31 mai 2013

Recomandări TV de week-end

Azi, pe Pro TV, pentru cine n-a văzut, ecranizarea din 2005 a unui clasic al literaturii SF:

Mâine, pe Cinemax, un serial poliţist ieşit din tipare:

Duminică, tot pe Cinemax, o dramă de cu acţiunea plasată în timpul celui de al doilea război mondial:

29 mai 2013

Oldies: Omul negru a venit (3)


Silvian îşi reveni primul. Beneficia de acea anestezie pe care i‑o conferea porţia noctură de sănătate – un păhărel de parfumată ţuică de prune. Ridicându-l de coada subţire şi lungă, aruncă trupuşorul umflat, cald încă, într‑un sac menajer. Toată operaţiunea era acompaniată de o alăturare savuroasă de paşti, dumnezei, mame şi referiri la părţile lor cele mai intime. Fornăind revoltat, începu să se plimbe de la uşă la uşă.
Paşii i se încrucişară cu aceia ai Elvirei lângă apartamentul Luminiţei. Cu formele generoase revărsate din neglijeul minuscul de mătase roşie, femeia se scutura de plâns. Orice şansă de a se linişti era eliminată de încă o privire aruncată, cu o fascinaţie plină de oroare, spre şobolanul pe jumătate fiert. Aşa cum Luminiţa nu‑şi putea desprinde căutătura de micul cadavru, Silvian rămase cu ochii lipiţi de decolteul ei, lingându‑se pe buze. Palmele i se întinseră parcă singure spre umerii blondinei, fruntea roşie i se acoperi instantaneu de transpiraţie. Începu ezitant să‑i mângâie umerii, degetele tremurătoare coborând tot mai aproape de despicătura decolteului.
‑‑ Liniştiţi‑vă, domnişoară! şopti Silvian. Nu s‑a întâmplat nimic rău. E doar o glumă proastă...
Elvira scuipă nervoasă într-o parte şi îl ciupi fără milă de braţ.
‑‑ Ia animalul de aici, dom' Broască, şi lasă femeia în pace! Nu‑ţi mai scurge balele pe ea!
Faţa lui Silvian se schimonosi într‑un rictus pe jumătate jenat, pe jumătate lasciv, în vreme ce Elvira îi lua locul lângă femeia care suspina mai potolit.
‑‑ Gata, dragă, nu mai plânge! Eşti în siguranţă.
‑‑ Urăsc şobolanii, hohoti Luminiţa. Sunt periculoşi şi murdari. Dacă te muşcă, poţi face o mulţime de boli. Până şi ciumă…
‑‑ Ai dreptate. Dar ăsta era mort, nu mai muşcă pe nimeni. A dispărut, vezi?
‑‑ Cine l‑a adus? Mai înainte nu era nimic...
Elvira se îndreptă.
‑‑ Ai ieşit mai devreme pe hol? întrebă, cu aerul unui grenadir pregătit de atac .
‑‑ Acum vreo oră, răspunse Luminiţa.  Totul era în ordine.
Bătrâna se încruntă.
‑‑ Ia ascultă aici, dom' Broască! strigă. Cineva a făcut pocinogul în ultima oră. Ţi‑am zis că rahatul e doar începutul?
Administratorul mormăi ceva neinteligibil, cu privirea aţintită acum pe pulpele groase ale Luminiţei, acoperite cu sclipici. Elvira se întoarse spre animatoare.
‑‑ Nu era nimeni pe scări când ai ieşit?
‑‑ Doar băiatul de la trei. Ştii mata, Andrei. Fuma şi mânca seminţe. Mi‑a făcut un compliment...
Luminiţa chicoti isteric, dar Elvira se răsuci spre Silvian.
‑‑ Tinere, ai grijă de ea. Tot de-abia aşteptai! Vreau să verific ceva.
Nu‑i dădu timp să răspundă, ci o porni ţintit spre etajul al treilea. Se opri în faţa garsonierei închiriate de student şi scoase un sunet nedefinit. Preşul lui era gol. Zăbovi o secundă, apoi îşi lipi degetul de butonul soneriei. Nu‑l dezlipi până când uşa nu se crăpă şi lunganul brunet nu‑şi arătă faţa. Avea un aer uşor confuz şi un rânjet larg.
‑‑ Care‑i treaba? întrebă Andrei.
‑‑ Bună seara nu ştii să spui, tinere? se răsti Elvira.
‑‑ Bonjour şi au revoir! Ce vrei, mamaie?
Elvira bâţâi reprobator din cap.
‑‑ Tu şi amicii tăi drogaţi aţi făcut mizerie azi?
‑‑ Ai juma de normă la gunoieri, cucoană? Nu-ţi ajunge pensia?
‑‑ Termină cu prostiile! Cine a adus şobolanii?
‑‑ Oi fi fumat eu ceva iarbă, da' matale eşti cu capul. Vezi şobolani? Ia zi, ce‑ai luat?
Elvira ridică pumnul, gata să‑l lovească în obraz, dar Andrei se retrase rapid şi îi trânti uşa în nas. Prin placajul subţire al uşii, îl auzi strigând:
‑‑ S‑a ţicnit rău baba de deasupra!
Un moment, Elvira păru gata să sune iarăşi, dar se răzgândi. De undeva dinspre subsol, apa curgea cu zgomot de cascadă şi bătrâna o porni iar în jos. Luminiţa şi Silvian dispăruseră, dar din apartament se auzeau voci. Nu era greu de ghicit că bărbatul îşi găsise drumul în cuibuşorul Luminiţei.
Elvira se opri după ce trecu de palierul primului etaj. Apa tulbure acoperea cimentul, ascunzând restul scării. Bătrâna se lăsă pe vine şi o studie. Era fierbinte, constată când o încercă prudent cu vârful arătătorului. Lacul bolborosea, acoperindu-i imaginea deformată cu umbre care ba se îngroşau, ba se subţiau. Aveau o mintea a lor care o căuta? Tuşeau cum făcuse mai devreme chiuveta, hohoteau. Era plâns ori râs? Voiau să-i vorbească, să o atingă... Elvira se ridică, încercând să ignore ameţeala, şi o luă la fugă în sus.
Deschise uşa de la apartamentul Luminiţei ca o furtună şi se năpusti direct în sufragerie. Aproape se prăbuşi peste Silvian. Lăţit pe canapea, avea nasul îngropat între sânii femeii şi prohabul desfăcut. La intrarea ei intempestivă, bărbatul înţepeni, cu ochii holbaţi, iar Luminiţa îşi opri gâtuit geamătul. Nici măcar nu încercă să se acopere, doar se uită urât la Elvira.
-- Îmbracă-te, dom' Broască! Hai, repejor! se răsti Elvira.
Silvian îşi regăsi destul de greu vocea, în timp ce degetele trăgeau spamodic fermoarul pantalonilor. O mişcare greşită îl rupse drept la jumătate.
-- Madam Protopopescu, zău aşa! bolborosi administratorul. Nu mai are omul o clipă de intimitate...
-- Ce intimitate, când e urgie? Intră apa peste noi.
Cu chiu, cu vai, Silvian se urni către uşă. Elvira aproape îl împinse pe scări şi, împreună, se apropiară de marginea băltoacei. Mai urcase cu o treaptă. Becul chior le lungea umbrele, proiectându-le peste întunericul murdar din care se insinuau aburi puturoşi.
-- S-a spart o ţeavă, spuse Silvian. De când cer bani pentru reparaţii! Toate-s ciuruite.
Surdă la lamentările lui, Elvira se clătină deodată, albă la faţă. Inspirat, Silvian reuşi să o prindă chiar înainte să atingă apa cu fruntea. Îşi udă pantalonii şi drăcui.
-- Vezi, cucoană? Te caută moartea pe-acasă, da hălădui prin bloc zi şi noapte...
Gâfâind, o aşeză cu spatele rezemat de peretele pe care cineva scrisese nervos să mi-o bag. Luminiţa se iţi neobişnuit de sfielnic de după uşă, în sfârşit acoperită cu un kimono.
-- A crăpat zgripţuroaica? întrebă Luminiţa.
-- Nu, doar a leşinat, răspunse Silvian cu o urmă de părere de rău. Sună la salvare! Tre’ să chemăm pompierii. Altcineva nu poate scoate atâta apă.
-- Nu merge telefonul.
Silvian începu să se tragă de perciunii deşi, apoi se înfipse în cotul Luminiţei.
-- Ce facem? Scările sunt pline de apă, Protopopeasca dă în nas...
-- Să vedem la vecini!
Începură să bată pe la uşi, uitând de Elvira. Balta parcă aşteptase plecarea lor. Adâncul negru se văluri, îşi ridică spre Elvira coama, o atinse întâi furişat. Îi cuprinse un papuc, pe celălalt, gâlgâi mulţumit.  Abia după un minut, se buluci într-o retragere spumegândă şi fierbinte. Mâzga rămasă pe tălpile cipicilor luci a antracit şi Elvira tresări. Paloarea îi dispărea din obraji pe măsură ce negreaţa trecea prin gumă.
 Îmbujorată ca o codană, Elvira deschise ochii, se ridică uşor şi zâmbi. Apa îi răspunse cu un plescăit molcolm. De mai sus se auzeau glasurile isterice ale vecinilor. Cu ochi întunecaţi, se priveau suspicioşi, strigându-şi îndoielile.
-- Curva! Ea trebuie să fie. Animatoare, auzi! boscorodea Sorina, scuipând din când în când în direcţia Luminiţei.
Dincolo de uşa întredeschisă, unul dintre prichindei încă plângea, dar Sorina nu-l băga în seamă mai mult decât ar fi făcut cu o molie. Rosalinda şi Codruţ îşi încolăceau trupurile, se sărutau şi se muşcau, slobozind sunete animalice. Mihăiţă îl fixă pe Silvian câteva secunde, apoi, fără veste, îşi înfipse degetele în perciunii lui. Nu zicea nimic, doar trăgea de păr şi-l otânjea mărunţel cu picioarele. Luminiţa îi privea şi hohotea. O şuviţă subţire de salivă i se prelingea dintr-un colţ al gurii, palmele îi imitau inconştient gesturile bătăuşilor.
Toţi încremeniră însă când apăru Elvira. Îi studie cu ochi sticloşi şi deschise de câteva ori gura fără a scoate un sunet, de parcă abia învăţa să vorbească.
-- La trei, spuse scurt şi toţi dădură din cap.
O urmară în linişte, umăr lângă umăr. Pas cadenţat, trupuri ţepene ca nişte jucării trase de sfori. Se buluciră toţi la uşa studentului, dar de data asta Elvira nu mai apăsă pe sonerie. Fără să schimbe vreun cuvânt, bărbaţii pur şi simplu rupseră cu umerii placajul. Cu aceeaşi coordonare mută, îl scoaseră din dormitor pe lungan.
Îl prinseseră de mâini şi de picioare. Unghiile lor intrau în carnea lui, îi rupeau tricoul cu fuck you, îi lăsau dâre adânci pe obraji şi pe frunte. Băiatul se zbătea, ochii bulbucaţi căutau o urmă de normalitate pe chipul vreunui vecin şi nu găseau decât nebunie.
 -- Ce e... ? ţipă Andrei. Lăsaţi-mă! Ajutor!
Strigătele i se transformară repede într-o succesiune de sunete nearticulate, zbaterile îi deveniră tremur panicat şi neputincios. Tot mai multe pete roşii înfloreau pe corpul lui, tot mai pierit îi era glasul. Îl cărau ca pe un porc dus la tăiere. Îl aduseră poticnit la marginea lacului şi Sorina, în aceeaşi bizară tăcere, îi întinse Elvirei cuţitul.  Pe lama bine ascuţită, o urmă de măr părea bizar de inofensivă. Elvira privi în băltoacă şi apa forfoti primitor. Elvira se lăsă deasupra lui Andrei şi îşi desfăcu buzele într-un rictus de câine turbat.
-- Lăturile vieţilor voastre mi-au trezit sufletul, spuse cu glas străin. E timpul să-mi daţi şi trup. Din urdori de minte înfierbântată mă nasc.
În murmurele aprobatoare ale celorlalţi, Elvira trecu simplu lama peste gâtul studentului. Sângele ţâşni, împroşcându-i pe toţi, dar nimeni nu se feri. Strigoi demenţi de măcelari, vecinii chicoteau şi gemeau, privind ultimele spasme ale lui Andrei. Încă mai trăia când îl aruncară în apă. Lacul îl primi aproape duios şi se închise lacom deasupra lui. Spume roşii se iscară, umbrele se învălătuciră pentru ultima oară şi un plescăit hulpav reverberă până în ultimul colţ al blocului. Neagră şi deodată netulburată, apa se uită la ei cu ochii lui Andrei.
Vecinii se scuturară şi se priviră îngroziţi. Sorina urlă prima. Acoperindu-şi faţa cu palmele, o luă la goană pe scări. După doar o secundă, ceilalţi făcură la fel. În vreme ce uşile apartamentelor se închideau cu pocnet de mormânt, apa se retrăgea, monstru sătul, treaptă cu treaptă. În mai puţin de un minut, rămase doar o băltiţă, iar în mijlocul ei -- o siluetă neagră, nici femeie, nici bărbat, nici tânăr, nici bătrân. Sau poate câte un pic din toate. Îşi roti încet fiecare mădular, delectându-se cu senzaţia mişcării. Atinse clanţa şi uşa se deschise cu scârţâit de yală neunsă.
-- Atâtea posibilităţi! hârâi El/Ea. Trebuie doar să ne luăm după mirosul mizeriei, al răutăţii şi al paranoiei... Pântece roditoare toate.
Dispăru în noapte ca o nălucă. În aceeaşi clipă, mezinul Sorinei o trase de mânecă.
-- Omul negru a plecat? şopti băiatul.
Sorina îl mângâie pe creştet, fără a îndrăzni să-l privească.
-- Da, mami, a plecat...
Două etaje mai sus, Elvira, abia ieşită de sub duş, se uită înfiorată pe geam. Văzu trup zvelt şi tânăr trecând printre tei, în capătul aleii. Chiar când să cotească la dreapta, cel pe care-l adusese pe lume se întoarse. O privi neguros şi îi făcu semn de rămas bun. Fuck you, răsună dogit vocea lui Andrei în mintea Elvirei.
Cu buzele strânse pungă, Elvira îşi puse rochia cea mai bună. Se urcă pe fotoliu, agăţă laţul de draperie şi şi-l trecu pe după gât. Omul negru nu se mai vedea când Elvira închise ochii şi sări.

28 mai 2013

De-un leu fericire


În fiecare week-end, la ştiri ne tot arată cum băieţaşii de bani gata aruncă în cluburi mii de lei pe noapte. Zi de zi, vezi maşinile, telefoanele, bijuteriile şi hainele de fiţe ale VIP-urilor vremii. Şi nu se poate să nu intervină un moment de invidie, o clipă în care te simţi obidit că, din venitul tău modest, nu-ţi permiţi toate nebuniile. Până la urmă, e chiar o revoltă îndreptăţită! Câţi din aceşti oameni huzuresc graţie talentului şi muncii lor cinstite de acum ori din trecut? Şi te baţi cu pumnul în piept, spunând că ai merita şi tu mai multe. Apoi vine cineva, un necunoscut, şi pune lucrurile în altă perspectivă.
E nevoie doar de câteva cuvinte, rostite de un băiat oarecare, dintr-un sat oarecare. Dacă aş avea un leu, aş fi cel mai fericit copil din lume! Mi-aş cumpăra o îngheţată. Şi aşa ţi se frânge inima. Pentru că înţelegi adevărata şi nedreapta polarizare a societăţii româneşti. La o singură masă, tu ai împrăştiat 15 astfel de fericiri. Şi, poate, ai mâncat pe fugă, fără să simţi cu adevărat gustul bucatelor, cu gândul la nesfârşitele tale probleme sau cu ochii la ecranul televizorului. Pentru copilul acela, cu necazuri şi speranţe cutremurătoare în simplitatea lor, tu eşti nababul. Omul al cărui vis suprem nu e o îngheţată de-un leu. Ce-ai făcut ca să meriţi asta?  

27 mai 2013

Perle de pe la TV


Top trei dume de la ştiri:
* Câştigătoarele concursului de întrecere au primit…
* Fiindcă era frig, turiştii au stat mai mulţi îmbrăcaţi pe plajă.
* În faţa judecătorilor, acuzaţii n-au scos niciun cuvânt pe gură.

26 mai 2013

La taifas despre literatură


Am petrecut ieri după-amiază două ore incitante, la dezbaterea ce a încheiat cursul scriitorului de science fiction Dan Doboş din cadrul Şcolii de bune maniere literare. Am întâlnit, la Galeriile Pod Pogor, nu doar pe gazda noastră, cu care eu una am împărtăşit ani buni de gazetărie, ci şi alţi oameni foarte interesanţi -- George Ceauşu, Vlad Frânghiu şi Vlad Popescu. S-au spus lucruri poate uneori neîndurătoare, dar actuale, şi nu numai pentru scriitorii aspiranţi.
Nu voi pomeni despre contribuţia subsemnatei la discuţie decât că a privit mai ales începuturile mele literare şi experienţa cenaclieră. Voi cita însă de la alţii, inserând pe ici pe colo câte un comentariu. Aşadar...
Vlad Popescu:
* Un editor bun e lacom.
* Orice autor dintr-o piaţă mică, aşa cum este cea de limba română, trebuie să se lupte foarte mult pentru a supravieţui. Este o greşeală pentru autor să scrie doar pentru sine, asculte doar de argumentele estetice, în detrimentul celor comerciale.
* Niciodată un editor român nu-i va plânge pe preş unui scriitor român că-i vrea cartea.
* Azi, scriitorii români scriu mai multe cărţi decât citesc.
* Cititorul autohton este interesat astăzi de religie, politică, sex şi ecologie.
Cu alte cuvinte, acestea sunt direcţiile pe care ar trebui să marşăm. Şi am mai fost sfătuiţi să ne ancorăm în mediul românesc, în loc să-i concurăm zadarnic pe anglo-saxoni cu subiecte tip Star Trek. Nu-i putem învinge!  
Dan Doboş:
Literatura SF şi fantasy sunt considerate de multă lume ca un fel de cenuşărese ale esteticii.
Demnet este ultima mea încercare de a deveni scriitor american.
Vlad Frânghiu:
Un cititor mai bun ca acela din cenaclu nu vei găsi.
George Ceauşu:
* În capitalism, toată lumea scrie, cu toate că există din ce în ce mai mulţi analfabeţi.
* Limba română o înveţi toată viaţa. E ca expertiza în vinuri.  
* Lumea e tot mai grăbită, o tot mai mare creatoare de coduri. Oamenii vorbesc şi cu mâinile, cu picioarele...
* Nu te mai poţi odihni în limba română, este stilul dan diaconizat.
George Ceauşu a confirmat astfel ceea ce am constatat şi eu cu tristeţe -- limba română se degradează, în formele ei scrisă şi vorbită, pe cele mai multe paliere ale societăţii. În curând, va deveni un lucru ruşinos să te exprimi corect româneşte.
Voi termina totuşi mai optimist, cu vorbele lui Dan:  Dacă crezi în ce faci şi faci ce-ţi place, vei izbândi!  Şi le doresc asta tuturor celor care iubesc literatura, din orice postură ar privi-o.

25 mai 2013

Oldies : Omul negru a venit (2)


Elvira îşi încleştă aşa de indignată fălcile că toţi îi auziră proteza clănţănind.
‑‑ Ştiţi ce nu înţeleg? susură Codruţ.
Ochii căprui îi căpătaseră, de după lentilele doar vag fumurii, o strălucire ironică.
-- De ce stăm toţi cu noaptea‑n cap în duhoare? reluă după o pauză de efect.
‑‑ Întrebaţi‑o pe madam Protopopescu! M-a ridicat din aşternut strigând că vrea şedinţă, desfăcu mâinile Silvian.
‑‑ N‑aveaţi somn, doamnă? se întoarse Codruţ spre Elvira. Că eu aveam! Am adormit la două.
‑‑ Crede‑mă, tinere, răspunse Elvira, ştiu la ce oră te‑ai culcat! Ţăcăne şi huieşte drăcovenia ta noapte de noapte, parcă ar fi sfârşitul lumii. La ce‑ţi trebuie, nu ştiu. Numai porcării şi violenţă...
Informaticianul se crispă, dar nu‑i răspunse.
‑‑ Chiar aşa, e prea devreme! Şi până la urmă, ce vreţi de la noi? se băgă în vorbă Luminiţa Vântu, blonda de la unu.
Trăgea uşor de fusta care abia îi acoperea chiloţii, rotunjindu‑şi buzele boite din belşug cu ruj carmin într‑un fel care se vroia sexy, dar reuşea să fie doar vulgar.
‑‑ Pentru tine e totdeauna prea devreme, spuse Sorina, ospătăriţa de la trei. Te ştim cu toţii că eşti pasăre de noapte. Ia încearcă să pregăteşti trei copii pentru şcoală în fiecare dimineaţă!
‑‑ Te rog, sunt animatoare! E o slujbă decentă...
‑‑ Las' că te‑am văzut cum te pipăiai cu unul pe scări. Îşi băgase mâna sub fusta ta până la cot. În bloc sunt bătrâni şi copii, n-avem nevoie de spectacole erotice...
‑‑ Gata cu cearta! Haideţi să vedem care‑i treaba, că unii dintre noi mai trebuie să ajungă şi la serviciu.
Vocea raţiunii venea de la Mihăiţă, inginerul de la patru, un bărbat mărunţel cu început de chelie. Cele trei pensionare îl aprobară subţirel, ca un cor de rândunici.
‑‑ Aţi văzut cumva cine a făcut mizerie? spuse plictisit Silvian.
Nimeni nu‑i răspunse.
‑‑ Trebuie să găsim vinovatul, zise sentenţios Elvira.
‑‑ Şi ce vreţi să facem? Suntem bloc de oameni potoliţi, nu de nebuni. Trebuie să fi intrat vreun copilandru din vecini. Ori un boschetar, peste noapte, spuse Mihăiţă.
‑‑ Am putea monta un sistem video, propuse Rosalinda, vecina de palier a informaticianului. Sau angajăm un paznic...
‑‑ Da ce, avem bani de aşa ceva? interveni una dintre vrăbiuţe.
‑‑ Nu e foarte scump, spuse moale Codruţ.
‑‑ Pentru patroni şi cine le suspină pe la uşi n‑o fi, o împunse Silvian cu privirea pe Rosalinda. Numai de‑ar fi aşa largi de mână şi când vine vorba să‑şi plătească restanţele...
‑‑ Plătesc numai ce datorez, răspunse Rosalinda. Las' că ştiu cum calculezi matale, la doi metri cubi de apă mai pui unul de la tine şi bagi banii în buzunar!
Urmă un cor de vociferări. Nepăsătoare la toată agitaţia, Marghioala ieşi să arunce apa murdară în canalul din faţa blocului.
‑‑ Ho, c‑aţi înnebunit cu toţii! strigă Elvira. Lăsaţi lista la administraţie, cum prindem mizerabilul? Haideţi măcar să facem de pază cu rândul pe scări! Stabilim o ordine...
Tăcură imediat, pironind cu privirea ba peretele, ba uşa liftului sau scările. Apoi, ca la comandă, începură să se îndrepte spre ieşire sau să se furişeze înapoi în apartamente. În câteva minute, în casa scării mai erau doar Silvian şi Elvira.
‑‑ Lasă, madam Protopopescu, că la vigilenţa matale nu mai îndrăzneşte nimeni să facă nimic, o bătu pe umăr administratorul cu o palmă unsuroasă.
Strâmbându‑se, bătrâna făcu un pas înapoi.
‑‑ La cum te îndopi de dimineaţă, zise sentenţios Elvira, sigur că şi rahatul îl vezi roz! Nu te poţi baza pe nimeni în blocul ăsta.
Mai aruncă o privire la cutiile încă ude şi oftă, întorcându‑se. În apartamentul curat bec o aşteptau doar un roman poliţist, semiîntunericul şi o gâlgâială puternică. Elvira nu se mai aşeză pe fotoliul care scârţâia bătrâneşte, ci şi se îndreptă spre bucătărie. Până să ajungă în  odaia cu miros de mentă, bolboroseala se transformase într‑un fel de icneală, de parcă un duh rău nărăvea să iasă din chiuvetă. Scurgerea refula o zeamă neagră, spumoasă, în care se desluşeau resturi de mâncare şi urme de detergent. Chiuveta se umpluse pe jumătate şi invazia mizeriei nu dădea semne că s-ar opri.
Bătrâna strâmbă din nas şi izbi furios în ţeava caloriferului.
-- Iar îşi face de cap nesimţitul de dedesubt! Nu s-a obosit să vină la şedinţă…
Era obişnuită să vorbească singură. De zece ani nu mai aştepta răspuns, dar acum chiuveta tuşi înspre ea. Atât de puternic, încât zeama sări până pe tavan. Elvira duse mâna la inimă, într-un gest involuntar, iar scurgerea îi răspunse cu un fel de hohot. Apoi, în sfârşit, se opri.
Din garsoniera de jos, o voce spartă începu să urle fals. Love you babe, love you babe, how i love you babe!
‑‑ Ce ţi‑e şi cu tineretul de azi! Eu, când aveam 20 de ani, nici nu îndrăzneam să ridic ochii când vorbea cineva în vârstă, mormăi Elvira. Poate chiar el a făcut porcăria de jos. El sau alţi drogaţi care vin în vizită. Mare lucru dacă nu se întâmplă şi alte nenorociri.
Se dovedi profet în blocul ei când strigătul ascuţit al Luminiţei îi ridică pe toţi din aşternut. Era trecut de miezul nopţii şi ţâncii Sorinei reacţionară cu vocalize energice.
-- Omul negru! Vine omul negru, mami!
Pensionarele cu glas de păsăruici se ascunseră până la creştet sub plăpumile rozalii pe care le cumpăraseră în aceeaşi zi, de la acelaşi second hand de cartier. Codruţ, din căştile căruia se revărsa un rock îndrăcit, nu auzi nimic. Elvira, Silvian şi Mihăiţă îndrăzniră să‑şi scoată nasul pe palier.
Îi aştepta pe toţi aceeaşi surpriză. Nonagenara se sprijini de tocul uşii, cuprinsă de o uşoară ameţeală. Administratorul începu să‑njure cum îi venea la gură. Inginerul o zbughi spre baie, revărsând pe drum jumătate din cina târzie. Şobolanii întinşi deloc artistic pe scări aveau urme de arsuri, măruntaiele le erau zdrobite. Sângele mânjise pragurile şi uşile. (Va urma)

24 mai 2013

Horror muzical


Sunt total afonă, ca atare empatizez cu alţi obidiţi din punct de vedere muzical. Atâta vreme cât îşi dau seama că e mai bine să nu cânte. Niciodată! Ce te faci însă cu cei pe care-i chinuie „talentul”? Iată câteva mostre de şoc şi groază... muzicale:

23 mai 2013

Oldies: Omul negru a venit (1)


Păstos şi urât mirositor, rahatul era întins pe toate cutiile poştale. Prima îl văzu Elvira, văduva de la patru, care se pregătea, ca în fiecare zi, să hrănească mâţele vagaboande din faţa blocului. Cu precizie de ceas elveţian, la ora 6, coborî din apartament şi în acea dimineaţă mohorâtă de mai. Degetele ei acoperite de pistrui mari ţineau strâns punguţa cu resturi de parizer, pasul îi era vioi. Ajunsă la parter, îşi îndreptă reflex mâna spre cutia în care poposeau de obicei facturi şi reclame, rar o felicitare de la nepoţii din celălalt capăt de ţară. Fugara atingere a tablei fu urmată de înţelegerea prea târzie a renghiului jucat tuturor celor aproape 70 de suflete din blocul Y2 de pe aleea Fericirii. Gura i se rotunji, punga îi scăpă şi mezelul se împrăştie pe linoleumul de culoare nedefinită, rupt pe la colţuri.
Elvira se mai supărase foc prin iarnă, când mâna neştiutoare a distribuitorului îi îndesase în dreptunghiul de metal un fluturaş cu preţuri promoţionale la vibratoare. Surpriza indignată de atunci era însă nimic faţă de felul în care obrajii îi căpătară o nuanţă de vineţiu, iar mâinile începură să bată aerul, prevestind un funest atac de apoplexie. La 90 de ani bătuţi pe muchie, trecuse însă prin războiul cel mare, o revoluţie şi patul a trei soţi. După cum singură se lăuda pensionarelor cu douăzeci de ani mai tinere de la etajul întâi, toate aceste experienţe îi dădeau puterea să înfrunte aproape orice vicisitudine a sorţii. Era încă sănătoasă tun, doar cu gustul şi mirosul stătea mai prost. După aproape un minut de zbucium de peşte aruncat pe uscat, îşi reveni îndeajuns cât să‑şi şteargă spasmodic palma de poalele halatului bleu, în ton cu părul rar. Se repezi apoi pe scări, de parcă ar fi urmărit-o o armată de gerontofili înarmaţi cu vibratoare.
După ce petrecu cinci minute săpunind, clătind şi iar săpunind, era pregătită să sune alarma. Fără să se mai uite la ceas, coborî la etajul doi şi se apucă să bată cu pumnii în uşa administratorului. Îi deschise cu întârziere un bărbat grăsun, cu mustaţă à la Adolf. Îşi scutură părul ciufulit şi se sprijini de cadrul uşii, cu privirea cuiva care abia a făcut ochi.
‑‑ Ce arde, madam Protopopescu? întrebă administratorul. Unde‑s pompierii?
‑‑ Ce pompieri, dom' Broască? Încă nu te-ai trezit?
‑‑ Doar vezi şi matale cât îi ceasul! Dacă nu‑i foc şi nici război, de ce bubui la uşă şi mă bagi în boale?
Pierzându‑şi răbdarea, Elvira îl prinse de mâneca bluzei destul de răpănoase de pijama.
‑‑ Hai cu mine! Hai să vezi ce‑au făcut nesimţiţii ăştia!
O clipă, Silvian Broască păru pe punctul de a‑i închide uşa în nas, apoi dădu din umeri. Îşi încheie pijamaua roasă la coate, cu dungi gri ce o făceau să semene cu o zeghe şi îi făcu semn să o ia înainte. Elvira păstra acelaşi ritm de alergător, dar bărbatul se împiedică de vreo două ori în papucii scâlciaţi, gata să se rostogolească pe scări.
‑‑ Mai încet, madam Protopopescu! gâfâi Silvian. La vârsta dumitale, nu e bine să te grăbeşti...
‑‑ Prostii! Că mergem repede ori încet, tot la cimitir ajungem.
Priveliştea de la parter îi tăie administratorului răsuflarea.
‑‑ Ăsta chiar e...? şopti Silvian, ducând palma la nas.
‑‑ Rahat toată ziua! răspunse Elvira.
‑‑ Poate‑i vreo unsoare, spuse moale bărbatul.
‑‑ Încearcă‑l!
Silvian se uită scârbit la cutii, apoi mută privirea pe peretele crem murdar.
‑‑ Nu, aveţi dreptate, zise. Se simte şi mirosul.
‑‑ Ei bine? întrebă Elvira.
‑‑ Ce?
‑‑ Ce facem?
‑‑ Ce să facem? Vine Marghioliţa şi şterge.
Elvira îşi înfipse unghiile în umărul stâng al administratorului.
‑‑ Lasă, dom'le, femeia de serviciu! Sigur că şterge, de aia o plătim! Cum depistăm porcii care au făcut mizeria asta?
Silvian încercă să se elibereze, dar văduva era tare de virtute.
‑‑ Păi eu de unde să ştiu cine a fost? zise împăciuitor Silvian.
‑‑ Eşti administrator!
‑‑ Cucoană, eu am grijă să repar ţevile, să plătească lumea factura... Cum să aflu cărui zurliu i‑a căşunat pe cutii?!
‑‑ Să ţinem o şedinţă cu vecinii! Poate au văzut ceva... Să chemăm Poliţia, la urma urmei. Doar n‑om lăsa lucrurile aşa! Or fi nişte satanişti, nebuni dintr-aceia de se adună noaptea prin cimitire.
Administratorul pufni într‑un râs nervos.
‑‑ Ce‑i aşa de amuzat, dom' Broască? se răsti Elvira. Mâine‑poimâine, neruşinaţii ăştia ne omoară în casă!
Silvian dădu din mână a lehamite.
‑‑ Mă duc să sun la Poliţie, madam Protopopescu. Da să‑i lăsăm pe vecini să mai doarmă... Până atunci, faceţi‑vă şi dumneavoastră o cafeluţă, luaţi un dejun uşor... Să vă mai reveniţi oleacă.
Se despărţiră cu mine la fel de acre. Silvian, fiindcă nu o putea înghiţi pe băgăcioasa matusalemică, Elvira, pentru că îl credea cam pămpălău. La şedinţa improvizată se întoarseră însă amândoi cu forţe proaspete. Silvian şi le trăgea pe ale lui dintr‑o omletă în care îndesase şi slănină, şi ceapă. Elvira – dintr-o cană de cafea care ţinea linguriţa ţeapănă.
În hol se strânseseră doar vreo 30 de oameni. O priveau ca hipnotizaţi pe Marghioala cum înmoaie buretele în găleata cu apă şi detergent, apoi freacă metalul împuţit. Rahatul se lăsa greu îndepărtat, rezista cu o încăpăţânare imposibilă de fiinţă vie.
‑‑ Nuu! strigă Elvira, făcându‑l pe Codruţ Zmău, informaticianul de la cinci, să tresară. De ce şterge?
‑‑ Pute de trăsneşte! Doar nu vreţi să rămână aşa? o contră Silvian.
‑‑ Şi Poliţia ce mai găseşte? De ce nu‑s aici? I‑ai sunat, tinere?
Administratorul dădu ochii peste cap fără urmă de fereală.
‑‑ Mi‑au spus că asta nu-i infracţiune şi, în general, n-au timp de prostii. (Va urma)

21 mai 2013

Patimile după Gigi


A intrat Gigi Becali la puşcărie, iar ţara vuieşte de ieri după-amiază. Toată lumea îşi dă cu părerea când iese, cu cine stă în celulă, ce mănâncă, dacă se sinucide... A fost afectată până şi cântăreaţa fără chiloţei, pre numele ei Bijou. Ce mai, tragedie naţională!
Iar eu stau şi mă întreb de ce. Da, a intrat un om în spatele gratiilor! Asta se întâmplă în fiecare zi, cu alţi zeci de români, vinovaţi sau chiar nevinovaţi. La ei nu se gândeşte nimeni, nici ca să-i caine, nici ca să jubileze c-am mai câştigat o luptă cu infractorii. Veţi spune că finanţatorul Stelei e vedetă. Eu am să întreb de ce. Fiindcă are mulţi bani şi stă într-un palat? Fiindcă e legat de un club de fotbal şi, mai nou, s-a vârât şi-n politică? Pentru mine, nimic din toate astea nu-l defineşte, nici ca VIP, nici ca om. Însuşi Becali se caracterizează mai ales din punctul de vedere al credinţei, şi probabil acesta îi va fi reazămul în spatele gratiilor. Deşi îmi câştig pâinea scriind ştiri, isteria aceasta naţională pe seama unui moment dificil din viaţa unui om îmi lasă un gust amar. De acum, că justiţia şi-a spus definitiv cuvântul, istoria transferului de terenuri ar trebui să rămână între Gigi şi Dumnezeul său. Iar noi să trecem mai departe, la momentele zilei de azi. Pentru mine, spre exemplu, faptul că s-a găsit un nebun să taie gâtul cailor lăsaţi să pască peste noapte e mai important decât încarcerarea lui Becali. Fiindcă spune multe despre lumea în care trăim…

20 mai 2013

Schimbare de look... şi altele


Ştiţi cum se desfăşoară pentru mine o vizită la coafor ? Cam pe nevăzute, fiindcă trebuie să-mi scot ochelarii. După care spun : „Cât de scurt puteţi”. Iar azi rezultatul a fost ăsta…

În altă ordine de idei, tot de azi au început două săptămâni de foc pentru mine. De ce? Un coleg a plecat în concediu, iar eu îi ţin locul. Ceea ce înseamnă că muncesc dublu, având grija tuturor infractorilor şi a tuturor structurilor de ordine din preamăreţul judeţ Iaşi.
Cum s-ar spune, joc la scurt şi dublu!

17 mai 2013

Împart o revistă cu Stephen King


Iată că se pot face precomenzi la numărul 6 al Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia. Din sumar, povestirea subsemnatei Ape negre, nuvela În iarba înaltă de Stephen King şi Joe Hill, precum şi eseul lui Mircea Pricăjan despre literatura horror. Iată şi coperta revistei:

O puteţi comanda aici.
Lectură plăcută !

16 mai 2013

Nostalgii


Azi mă simt nostalgică, poate chiar puţintel… bătrână. Totul a pornit de la un mail pe care l-am primit, despre Speed dating studenţesc, programat pentru mâine, la CTS Corner din Palas Mall. De la amănuntele privind romantismul celor zece întâlniri de 25 de lei, cu tinerii rebeli, ciocolata, florile şi cocteilul incluse în preţ, gândurile mi s-au dus departe. Am ajuns astfel să ascult o melodie a regretatei artiste de la cenaclul Flacăra Tatiana Stepa şi să-mi amintesc de prima mea dragoste. Şi de cel mai mare regret al meu de până acum. Doamne, parcă a trecut un mileniu din perioada studenţiei mele, petrecută pe meleaguri străine!

13 mai 2013

Azi, Castle vs Game of thrones


Moment tensionat în sezonul 5 din Castle: Alexis e răpită!
Pentru fanii lui Martin, episodul 7 din sezonul al treilea al Game of thrones, în care Arya Stark îşi numeşte zeul:
Dacă sunteţi fanii ambelor seriale, care se difuzează azi la aceeaşi oră, nu disperaţi! Ambele episoade au parte de reluări spre finele săptămânii.

10 mai 2013

Cronica bizarului


Printre cele mai ciudate experienţe existenţiale pe care le-am avut se numără, într-o ordine aleatorie:
* să mă întrebe un vameş dacă n-am adus şi eu nişte droguri de la „băieţii ăia negri” de la Moscova;
* să scriu despre sine la persoana a treia;
* să molfăi covrigi lângă hoţii şi violatorii aduşi la arestare;
* să ascult justificările staretului de la Tanacu privind măicuţa exorcizată;
* să aflu că un diplomat uşurel ameţit n-are izmene şi-i e cam frig;
* să mă întreb dacă urletele pe care le aud în miez de noapte, despre existenţa unui morman de carne de om, chiar se referă la o ştire care ar putea deschide următoarea ediţie a ziarului;
* să mi se plângă un ieşean că vecinii îl gazează prin găurile din tavan şi să-mi propună,  ca să mă conving, să respir timp de o noapte substanţa care te ucide într-un ceas;
* să mi se ofere prin SMS, la un număr de telefon folosit doar în relaţii oficiale, „o futere”;
*  să observ un ins cu pantalonii în vine încălzindu-şi bucile la flacăra eternă de la Universitatea de Medicină.

9 mai 2013

O carte într-o frază: Povestea lui O


În această istorie de amor sado-masochist, care ar avea nevoie de celebra bulină dar pe mine n-a reuşit totuşi să mă şocheze cu adevărat, singura întrebare e cât de departe va ajunge eroina cu plăcerea de a fi tratată ca într-o cameră de tortură.  

2 mai 2013

Amestec literar


* În ultimul număr al revistei de suspans, Mircea Pricăjan semnează o recenzie la antologia gotică Dincolo de noapte, realizată de Oliviu Crâznic pentru Millennium Books, la care am colaborat şi eu. Iată ce are de spus despre povestirea mea: ”Ştefana Czeller, autoarea romanului Cerneală şi sânge, deschide antologia cu o povestire bine scrisă despre mântuire în vreme de război. Atmosferă bine construită, personaje solide, o structură a naraţiunii care vădeşte buna cunoaştere a literaturii cu fiori”. Mai multe, citiţi aici.
* Am găsit şi o recenzie la antologia SRSFF Călătorii în timp, coordonată de Antuza Genescu şi apărută la Nemira. Din nou, sunt prezentă în volum, iar Anca Roman îmi dedică rândurile următoare: „Voi începe cu Paris, 1941... . Ştefana Czeller a scris o povestire despre rostul sacrificiului pe care îl aşază la loc de cinste în universul ei ficţional, în cadrul căruia funcţionează un fel de karma ce echilibrează toate forţele. Un bărbat din anul 2187 se întoarce în Franţa ce se piteşte sub umbra lui Hitler. Preocupat pe bună dreptate să respecte interdicţia de a schimba cursul istoriei, el va fi nevoit să pună în balanţă, pe de o parte, integritatea istorică a umanităţii, iar pe de alta, însăşi viaţa sa. O povestire plină de tensiune, cu o direcţie moralizatoare eficient susţinută în deznodământ. Un text cu o structură plăcut aranjată, care mizează pe factorul-surpriză”. Mai departe, citiţi aici.
* De ceva vreme, Moşul SF, adică Ştefan Ghidoveanu, oferă pe blogul său variante de copertă pentru o antologie în pregătire, dedicată tot călătoriei în timp. Până acum, am văzut cinci, dar preferata mea rămâne cea cu numărul trei. Pe care o găsiţi aici.

1 mai 2013

Of!


Unii merg azi la iarbă verde, la gratar, mici şi bere, ca în fiecare zi de 1 mai. Eu muncesc, tot ca în fiecare zi de 1 mai. Ai zice că, în peste 13 ani de presă, m-am obişnuit cu gândul că am mult mai puţine zile libere decât destui ieşeni. Totuşi, de ieri mă încerca o invidie cruntă pentru bugetarii care-şi pot permite să se relaxeze azi, după cum o vor face şi în toate zilele de Paşte, în vreme ce eu am doar duminica liberă. Iar de dimineaţă, deşi nici n-am ajuns la serviciu încă, mă simt cam aşa:


Sursă foto: www.mediahunter.com.au

Arhivă blog