25 februarie 2013

La serviciu...


Două tanti vând dis-de-dimineaţă ţigări de contrabandă, în staţia de tramvai din Târgu Cucu. Pentru cine nu-i din Iaşi, zona cu pricina, din buricul târgului, e capitala neoficială a negoţului ilegal cu iarba dracului. Poliţia se uită măcar cu un ochi în altă parte, raziile printre pirande fiind la fel de dese ca părul lui Sinead O’Connor. Revenind la momentul cu pricina, un nene trece pe lângă doamnele mai bronzate.
-- Ce mai faceţi? le întreabă.
-- La serviciu, răspunde una dintre ele.
Iac-aşa într-o ţară trăim. Să încalci legea e tot un fel de slujbă. Cu normă întreagă.

24 februarie 2013

„Insomnia” sau Viitorul, cum ar putea fi


Când am primit „Insomnia”, nu mai auzisem despre autorul romanului publicat de editura All, Charlie Huston. M-a atras însă ideea unui viitor apropiat, în care omenirea e lovită de o epidemie mai puţin obişnuită. Una de insomnie. Simplu şi tragic. Fiindcă toţi ştim, cred, cât e de rău să pierzi doar câteva nopţi. Luni întregi fără somn? Da, poate că o astfel de maladie nu e la fel de spectaculoasă şi rapidă ca altele, dar efectul asupra organismului e la fel de devastator. Mai ales atunci când nu există medicament care s-o vindece, ci doar unul care atenuează simptomele -- Dreamer, produs de o supercorporaţie, distribuit, teoretic cel puţin, sub control guvernamental. Potenţialul de haos al unei asemenea epidemii e uriaş.
Iar America lui Huston chiar asta e: o ţară fracturată, în care atentatele sinucigaşe au devenit un lucru banal, comunităţile se izolează, noţiunile de bine şi rău se amestecă, ofiţerii legii acţionează adesea precum gangsterii, elementele criminale, dar şi forţele de securitate privată capătă mijloacele şi organizarea unor armate puse pe distrugere. Pe o astfel de scenă se joacă o intrigă poliţistă alertă, cu personaje ieşite din canon şi o miză dusă dincolo de obişnuitul „cine a făcut şi de ce?”
Naraţiunea se face când la persoana întâi, când la a treia, dar de fapt urmăreşte doi inşi, confruntaţi cu provocări existenţiale majore. Poliţistul sub acoperire Parker Hass, absolventul de filosofie care nu acceptă compromisul, e încă legat de valorile unei lumi muribunde, dispus să-şi rişte cariera şi viaţa pentru ele. Dar încearcă în acelaşi timp să-şi salveze soţia insomniacă şi fetiţa despre care nu ştie dacă a contractat boala. Nu se poate însă îngriji cum trebuie de ele fiindcă viaţa cealaltă, de traficant de droguri, îi consumă timpul, împiedicându-l chiar să doarmă. Viaţa în care trebuie să afle cine şi cum vinde pe piaţa neagră cantităţi mari de Dreamer.
Nemesisul său e, ai spune, Jasper, misteriosul ucigaş plătit ajuns la o vârstă neobişnuită în profesie -- 60 de ani. Capabil să se elibereze şi să-şi anihileze torţionarii, după ce a fost ars cu fierul înroşit pe pulpe, în şedinţe succesive, presărate cu urletele sale. Personajul meu preferat, pentru că e construit din oţel şi muzică. Un om aparent lipsit de moralitate, dar care recunoaşte ce este şi, mai ales, care pare perfect adaptat pentru cruda lume nouă. Un ins care descoperă umorul unei situaţii fie şi în timpul unei reprize de tortură, care şi-a construit viaţa în jurul unei armonii a elementelor. Fie că e vorba despre mobilă, despre lucrări de artă modernă, excentrică, sau despre trupurile pe care le lasă în urma sa.
Cei doi vor ajunge, printr-o misterioasă potrivire a elementelor aparent întâmplătoare, pe o traiectorie de coliziune. Şi viaţa lor se va schimba radical. Poate, efectele întâlnirii lor vor merge chiar mai departe. Dar cum se termină povestea, nu vreau să vă spun. Ar însemna să anihilez suspansul. De care „Insomnia” chiar nu duce lipsă. Şi aş vrea ca, dacă o luaţi în mână, s-o citiţi pe nerăsuflate, ca mine. Iar apoi să meditaţi la ce suntem şi unde putem ajunge. Fiindcă ficţiunea Americii imaginate de Huston nu e atât de departe de realitatea zilelor noastre.
Această postare face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Comentariile voastre vor îmbogăţi România în copaci, aşa că nu vă sfiiţi!

22 februarie 2013

Experiment literar: Între ferestre (5)


12 ianuarie, ora 7,50
Hotman: Ei, sunt frumos?
Maria: Puah!
Maria: Cum faci asta? Calculatoru e încă închis.
Maria: Nu mai...
Maria: Opreşte-te! Plz.
Maria: Ce vrei?
Hotman: Ce vrei, STĂPÂNE.
Maria: OMG.
Hotman: Nu-I lua numele în deşert!
Maria: Te temi de El? Deci Doamne-Doamne nu-i barbologie. Mă poate ajuta.
Hotman: Cum să nu existe? Dar Ea-i altfel decât v-O închipuiţi. Odată am iubit-o. Acum doar o respect. De când ne-am despărţit, fiecare-şi vede de treaba lui. Azi, tu eşti treaba mea. Aşa că spune-o cum trebuie!
Maria: WTF! Ce vrei, stăpâne?
Hotman: Ştii ce? Cred c-a venit vremea să te împart cu alţii.
Maria: Ce??????? Nu-s curvă!
Hotman: Nu? Cam aşa te-ai cam purtat. Dar, dacă te face să te simţi mai bine, gândeşte-te la tine ca la un agent de vânzări.
Maria: Adică?
Hotman: E simplu. Identifici nevoile clientului şi împreună le satisfacem. Apoi trimitem nota de plată.
Maria: Ce aiureală! Dc nu cauţi singur?
Hotman: Crezi că-ţi dau explicaţii?
Hotman: În fond, de ce nu? După atâta vreme, socializarea cu masculii ăştia care se cred prădători şi sunt doar viermi îmi provoacă migrene.
Hotman: E mai comod să vă folosesc pe voi. Sunteţi, în fond, fiicele Ei. Aiureala cu osul lui Adam au inventat-o bărbaţii.
Maria: Ca tine.
Hotman: Mi-ai văzut adevărata faţă. Crezi că sunt doar asta?
Maria: Nush. Nu.
Maria: Aş putea să mă omor.
Maria: Să mă arunc de pe geam. Chiar acum.
Hotman: De la etajul zece, te-ai zdrobi. Te-ar înmormânta în sicriu închis. Fără popă.
Hotman: Tot la mine-ai ajunge. Gândeşte-te până mâine. Vb.


23 martie, ora 23,08
Maria: Sal. Plictisit?
Alex_mic15: Mda. Cine ziceai k eşti?
Maria: Nu mă mai ţii minte? Sunt fata din staţie...


20 februarie 2013

Experiment literar: Între ferestre (4)


11 ianuarie 2013, ora 16,16
Hotman: Eşti liberă acum. Sărbătoreşti?
Maria: Mai trăieşti, nesimţitule?
Hotman: Ai putea să vorbeşti mai frumos! La urma urmei, ţi-am îndeplinit dorinţa. Şi chiar de ziua ta. LMA.
Maria: ??????????
Hotman: E mort, nu?
Maria: Ce prostii spui? A fost un accident. Tata s-a împiedicat. Nu mă bucur că-i mort. Cine mă crezi?
Hotman: Dacă zici tu. A fost plăcerea mea, oricum. Eşti încă femeia mea.
Maria: Du-te dracului! Şi dă-mi cheia înapoi!
Hotman: LOL. Vin la tine în seara asta.
Maria: Nu vreau să te văd.
Hotman: Dar eu VREAU.

12 ianuarie, ora 7,48
Hotman: Aruncă pastilele alea!
Maria: Ce pastile?
Hotman: Taică-tu avea dreptate să-ţi spună târfă proastă. Alea pe care vrei să le înghiţi. Nimeni nu moare din trei paracetamoale cu lapte. Nu te mai obosi! Mai bine te-ai obloji acolo jos.
Maria: Boule! Dc aşa? A durut fff tare.
Hotman: Ca să pricepi că darurile mele au un preţ.
Maria: Cine eşti?
Hotman: Cred că ştii deja, puştoaico.
Maria: Nu.
Hotman: Vrei chiar să ţi-o spun? Bine... Lucifer. Luci, cum m-am şi prezentat. Sunt un ins de modă veche în privinţa formalităţilor. Plus că sinceritatea face bine la suflet.
Maria: Lucifer e dintr-un film, boule!
Hotman: ROFL. Zău? Atunci de ce i-ai vândut sufletul?
Maria: Eu?
Maria: LOL. Era un site de rahat. Cine-şi vinde sufletul pe net?
Hotman: Tu.
Maria: Toate am trimis mail, bulangiule! Le-ai căutat şi pe celelalte fete? Le-ai omorât şi lor părinţii?
Hotman: Numai tu ţi-ai exprimat dorinţa asta. Numai pe tine te-am avut. Deocamdată.
Hotman: Poate o să le vină şi lor rândul. Am timp.
Maria: Nu te cred.
Hotman: Închide calculatorul şi uită-te la ecran.
Maria: Dc?
Hotman: FĂ-O!

Va urma

17 februarie 2013

Experiment literar: Între ferestre (3)


11 decembrie, ora 8,12
Maria: Eşti? Sal.
Maria: Te-am aşteptat aseară. L
Maria: N-ai venit.
Maria: Era aniversarea noastră.
Maria: Tata intră de mâine la zi.
Maria: Dă semn ASAP.

14 decembrie, ora 7,12
Maria: Eşti? Sal.
Maria: Ai păţit ceva? De ce taci?
Maria: Mi-e dor de tine.L Poop, BF.

15 decembrie, ora 7,05
Maria: De ce nu răspunzi? Te văd!
Maria: Nu fi bulangiu!
Maria: Tata a început să se uite naşpa la mine. Mi-e frică.

16 decembrie, ora 7,01
Maria: Eşti iar pe DND.
Maria: Nesimţitule!
Maria: Să nu mă mai cauţi! Te urăsc.

17 decembrie, ora 11,04
Maria: Nu te-ai supărat pe mine, nu? L
Maria: Îmi pare rău că te-am făcut bulangiu şi nesimţit. Nu eşti. T bezk.
Maria: Tata mă tot descoase. 
Maria: Dă un semn de viaţă! Plz, plz, plz. Am MARE nevoie de tine.

18 decembrie, ora 10,50
Maria: Tata s-a băgat în laptopu meu aseară. A găsit TOT.
Maria: S-a enervat ffff tare. Mamă, ce-a urlat! M-a făcut în toate felurile.
Maria: A scos CUREAUA. Încă mă doare fundu. L
Maria: Nu-mi mai dă voie să ies cu fetele. Mi-a luat laptopu şi telefonu, stă cu ochii pe mine.
Maria: Doar la şcoală mai scap. Acu sunt în baie, cu telefonu Ginei.
Maria: Dar ţie ce-ţi pasă?
Maria: Of, aş vrea să mor!
Maria: Ba nu, aş vrea să moară el!
Maria: Şi tu, boule.

Va urma

13 februarie 2013

Experiment literar: Între ferestre (2)


11 noiembrie, ora 8,15
Hotman: Ei, i-ai spus lui taică-tu?
Maria: Nu. zzzzzzz. A fost de noapte.
Hotman: OK. Pune-ţi o pernă, scaunul ăla e tare! Încă te doare puţin. Aşa-i prima oară. Până diseară, îţi trece.
Maria: Nu calci tu-n casa mea, perversule.
Hotman: Dar am fost deja, nu? În camera ta, în patul tău.
Maria: Minţi! N-aveai cum!
Hotman: Ei, hai! Te-am luat în braţe. Te-am atins peste tot şi-n toate felurile. Ai gemut în gura mea. Te-ai zvârcolit sub mine când te-am făcut femeie. Am vrut să ies din tine, dar m-ai rugat să nu mă opresc.
Maria: Am visat.
Hotman: Mi-ai simţit răsuflarea lângă a ta. Carnea mea într-a ta. Încă ai mirosul meu pe piele.
Maria: A fost un vis! Luasem nişte iarbă. Lasă-mă-n pace şi n-am să spun nimănui. Hotman: Aşternutul îţi era azi pătat de sânge.
Maria: De unde ştii? CINE EŞTI?
Hotman: Nu striga! Păstrează-te pentru la noapte. Ai să ţipi întâi de dorinţă, apoi de plăcere. Poop, GF! 

12 noiembrie, ora 8,30
Maria: Eşti?
Hotman: Întotdeauna pentru tine. Trebuia să stai mai mult în pat. Te-ai culcat odată cu zorile.
Maria: N-am putut dormi. Mamă, a fost minunat!!!!!!!!!!!!!! J
Hotman: Tnx. Fără falsă modestie, sunt un maestru.
Maria: Npc. Cine eşti, BF? Un spărgător? 
Hotman: Eu? Sunt doar tipul de la club. Ai uitat? Atunci ţi-ai rătăcit a doua cheie.
Maria: Fuck! Dă-mi-o înapoi. Tata-i fff sever. S-ar supăra să ştie c-un tip...
Hotman: Nu-s un ins oarecare. Eşti femeia mea.
Maria: Femeia ta?
Hotman: Asta eşti. Şi-o simţi până-n ultimul os. 
Maria: Mmmmm... Vii diseară? Am să-ncerc să n-adorm. Vreau să te văd intrând. 
Hotman: Îmi place să te trezesc c-un sărut.
Maria: Vii?
Hotman: Vin. Am încă multe să te învăţ.

Va urma

11 februarie 2013

Experiment literar: Între ferestre (1)


Textul pe care încep să-l postez azi, în serial, e un experiment literar. Ca atare, aştept ecouri de la voi, cititorii. Vă invit şi să ghiciţi ce se va întâmpla mai departe cu personajele, chiar să propuneţi finaluri alternative. Să purcedem deci la drum...



10 noiembrie 2012, ora 22,36, undeva în Iaşi
Hotman: Tristă?
Maria: Ei, cum ai ajuns în lista mea?
Hotman: Mi-ai dat accept. Corect?
Maria: Corect. J Nu-mi aduc aminte. Mmmm.... Cine eşti?
Hotman: Ei, hai! M-ai uitat deja? Mi-ai zis că-s mai hot decât DJ Vox.
Maria: Tipu din club. Cool.
Hotman: Cam da.
Maria: Chiar c-am fost mahmură nasol dup-aia. ZUP?
Hotman: Plictisit. Tu? Nu mi-ai răspuns la întrebare.
Maria: Tristă? Deloc!
Hotman: Băieţaşul ăla nici nu merită. Un prost! Până la 20 de ani, o să se-ngraşe cât hipopotamul. O s-ajungă-n sicriu înainte de 30.
Maria: Cum le ştii tu pe toate... Nu-mi pasă de fraieru ăla. 
Hotman: Plângeai acum cinci minute.
Maria: De unde ţi-a venit ideea? Am camera închisă. Eşti hacker?
Hotman: Şi dac-aş fi?
Maria: Mai bine n-aş vorbi cu tine.
Hotman: Faci întotdeauna ce-i bine?
Maria: Nu chiar. J
Hotman: Ai 17 ani şi ceva. Îţi place de mori că te vrea un bărbat adevărat.
Maria: Asta eşti?
Hotman: Tu ce crezi?
Maria: Nush. Să nu fii prea trecut pentru mine.
Hotman: Trecut? O să-ţi arăt că nu!
Maria: Dddffffll;;;;;;;;
Hotman: Te-am făcut să tremuri.
Maria: Nu.
Hotman: Ba da! Te gândeşti doar la buzele mele cum trec peste gâtul tău, până la scobitura umărului. La degetele mele, jucându-se cu sfârcurile tale. La limba mea, între picioarele tale.
Maria: Nu fi nesimţit! Te scot din listă.
Hotman: Te întrebi ce-ar zice el, să ştie că eşti a altuia. Cum ar fi să mă cuprinzi cu gura ta lacomă, să-mi simţi gustul.
Maria: Boule! Dacă nu termini cu golăneala, te zic lui taică-meu. E poliţist. Rupe bastonu de tine, tu!
Hotman: Crezi că mi-e frică de cineva?
Maria: Ar trebui.
Hotman: Zău? Poop, GF!

Va urma

10 februarie 2013

Doamna Sulă se întâlneşte cu domnul Curuleţ


Se spune că, măcar în unele medii, prima impresie e totul. Iar când zic asta, cei mai mulţi se gândesc la felul cum te îmbraci, te machiezi, vorbeşti etc. Dar ce faci cu numele? Nu mă refer aici la prenume, pentru care poţi să-ţi înjuri mai vârtos părinţii, ci la numele de familie, eventual moştenit de pe vremea lui Alexandru cel Bun.
Când aveam vreo opt-nouă ani şi tot trebuia să explic pe litere cum se scrie Czeller, eu una visam să mă cheme Popescu. După aia mi-a trecut, fiindcă mi-am dat seama că se poate să n-ai probleme doar cu ortografia. Presupun că-ţi trebuie un curaj aparte ca să te prezinţi mândru, să zicem, dra Sulă. Şi nu e o invenţie ! Chiar am întâlnit pe listele de procese nume ca acesta. Sau Viţel, Purcel, Curuleţ, Veveriţă, Bucă, Flocea, Labă, Pârâială ori Scorpie.
Până la urmă, presupun, să păstrez un nume considerat de alţii drept ciudat sau hazliu înseamnă să te numeri printre fericiţii care se simt bine în pielea lor. Eu una nu cred c-aş putea să mă agăţ de o asemenea moştenire de familie. Dar voi ce spuneţi ? Şi, dacă tot veni vorba, ce bizarerii mai puteţi adăuga pe listă.

8 februarie 2013

D-ale slujbei


* Cât de bună la suflet poate fi o slujbă unde climaxul lunii e să discuţi despre probele ADN din fundul unei babe moarte ?
* Cineva mi-a trimis ieri un comunicat prin care mă informa despre moartea unui ins injunghiat. Mailul s-a încheiat blajin cu „Vă doresc o zi liniştită”.
* După o avalanşă de ştiri sexoase, am ajuns să fiu întrebată, când intru în redacţie:
-- Ei, care-i violu zilei?
 

6 februarie 2013

Cărţi şi copaci


Cititoare avidă fiind, iată că m-am înscris în ediţia a doua a campaniei online vALLuntar “Mai multe cărţi, mai multe şanse”. Ce presupune? Ei bine, până pe 17 februarie, Grupul Editorial ALL pune gratuit la dispoziţia fiecărui blogger două cărţi la alegere, de pe www.all.ro, pe care să le prezinte după gustul său. Iar pentru fiecare 15 comentarii adunate de o astfel de recenzie, va fi plantat un copac, într-un loc ales de ROMSILVA.
Mai multe despre campanie şi modalitatea de participare puteţi citi pe ALLCafe.ro, blogul Grupului Editorial ALL. Aşa că, dacă vă plac şi cărţile, şi copacii, nu pregetaţi să vă înscrieţi ! Recenziile trebuie să apară în perioada 24 februarie - 23 martie, iar copacii vor fi plantaţi până pe 7 aprilie.

4 februarie 2013

Suspans maxim vrem!


Când relaţia mea cu proza era doar din perspectiva cititorului, nimic nu mă supăra mai mult decât folosirea cu regularitate a cârligelor narative. Iată însă că roata s-a întors şi, câţiva ani mai târziu, am ajuns să apreciez tehnica închiderii fiecărui capitol într-un moment de suspans al acţiunii. Am constatat chiar, lucrând la un proiect despre care nu vreau să dau deocamdată prea multe amănunte, că mă distrez de minune ţinându-mi personajele cu respiraţia tăiată.   

3 februarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (9)


Mâncam plăcintă, întinşi în pat. Peter rupea bucăţi mici, le înmuia în frişcă şi-mi dădea să gust. Frişca era caldă ca pielea lui şi îl simţeam înfiorându-se când îi atingeam degetele cu buzele. O făceam mai des decât era nevoie, fiindcă tremurul lui mă molipsea. Ne simţeam ca doi naufragiaţi, blestemaţi să ne ducem viaţa printre fiare. Ne aveam doar pe noi şi asta trebuia să fie de ajuns. Dar ochii fiarelor ne căutau în întuneric şi până la urmă, ne-au găsit.
Au venit patru de data asta. I-am privit din prag, strângându-mi halatul în jurul umerilor, şi am ştiut că totul se terminase. Insul fără uniformă care părea şeful mi-a aruncat o privire nedumerită. Le-am făcut loc să intre. Peter se ridicase de pe pat, ochii îi luceau sălbatic şi strângea pumnii. Avea o urmă de frişcă în colţul gurii şi, fără să-mi pese ce vor face Paznicii, m-am apropiat şi i-am şters-o. Unul dintre gealaţi a icnit.  
Nici măcar nu l-am privit. Mă uitam doar la Peter. Atât de puţin fusesem împreună, şi totuşi trăisem cu el mai intens decât într-o viaţă întreagă cu Anton sau oricine altcineva. I-am zâmbit a despărţire, apoi m-am întors spre Paznici.
-- Duceţi-vă cu toţii dracului, am zis cântat, ca şi cum aş fi rostit un vers de dragoste.
-- Nu încă! Nu dacă putem evita, a mormăit tipul fără uniformă. Mergeţi cu noi, porumbeilor!
Mănuşile Paznicilor erau reci şi umede.
-- Nu-i loviţi! a poruncit şeful. Doar duceţi-i la maşini.
Ne-au separat. Aş fi vrut să mai avem câteva minute împreună, dar nu aveam ce face. Mi-am studiat genunchii. Geamurile erau acoperite cu storuri şi nu vedeam unde ne duc. Nu-mi era frică. Nu pentru mine.
Drumul a durat câteva ore. Când maşina a oprit, mi-au tras o glugă kaki. M-am împiedicat la nişte trepte, dar m-au sprijinit. Am mers la stânga, la dreapta şi iar la stânga. Am auzit pocnetul unei uşi. Apoi mi-au scos gluga şi am rămas cu bărbatul care dădea ordinele. Eu, el, o masă şi două scaune. Pereţi goi şi linişte.
-- Aşază-te! mi-a spus.
-- Ce-i faceţi lui Peter? l-am întrebat. De ce ne-aţi despărţit?
Mă privea în tăcere şi nu-mi puteam da seama dacă e supărat, amuzat ori indiferent.
-- Sunt Paznicul şef.
Am amuţit. Identitatea Paznicului şef era secretă. Pentru ce alesese să mi-o dezvăluie? Nu aveam să trăiesc prea mult.
-- Tu eşti chiar mai vinovată decât Peter.
Măcar dacă m-ar lăsa să-mi iau rămas bun! Dar n-aveau să mă lase, ştiam asta.
Paznicul şef a oftat căznit. Am văzut o brobonă de sudoare pe fruntea lui.
--  Molima a fost începutul sfârşitului. Aproape ne-a curăţat pe toţi. Sute de milioane de morţi până am reuşit să o stăpânim. Alte sute ucise de revolte, de haos, de focul purificării.... Am fost pe punctul de a dispărea. Dar am supravieţuit. 
-- Şi ne-am pierdut sufletul, am şoptit.
-- Ce? Sufletul? Ce prostie!
A luat paharul cu apă şi a băut zgomotos. Aşteptam.
-- Am venit aici, lăsând totul în urmă. Altă viaţă, alte reguli.
Îmi ţinea o lecţie de istorie? Pentru ce?
-- Ştii ce mi-au spus medicii? Cei mai buni dintre cei buni... A apărut o boală nouă. Nu ne ucide făcându-ne să scuipăm sânge şi flegmă. Nu e ca molima care a găsit o primă victimă într-o toaletă publică. Avem ceva timp, dar nu prea mult.
Am început să înţeleg.
-- O nouă relocare. Altă colonie?
A râs scârţâit.
-- Ar conta? În vreo douăzeci de ani, ne vom pierde cu toţii minţile. Oamenii se vor ucide, se vor ologi, se vor deda la perversiuni inimaginale. Vor redeveni animale. Vor atinge doar pentru a face rău, fiindcă prezenţa altcuiva va fi prea mult pentru ei. Şi nu există vaccin pentru asta... 
Vestea era cumplită, dar nu mă puteam gândi decât la Peter.
-- Ce vreţi de la noi? am spus.
-- Ajutor, a şoptit.
-- Ajutor? După iadul prin care am trecut?
A izbit cu pumnul în masă.
-- Crezi că mi-e uşor? Toată viaţa am crezut că rostul meu e să păzesc vieţile celorlalţi, oricât m-ar costa asta. Iar acum tu-mi zici că totul a fost o greşeală şi trebuie să te cred, fiindcă omenirea înnebuneşte încet. Până şi Paznicii se transformă în fiare.
M-am gândit Kalim şi la Jana. La băieţelul de pe stradă, la îmbrăţişările căznite ale primului meu soţ şi la ochii lui Peter, când m-a pătruns pentru prima oară.
-- Ce putem face?
--  Îi puteţi ajuta să-şi regăsească sufletul. Asta e lecţia voastră şi trebuie să fiţi dascăli buni.
-- Bine, am murmurat.
Paznicul şef  a zâmbit obosit şi şi-a scos mănuşa. Palma dreaptă îi tremura, ca şi cum ar fi fost bolnav. Încet, a prins a se înălţa spre mine.
-- Atinge-mă, Sara!
Pielea îi era uscată, dar strânsoarea fermă.

1 februarie 2013

Oldies: Atinge-mă, Sara! (8)


Două guri erau mai greu de hrănit decât una şi am ştiut de la început că ar fi  fost o prostie să aştept ajutor de la stat. Mă descurcam greu, dar îngrijorarea era repede acoperită de o bizară senzaţie de căldură. Peter făcuse ceva cu mine, ceva ce nu puteam explica şi, mai ales, povesti.
Îmi plăcea să-l ating. În fiecare dimineaţă, înainte să plec la slujbă, îi căutam degetele cu ale mele. Doar un minut de apropiere şi-mi era de ajuns ca să suport orice s-ar fi întâmplat mai departe. La pielea lui mă gândeam când Paznicul m-a oprit.
-- Ce ţi-a mai spus? Ce-a făcut? m-a întrebat pentru a patra oară, încrucişându-şi pe piept palmele.
Avea mănuşi galbene, cu câte o dungă neagră la degetul mic.
-- N-am prea vorbit, i-am răspuns. Îi plac mâncărurile picante şi băile fierbinţi.
Paznicul s-a crispat. Trebuia să fiu mai atentă când vorbeam despre obiceiurile intime. Trupurile noastre îngemănate, acoperite de apă caldă şi săpun fără dezinfectant, gemetele şi explorările neruşinate l-ar fi scandalizat din atâtea motive...
-- Un singur cuvânt, un singur act ilegal pe care nu-l raportezi şi eşti complice! a zis.
-- Nu încearcă să încalce legea. Îşi face treaba, la fel ca şi înainte.
Nu-l convinsesem.
-- Te voi mai căuta, a spus şi m-a măsurat cu o privire bănuitoare.
Mâine avea să fie la fel, eram sigură. Dar era mai bine aşa decât să dea buzna în casa noastră. Peter şi cu mine aveam nevoie de un răgaz. Dacă interogatoriile aveau să-l cumpere, eram gata să răspund la zeci de întrebări.
Trotuarele erau pe jumătate goale când am ieşit. Ca în orice altă seară, oamenii mergeau fără să se grăbească, la jumătate de metru unul de altul, respectându-şi din reflex culoarul. Latexul mănuşilor şi plasticul fosforescent al pelerinelor îi făceau să semene cu o armată de strigoi. Cum de nu-mi dădusem seama de asta până acum?
Chiar lângă staţia de autobuz, un băiat vreo zece ani a alunecat şi s-a izbit de mine. Tot rândul a încremenit.
-- Dumnezeule! Iertaţi-l, vă rog, am auzit vocea speriată a mamei.
Nu îndrăznea să-l prindă de mână, deşi vedea că băiatul se lovise. În loc să-l aline, îl certa.
-- De câte ori ţi-am spus să fii atent? Doar ştii că n-ai voie să atingi pe nimeni pe stradă!
Copilul începuse să plângă. Privea speriat în lungul străzii, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă un Paznic.   
-- E în regulă, i-am spus. Eu n-am păţit nimic, dar puiul ăsta are nevoie de mama lui. De ce nu-l luaţi în braţe?
S-a albit la faţă şi s-a desprins din rând. Credea că înnebunisem? De ce doar acum mă deranja o scenă ca asta? O mai văzusem de atâtea ori. Copii şi părinţi, prieteni, îndrăgostiţi, necunoscuţi, toţi despărţiţi de ziduri nevăzute pe stradă. Le ridicam chiar noi, fără să ni le ceară Codul. Oare cum ar fi fost să vezi o pereche sărutându-se, lipită de panoul cu traselele autobuzelor? Să vezi o mamă îmbrăţişându-şi copilul ca să-i spună că buba de azi va fi uitată mâine?
Am urcat în autobuz şi, în loc să privesc pe fereastră, m-am uitat în jurul meu. Treizeci de locuri, treizeci de pasageri. Câte un om pe o banchetă, ferit de orice atingere întâmplătoare. Cum ar fi să simţi cotul ascuţit al unei bătrâne în coasta ta, să-i miroşi sudoarea într-o zi toridă?
Când am intrat în casă, mirosea a măr copt şi am simţit tristeţea decupându-mi ca un cuţit coaja sufletului.
-- Peter? am strigat.
A ieşit din bucătărie. Avea palmele pline de făină şi ochii speriaţi.
-- Te simţi bine? m-a întrebat.
L-am îmbrăţişat mai puternic decât credeam că pot.
-- Ce fel de oameni suntem, Peter? Cum poate fi atingerea celui drag o ruşine?
Mi-a prins obrajii în palme, murdărindu-mă de făină.
-- Nu e. Să nu laşi pe nimeni să te convingă de asta.
Buzele lui îşi căutau drum în mine cu o foame disperată. I-am răspuns cu tot trupul, intrând în jocul atingerilor.
-- Nu am fost întotdeauna aşa, mi-a spus când ne-am ridicat de pe podea.
-- Oare?
-- Crede-mă! A fost o vreme când oamenii mâncau, dansau, se iubeau fără să se ruşineze.
Am clătinat din cap.
-- Pare incredibil...
Şi-a pus braţele în jurul meu. Doamne, cât îmi plăcea asta!
-- Şi totuşi aşa a fost. Chiar puteai folosi o toaletă publică fără să ţi se pară că ai comis un sacrilegiu.
-- Asta le-ai spus copiilor, nu?
A oftat.
-- În mai puţine cuvinte, da.
Am chicotit.
-- Nu e de mirare că te-au condamnat. Dar cum poţi fi sigur de asta?
Câteva secunde, doar mi-a mângâiat părul.
-- Am găsit un jurnal. L-am citit pe nerăsuflate, într-o singură noapte. 
M-am întors şi l-am privit uimită.
-- Credeam că nu s-au păstrat documente personale dinainte de relocare. Că au fost arse.
-- A fost o minciună. Una dintre multele minciuni care ni s-au spus. Mă crezi, nu-i aşa?
Îl credeam. L-am sărutat şi am ştiut că  încălcasem legea şi aveam să o fac în fiecare zi de acum încolo. Pentru că-l iubeam pe Peter şi pentru că legea era strâmbă.
-- Cum am ajuns aici? am spus.
-- Nu ştiu. S-a întâmplat ceva care ne-a făcut să ne pierdem sufletul. (Va urma)

Arhivă blog