31 martie 2013

Am plecat la vânătoare literară (1)


Circulă de ceva vreme prin blogosferă o leapşă literară care mi se pare chiar interesantă. Şi care presupune un fel de vânătoare prin bibliotecă, în căutarea anumitor cărţi. Am decis să răspund şi eu provocării, invitând pe oricine ajunge pe aici să preia ştafeta de la mine. Aşadar, azi prima parte:
* Găseşte un nume de autor sau titlu de carte care să conţină litera Z
Michel Zevaco -- Fausta


* Găseşte o carte clasică
 Honore de Balzac – Beatrix şi Eugenie Grandet


* Găseşte în bibliotecă un obiect care nu e carte
Asta m-a adus cu amintirile la studenţia de pe alte meleaguri, de unde m-am întors cu o matrioşkă.


* Găseşte cea mai veche carte din bibliotecă
HG Wells – Maşina timpului, doar unul dintre volumele Operelor complete care sunt moştenire de familie


* Găseşte o carte cu o fată pe copertă
Daphne du Maurier – Rebecca


* Găseşte o carte cu un animal pe copertă
Roger Zelazny – Semnul unicornului, din ciclul Amber


* Găseşte o carte în care protagonistul să fie bărbat
Robin Hobb -- Asasinul regal



28 martie 2013

Mi-am demonizat calculatorul


De ceva vreme, mă bântuie o poveste care iese din canon cu îngeri, oameni şi demoni. Dacă se va materializa într-un roman, asta încă rămâne de văzut. Cu gândul la Rai, Iad şi Purgatoriu, mi-am pus până una alta pe desktop o imagine descoperită pe simplyquiet.blogspot.ro. Cum s-ar spune, am un calculator demonic…


22 martie 2013

Primul târg SF/fantasy al anului


Primul târg SF/fantasy din 2013, Final Frontier, începe mâine. la Bucuresti. Programul se anunţă interesant, cu lansări de carte, sesiuni de autografe şi dezbateri. Iată punctele cheie, într-o prezentare oarecum simplificată:
23 martie 2013
* ora 11: Lansare de carte Tritonic – Viata dublă la Venetia, de Monica Ramirez
* ora 11,30:  Lansare de carte Nemira – Fata Modificată, de Paolo Bacigalupi.
* ora 12: Lansare carte Paladin – Fahrenheit 451, de Ray Bradbury.
 * ora 12,30: Decernarea premiilor FanSF. Prezintă: Nicolae Voicu
* ora 13: Lansare de carte Millennium Books
* ora 13,30: Cum convingem cititorii? (moderator Eugen Lenghel)
* ora 14,30:  Experienţa de a scrie scenarii pentru bandă desenată (Marian Coman)
* ora 15: Traducătorii-coautori (Michael Haulică)
24 martie 2013
* ora 11,30: Lansare de carte “Dispensarul SF”, de Florentin Haidamac.
* ora 12: Sesiune de autografe cu autorii români de SF de la Editura Nemira
* ora 13: Creative writing în SF&F, metode de succes (Eugen Lenghel)
* ora 14: Lansare de carte Editura Trei – Pasărea domnului, de Mary Doria Russell.
* ora14,30:  Lansare Andrei Mazilu – Crux
* ora 15: Revistele de Fantasy & Science Fiction (Horia Nicola Ursu).
Cum nici fondurile, nici timpul nu mă ajută, nu voi ajunge la Final Frontier decât prin personajele mele. Pe care le veţi găsi, ca de obicei, aşteptând între paginile tipărite, la standul Millennium Books.

21 martie 2013

Oldies: Bine aţi venit pe Terra (2)


Din nou, nu avea o traducere. Poate, participa fără voie la un ritual? Culturile care nu depăşiseră graniţa propriului sistem solar erau bogate în ritualuri bizare. Femela se uita la el ca şi cum aştepta ceva, protuberanţele se ridicau şi coborau rapid. Nee-lu riscă.
-- Hai sictir şi ţie!
Fugar, îi atinse ugerele, pentru a-i dovedi că le apreciază. Femela sări cu unghiile spre faţa lui, făcându-l să dea înapoi. Tot mai îngrijorat în privinţa algoritmilor, făcu paşi rapizi spre uşă. În urma sa, femela emitea mesaje obscure, cu un nivel îngrijorător al  intensităţii sonore.
-- Boule! Beţiv ordinar!
Ieşit din clădire, coti spre stânga. Fu nevoit să încetinească, deşi corpul său ar fi putut face faţă mult timp alergării. Solul era ciudat. Stratul tare, artificial, era întrerupt de tot felul de adâncituri, crăpături, unele dintre ele cât să-i intre piciorul până la jumătate. Presupuse că băştinaşilor le plăcea să-şi păstreze mereu trează atenţia, deşi găsea că o astfel de metodă se putea dovedi periculoasă în cazul celor cu anumite dizabilităţi. Oricum, o rasă care îşi sacrifica astfel confortul în beneficiul antrenamentului mental şi fizic era demnă de respect.
Trecu pe lângă un mascul care nu depăşise pubertatea. Hrănea nişte vertebrate ovipare, acoperite de pene şi dotate cu aripi. Nu păreau să se teamă de el, dimpotrivă, se îmbulzeau pe lângă tălpile lui. Nee-lu începea să regrete că îşi formase o primă impresie proastă despre «oraş». O rasă care trăieşte în armonie cu regnul animal nu poate fi decât de lăudat. Evident, episodul cu femela fusese o neînţelegere, iar vina îi aparţinea.
Adâncit cum era în deducţii, se trezi într-un spaţiu dreptunghiular, mărginit de conglomerate de locuinţe. Pe laturi se vedeau forme de viaţă vegetală, lângă care terrieni stăteau aşezaţi pe «bănci». Unii doar priveau înainte, alţii păreau să comunice între ei. Un mascul şi o femelă făceau schimb de fluide pe cale orală, evident prinşi într-un ritual important. Chiar în mijlocul «pieţei», şuvoaie de lichid incolor şi inodor ţâşneau dintr-o construcţie cilindrică, destul de joasă. Câţiva stropi reci aterizară lângă Nee-lu, care se simţi înviorat. Tocmai îşi spunea că acea scenă era agreabilă, când două femele micuţe escaladară marginea «fântânii». Nimeni nu le opri. Femelele aruncară pe stratul verde bucăţile de material care le acopereau formele întunecate. Se tăvăleau fără inhibiţii prin lichid, îl aruncau una spre cealaltă. Părea foarte distractiv, iar Nee-lu auzi, de undeva din spate, un gâlgâit pe care îl identifică drept aprobare.
Fără să mai stea pe gânduri, încurajat de ultimele sale consideraţii asupra acelei încă tinere civilizaţii, se aruncă în «fântână» şi le stropi pe fete.
-- Valea de acolo! Vă credeţi la ştrand?
Era o voce gravă, de mascul. Nee-lu se întoarse spre el şi înţepeni, oarecum nedumerit. Terrianul purta un costum de o nuanţă mai închisă decât a celui ales pentru camuflaj.  Ţinea strâns un obiect lung şi subţire, întins spre el. Algoritmii îşi făceau iar de cap şi Nee-lu obţinu cu greu o asociere.
-- Când ai şapcă şi pulan, nu contează că eşti ţăran.
Cuvintele aveau un fel de melodie şi Nee-lu se gândi că ar fi vrut să le descopere «poezia».
 -- Faci mişto de mine, băi? Las că vedem noi care-i ţăranu’!
Probabil că masculului nu-i plăcea «poezia», ori exemplul ales de el nu era foarte reuşit, fiindcă se uita urât. Când Nee-lu era cu un picior afară din fântână, terrianul ridică obiectul. Înainte ca Nee-lu să poată protesta, îl izbi în plină faţă. Câmpul vizual îi fu invadat de tot felul de pete şi îşi pierdu echilibrul. Lungit la baza «fântânii», mai primi câteva lovituri peste spate. Tot trupul îi zvâcnea şi se întreba ce armă era aceea care trecea atât de uşor prin câmpul de protecţie. Noroc că, după încă o izbitură peste picioare, masculul se opri.
-- Hai, întinde-o! Şi zi mersi că nu te duc la secţie...
Cu algoritmi funcţionali ori fără, sensul invitaţiei era clar şi, mai mult târâş, Nee-lu se îndepărtă. Merse cam poticnit spre râul pe care şi-l amintea vag. Mintea îi era copleşită de contradicţii şi se uita cu spaimă în jur, după alţi băştinaşi în albastru. Probabil, era vorba despre dezechilibraţi mintal, evadaţi dintr-o instituţie de însănătoşire.
Era aproape de scăpare, când auzi pe cineva furişându-se în urma sa. Se întoarse şi îl văzu pe animal. Avea patru picioare şi corpul acoperit de blană. Ochii îi erau inteligenţi, îl privea de parcă l-ar fi înţeles că e nedumerit şi speriat. «Câine », veni explicaţia computerului. «Câinele, prietenul omului», «câini cu colaci în coadă», «din bucata mea de pâine, am hrănit un om şi-un câine». Zăpăcit de atâta informaţie, Nee-lu scutură din cap. Regretă imediat, fiindcă durerea se întrei. Totuşi, era savant şi nu putea ignora ocazia de a face cunoştinţă cu o specie indigenă, şi încă una prezentată încurajator în folclorul local. Animalul avea la gât un fel de bandă roşie, ceea ce nu putea decât să confirme că este îmblânzit. Întinse încet palma spre el.
Colţii fiarei pătrunseră prin stratul protector la fel de uşor ca băţul bolnavului. Animalul se agăţă de palma lui, de parcă ar fi avut de gând să-l înghită cu totul. Nee-lu ţipă şi se holbă neîncrezător la primele picături albastre care ţâşneau din rană. Îndemnat de mânie şi de disperare, scoase fazerul, reglat încă pe intensitatea minimă, şi trase. Scoţând sunete jalnice, micul monstru îi dădu drumul şi se îndepărtă şchiopătând. Nee-lu se lăsă în genunchi, respirând precipitat. Nu mai înţelegea nimic.
Piatra şuieră pe lângă el şi ateriză pe sol.
-- Hingher împuţit! Ce ţi-a căşunat pe bietul căţel?
Femela, ajunsă în  ultima perioadă a vieţii terestre, se iţise de după colţ şi  îl fixa răzbunător. În palmă învârtea încă un proiectil, probabil luat dintre cele care li se aglomerau sub picioare. Deci ăsta era rostul lor! Fără să mai încerce să discute logic cu ea, Nee-lu o luă la fugă. «Piatra» următoare se izbi cu zgomot de un pătrat de metal pe care se distingea destul de greu o inscripţie. «Bine aţi venit la…».
Abia când ieşi pe malul apei, în care se zăreau obiecte artificiale imposibil de identificat, cu miros neplăcut, pătrunzător,  Nee-lu începu să spere că va scăpa de pe acea planetă.
-- Teleportează-mă! ceru computerului, fără să mai piardă vremea cu explicaţii.
Când ieşi din camera de decontaminare, îl aştepta o ceaşcă plină de ceai viscasian  aburind. Sorbi prelung, cu o exclamaţie care îngloba suferinţă şi uşurare.
-- Reparaţiile sunt gata. Dacă îmi permiţi să o spun, nu arăţi prea bine, Nee-lu! A fost o explorare de gradul trei spre patru?
Deşi Nee-lu renunţase la costum, cuvintele ieşiră bizar-terestru.
-- Boule, valea de aici!
Înainte să intre în modulul de somn, i se păru că aude creierul navei râzând în surdină. Poate nu ar fi trebuit să se zgârcească la îmbunătăţirea sugerată înainte de plecare?

18 martie 2013

Oldies: Bine aţi venit pe Terra (1)


-- Bună ziua! Nu ştiu dacă am nimerit bine...
Nee-lu vorbea moale, prelungind doar o idee vocalele. Chiar şi aşa, era convins că accentul nu-l dădea de gol, iar camuflajul îi era perfect. La urma urmei, copiase nu doar tiparul corporal, ci şi  costumul primului grup de indivizi întâlnit, unul dintr-o singură bucată, apropiat la nuanţă de cerul acelei planete. Ba, pentru culoarea locală, sintetizase chiar şi mirosul masculului care conducea grupul. Preferase totuşi să nu procedeze aşa cu mersul oarecum împleticit, din motive de siguranţă. De altfel, nu părea o trăsătură a speciei, ci mai degrabă una individuală
Femela de la Biroul de informaţii turistice era în schimb un exemplar obişnuit pentru acea aşezare, doar protuberanţele gemene de pe torace erau ceva mai mari decât norma. Creierul navei, cu care era în permanentă legătură, îi spuse că erau folosite pentru hrănirea progeniturilor. Oricum, femela strâmbă din nas înainte de a-şi întoarce privirea la unghiile lungi, acoperite cu un fel de substanţă colorată. Aveau o înfăţisare hidoasă de-a dreptul, dar ea le privea cu vădită admiraţie.
-- Păi, dacă nu ştiţi, de ce nu ne lăsaţi să ne facem treaba?
Nee-lu se uită în stânga, apoi în dreapta. Cu excepţia lor, în camera cu pereţi transparenţi, având drept unică podoabă o plantă cu ţepi, pe jumătate uscată, nu era nimeni. În faţa femelei, pe un obiect de mobilier pătrat, nu se vedea decât un recipient cu lichid de aceeaşi culoare nefericită, care lui Nee-lu îi amintea de voma unui aldebaranian. Algoritmii de traducere, setaţi de creierul navei înainte de a coborî pe sol, găsiră termenul potrivit «ojă». Nee-lu îşi drese diplomatic glasul. Începea să se întrebe dacă femela era chiar specialistul în comunicare selectat de creierul navei după criterii ştiinţifice.
-- De fapt, cred că sunt în locul potrivit. Oferiţi informaţii, nu?
Femela se uită scurt la el, fluturând din membrele superioare într-un mod dezordonat. Din când în când, sufla peste unghii.
-- Nu ştiu, cred... Mai bine vă hotărâţi ce vreţi înainte să ne consumaţi timpul! Şi aşa noi, bugetarii, facem muncă voluntară... În fine, dacă tot aţi intrat, ziceţi ce vreţi.
Nee-lu se întreba de ce «funcţionara» vorbea despre sine la plural. Poate că algoritmii nu se adaptau cum trebuie. Vorbi şi mai rar, bucuros că alesese o temă simplă.
-- Aş dori să ştiu amănunte despre animalele din apropiere.
-- Animalele? repetă tărăgănat «funcţionara».
-- Fiinţe organizate, pluricelulare, heterotrofe, la care facultatea de a simţi şi cea de mişcare sunt legate îndeosebi de sistemul nervos şi uneori muscular.
Definiţia era descărcată din baza de date locală, pe care computerul de bord o accesase la comanda sa. Nee-lu zâmbi larg, felicitându-se că fusese prevăzător.
-- Pluricelulare, hetero...
Femela îi tot repeta cuvintele şi Nee-lu începu să-şi facă griji. Nu vroia să se dea de gol, declanşând un incident cultural de proporţii cosmice. Planeta nu figura pe lista acelora cu care se făcuse oficial contactul. Nici n-ar fi oprit aici dacă nu i se strica motorul, forţat la limită în ultima vreme. Nevoit să iasă din hiperspaţiu, verificase atent zona. Pentru reparaţii avea nevoie de resurse pe care le putea găsi doar pe ceea ce ei numeau Terra.
-- Am înțeles că sunt 1,5 milioane de specii, continuă totuşi blajin.  
Obrajii femelei căpătau o nuanţă apropiată de cea a unghiilor.
-- Las-o mai moale cu tescovina, nene, că şi aşa trăsneşti!
Vocea «funcţionarei» căpătase altă tonalitate, iar senzorii biologici încorporati în costum indicau fluctuaţii ale ritmului cardiac. Nu putea fi de bine, chiar dacă nu înțelegea ultima parte a frazei.
-- N-am vrut să vă supăr. Doar că abia am venit şi nu ştiu cum stau lucrurile pe aici. Nee-lu mă cheamă.
Femela continua să-l privească feroce. Ultima oară, aşa se uitase la el un negustor heromian, când îl învinuise că vinde marfă putredă. Fireşte, avusese dreptate.
-- Abia ai venit... Hm! Ce fel de animale, Nelule? se interesă femela.
Își încrucișă picioarele, acoperite doar în partea de sus cu o fâşie îngustă de material. Nee-lu căzu pe gânduri. Creierul navei, ocupat în primul rând cu reparaţiile, nu putuse consacra prea multe resurse explorării. Doar cât să aleagă o regiune potrivită pentru aprovizionare, cu o densitate nu prea mare a populaţiei şi climă aparent prietenoasă. N-ar fi trebuit să rişte un incident, nu când deja întârzia la cea mai importantă întâlnire din viaţa sa. De fapt, dacă ar fi fost deştept, ar fi rămas lângă navă. Dar tentaţia de a impresiona confraţii cu date unice în momentul decernării premiului fusese copleşitoare.
-- Cât mai puţin periculoase, răspunse, renunţând la orice pretenţie ştiinţifică.
Femela se lăsă puţin înainte, iar protuberanţele aproape ieşiră din veşmântul care-i acoperea doar parţial partea de sus a corpului. Urmărind-o cu nesăţioasa curiozitate a savantului, Nee-lu își spuse că bucăţica aia de material nu putea avea scop utilitar, ci mai degrabă estetic. Probabil, trebuia să-i aprecieze înfățișarea. Căută un compliment, dar algoritmii păreau că se blocaseră. În fine, îi oferiră o variantă.
-- Mişto ugere, zise candid.
-- Hai sictir! îi răspunse “funcţionara”. (Va urma)

17 martie 2013

Călătoresc în timp


Iată că e pe punctul de-a ajunge pe masa cititorilor ultima dintre antologiile SRSFF. Volumul „Călătorii în timp” (antologator Antuza Genescu) este în curs de apariţie la editura Nemira, iar din cuprinsul său face parte şi o povestire a subsemnatei. Precomandă puteţi face aici. Şi iată coperta volumului:

10 martie 2013

Iaca sunt şi obiect de.. studiu


Ultimul număr (3) din Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice Anticipaţia, cel dedicat literaturii dark fantasy, include şi un interesant studiu pe această temă, al cărui autor e chiar unul dintre scriitorii mei preferaţi, Oliviu Crâznic. Iar numele meu este menţionat, într-o foarte onorantă companie din care fac parte, spre exemplu, Martin, Rice sau King. Iată ce scrie despre mine Oliviu:
Cu totul remarcabilă este şi nuvela, destul de extinsă, „Lungă-i calea către gri”, a apreciatei scriitoare Ştefana Czeller, un nume consacrat de altfel pe piaţa românească de carte prin elementele “dark” regăsite frecvent în creaţiile sale, în proporţie mai mare sau mai mică. „Lungă-i calea..” spune o poveste extraordinară despre păcat extrem şi izbăvire, într-o lume a dreptăţii răzbunătoare şi a ticăloşiilor de nenumit. 

Aici puteţi citi şi nuvela la care face referire, din Gazeta SF.

5 martie 2013

3 martie 2013

Când “Trădarea” e singura soluţie


Iată că am ajuns şi la a doua recenzie din campania vALLuntar. “Trădarea”, de Helen Dunmore, e o carte din cu totul alt registru decât “Insomnia” -- un roman despre oameni obişnuiţi prinşi în maşina de tortură a istoriei, despre supravieţuire şi fericire, despre laşităţile inevitabile şi curajul adevărat, despre dragoste, pierdere, putere...
Povestea este simplă. Medicul Andrei, soţia sa, educatoarea Anna, şi fratele mai mic al acesteia, Kolea, au trecut prin terifianta experienţă a blocadei Leningradului. În acea iarnă cumplită a anului 1941, au văzut cum cleiul de pe un castel de jucării, o carte aruncată în foc sau căldura altui trup pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Au supravieţuit când oameni dragi lor şi mii de necunoscuţi au pierit. Au sperat că viaţa se va schimba radical după sfârşitul războiului şi au greşit. La începutul anilor ’50, trăiesc încă într-o lume îmbâcsită, înghesuită ca un apartament comun, şi totuşi de o incredibilă izolare, aşteptând ca moartea lui Stalin să aducă, în fine, sfârşitul unei ere. Au învăţat să-şi ascundă gândurile, să-şi măsoare vorbele, să nu iasă în evidenţă. Chiar şi în condiţii vitrege, grijile lor ne sunt dureros de familiare. Se iubesc şi îşi doresc un copil. Pleacă la ţară să-şi facă aprovizionarea cu legume, dansează la bal, îşi fac sânge rău din cauza mizeriilor vecinilor. Trăită cu capul plecat, viaţa curge cu bucuriile şi necazurile obişnuite, aparent statornicită în matca ei. Până când neprevăzutul rupe toate zăgazurile.
Deşi e doar reumatolog, Andrei este atras, prin manevrele unui coleg, în tratamentul fiului unui ofiţer din aparatul de siguranţă a statului, Volkov. Băiatul are cancer osos şi, dintre toţi medicii care îl văd, are încredere doar în Andrei, datorită felului cum acesta ştie să se poarte cu pacienţii. Andrei trebuie să-i spună lui Volkov că amputarea piciorului atins de boală e singura soluţie, care însă nu garantează supravieţuirea. E conştient că o evoluţie nefavorabilă a cazului îi poate distruge nu doar cariera, ci şi viaţa. Totuşi, încearcă să nu-l privească pe băiat doar ca pe fiul tatălui său, să nu-şi uite datoria de medic. Vede în Volkov nu pe reprezentantul unei puteri cumplite care, învins în fine de o forţă superioară, debitează fraze sforăitoare despre sabotori, ci şi un părinte îndurerat, silit să facă alegeri imposibile. Până la urmă, Andrei e prins în aceeaşi capcană ca milioane de oameni. Şi nimeni nu poate supravieţui decât trădându-i pe alţii sau pe sine.
Nici de data asta nu am să vă dezvălui finalul. Voi spune însă că romanul mi-a plăcut fiindcă e sincer şi lipsit de clişee. Fiecare pagină te face să te întrebi cât de departe poate merge organismul complex al unei naţii, când e guvernat de frică. Şi, mai ales, cât de departe ai merge tu, să fii în locul lui Andrei sau, de ce nu, al lui Volkov.
Articolul face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Comentariile voastre vor duce la plantarea de copăcei, aşa că le aştept cu drag!

Arhivă blog