantul. Peter avea mai mare nevoie de el şi doar de aceea făcusem totul. Aş fi stârnit o mie de întrebări să cer medicamente fără reţetă.
Şeful de birou m-a privit uimit când am cerut o nouă pauză. L-am văzut punând un semn pe fişa mea. Încă unul, şi trebuia să facă o raportare. Pachetul trăgea greu în geantă, stomacul mi se revolta la gândul de a mă întoarce după perdea. Dar nu mă rănisem pentru nimic.
Peter era tot pe saltea. I-am întins pachetul şi apoi mi-am dat seama că nu-mi trăsesem la loc mănuşile.
-- Ia-l! E pentru tine, am spus.
-- Nu vreau nimic, mi-a răspuns.
I l-am aruncat în poală.
-- Eu n-am de gând să-l păstrez.
Ochii lui s-au oprit pentru o clipă pe bandajul de la palma mea stângă, apoi au fixat îndărătnic peretele. Voiam să-i mai spun ceva, dar cuvintele se pierdeau pe drumul spre buze. Aşa că am plecat. (Va urma)

20 ianuarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (1)


Ca întotdeauna după scârbavnicul act, mă simţeam ruşinată şi în acelaşi timp uşurată, de parcă în mine ar fi fost două femei. Îmi săpuneam pentru a treia oară palmele, întrebându-mă dacă aveam să rezist până la sfârşitul zilei. Clăbucul se scurgea nepăsător în chiuvetă, îmbibându-mi hainele cu mirosul său chimic, greţos, iar pielea mă ustura parcă mai rău decât de obicei. În clipe ca asta îmi venea să ignor regula celor cinci dezinfectări şi să urc în fugă treptele abrupte care duceau la primul etaj, atentă să nu ating pereţii de culoarea oului stricat. 
Am oftat descurajată, încercând să ignor protestele pielii. M-ar fi ajutat dacă aş fi avut o oglindă în care să mă privesc, poate un tablou hazliu. Dar nu aveam în faţă decât peretele, iar timpul mi-era pe sfârşite. Nu că aş fi vrut să stau prea mult în subsolul strâmt şi rece ca un coşciug, unde tocmai... Oricum, n-avea rost să cârtesc, atâta vreme cât ni se dădea posibilitatea să răspundem indecentelor imbolduri în cuvenita intimitate.
Eram la ultima săpunire când l-am văzut. Pur şi simplu, ieşise din încăperea pe care noi toţi ne făceam că nu o vedem, cu o neruşinare care mă lăsa fără cuvinte. Într-o mână ţinea o găleată neagră, în cealaltă o perie. Le ducea aproape sfidător, nefăcând vreun efort ca să se ascundă ori să-mi ocolească privirea. Ar fi trebuit să-mi acoper ochii, dar nu-mi pusesem încă mănuşile. Dungile de pe palmele lui erau atât de evidente şi nu reuşeam să mă uit în altă parte. Un condamnat pe viaţă! Nu mai întâlnisem unul până atunci, credeam că se ocupă de toate maşinăriile, ca în orice casă. De fapt, nici nu ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Poate Anton avusese dreptate când îmi spusese că în ochii mei undeşte perversiunea. Dar oamenii spun multe când sunt supăraţi şi vor să divorţeze.
Iar el era acolo, nu o maşinărie de curăţat, ci un om în carne şi oase, şi mă văzuse spălându-mă. Uitând de apa încă deschisă, mă holbam la el, într-un fel de spirală a indecenţei. Am ghicit că o să-mi vorbească înainte să pot ieşi din amorţeală.
-- O te uzi, mi-a spus.
Părea un bărbat care oricare altul, deşi purta semnele scârbăvniciei şi înota în salopeta portocalie, croită grosolan.
-- Ha? i-am zis.
Mi se păru că întrezăresc în ochii lui o urmă repede ascunsă de ironie.
-- Chiuveta aia are o problemă, a spus alene. O să dea pe dinafară.
Încă îmi surâdea, dar eu începeam să mă enervez. Nimic din dialogul nostru nu era normal. De ce făcea asta? De ce-l lăsam să-mi privească palmele umede? A pus găleata jos, apropiindu-se de mine. M-am împleticit panicată într-o parte, dar mâneca aspră salopetei sale tot mi-a şters încheietura. A fluierat uşor şi a închis robinetul.
-- Mă cheamă Peter. Nu sunt decât un om ca tine, a spus încet şi s-a lăsat în genunchi lângă chiuvetă.
Avea de gând să o repare de faţă cu mine? Gândul ăsta m-a scos din amorţeală. După primul pas, ceilalţi erau mai uşor de făcut.
-- Aşa, ascunde-te, laşo! a strigat după mine.
Am urcat scările în fugă. Îl văzusem pe Peter prima oară, şi totuşi îmi repetam în minte cuvintele lui. De fiecare dată ardeau mai tare. Cum îndrăznise să mă insulte, să mă atingă? Orice contact fizic îl putea costa pe el mult mai scump decât pe noi. Poate înnebunise... M-am dus direct în biroul Paznicului şi l-am raportat. Mi-era frică, dar nu ştiam de ce. (Va urma)

14 ianuarie 2013

Despre posterioare şi altele


Iaca am auzit şi cel mai ciudat compliment. Ce fund cald ai! mi-a zis entuziast cineva. Şi nu vă gândiţi la prostii, da!? Venea vorba asta de la o persoană serioasă. Cu care am împărţit acelaşi obiect de mobilier.

10 ianuarie 2013

Oglindă, oglinjoară, ce ştire o să mai vină-n ţară?

În ultimele zile am scris despre penisuri arse, posturi de spioni scoase la bătaie, boschetari criminali, babe violate sub ameninţarea ferăstrăului, poliţişti puşi pe căpătuială-n… lemne şi interlopi deveniţi eroi de manea. Mă întreb ce urmează…Nimic bun, asta-i clar!

Arhivă blog