30 august 2013

Serialele toamnei (2)

De data asta, două producţii nou-nouţe.
Un vârcolac adolescent, AXN, din 18 septembrie

Poliţişti fără frontiere, AXN, din 24 septembrie

29 august 2013

Cioburile de vieţi ale războiului planetar

Războiul Z, de Max Brooks, e una dintre puţinele cărţi după a căror lectură am rămas cu o impresie contradictorie. Adică mi-a plăcut exact în aceeaşi măsură în care ceva din mine a respins-o. Dar să luăm lucrurile pe rând!
Brooks reuşeşte o foarte credibilă tratare a unei teme banalizate de producţiile horror de duzină. O invazie de zombie, de fapt o infecţie al cărei pacient zero se află în China şi care se răspândeşte pe întreaga planetă, punând însăşi supravieţuirea speciei umane sub semnul întrebării. Autorul prezintă toate fazele evoluţiei “epidemiei” prin interviurile supravieţuitorilor ei, oameni din zone sociale şi geografice diferite, care răspund la întrebările aceluiaşi cercetător. Invazia morţilor vii şi mormăitori este astfel surprinsă în toate fazele sale.
Asistăm la primele cazuri, din zone izolate, la pătrunderea ei în lumea occidentală prin intermediul traficanţilor de persoane şi de organe, la intrarea primelor informaţii despre zombi în conştiinţa publică şi la răspunsul autorităţilor politice, sanitare şi al mediului de afaceri. Care autorităţi şi afacerişti acţionează exact ca în cazul altor probleme vitale, total greşit – prin ignorare, manipularea opiniei publice, aruncarea răspunderii în cârca puterii locale, acceptarea unor aşa-zise remedii total inutile, dar profitabile din mai multe puncte de vedere. Cetăţeanul obişnuit preferă şi el să poarte ochelari de cal, până când e confruntat cu realitatea oribilă şi silit să se refugieze din calea valului de reanimaţi ori să moară. Iar atunci începe, fireşte, panica.

Realismul continuă şi în descrierea exodului, şi a primelor riposte militare sortite eşecului din cauza strategiilor stupide folosite, dar atinge cote cu adevărat impresionate când e vorba despre alegerea tacticii câştigătoare. Costurile umane şi morale ale supravieţuirii sunt uriaşe, indivizii şi sistemele se schimbă radical, victoria care urmează acestor transformări e încă incompletă şi are un gust amar.

Dar altceva m-a făcut să vorbesc şi despre o undă de dezamăgire lăsată de Războiul Z. Pentru un ziarist, transformarea romanului într-o colecţie de interviuri imaginare ar fi trebuit, poate, să fie un plus. Mie însă mi s-a părut un minus. Da, am urmărit un spectacol al distrugerii planetare din perspective intime, emoţionante, profund umane chiar şi când sunt greşite. Dar, după gustul meu, sunt prea multe voci, prea multe cioburi de vieţi în mozaicul planetar. Doar câteva personaje au mai mult de-o intervenţie sau măcar liniile destinului lor se intersectează. Fragmentele dedicate fiecăruia sunt reduse şi lasă prea multe lucruri nespuse. Aş fi vrut să aflu mai multe despre călătoria lor existenţială, după acel moment pe care Brooks l-a considerat definitoriu pentru o anumită etapă a războiului Z. Acea mică introducere, privind mai mult cadrul interviului, nu e suficientă. Nu pentru mine, cel puţin.    

26 august 2013

Dezamăgirea prometeică

Am văzut aseară filmul lui Ridley Scott, Prometheus. Am devorat seria Alien, aşa că aveam aşteptări mari. Şi, după cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, am fost dezamăgită. Ca şi alte superproducţii despre care am scris pe blog, filmul punctează spectaculos la categoria efecte speciale şi… cam atât.
Clar, speram la ceva mai multă independenţă faţă de schema din clasicul Alien în alcătuirea scenariului. Să luăm doar elementele de bază! O supercivilizaţie dispărută în mod violent, lăsându-şi în urmă cadavrele si recipiente bizare cu un conţinut organic, nişte savanţi prosti rătăciţi în timpul furtunii, o formă de viaţă care apare şi dispare pe scanner, un android cu o agendă corporatistă… E aşa de greu să prevezi că-i va hăpăi cineva pe cam toţi membrii echipajului? Nu, nici pe departe! Măcar atunci să se întâmple asta într-un fel care te ţină cu răsuflarea tăiată! Însă ritmul a şontâcăit rău, prima oră a fost de-a dreptul plictisitoare, iar tenta horror din Alien, prea diluată.
Personajele? Din nou, n-am găsit nimic de talia lui Ripley. Unele au fost atât de puţin individualizate, că nici măcar nu le-am ţinut minte numele până la sfârşit, darămite să-mi pese dacă le iese un monstru extraterestru din gât! Singurele figuri cu adevărat noi, inginerii lumii terestre, mi s-au părut mai degrabă la nivel de desen animat. Bun, am priceput că regizorul se gândea la o continuare, poate la o nouă mitologie şi nu a dezvăluit logica din spatele planurilor extraterestre contradictorii. Totuşi, fiinţele care au creat întreaga rasă umană ar trebui să fie capabile de mai mult, la întâlnirea de după secole ori chiar milenii cu progeniturile lor, decât să le rupă capul. Indiferent că-i iubesc sau îi urăsc pe oameni.
Una peste alta, Prometheus m-a făcut să apreciez şi mai mult Alien.
  

25 august 2013

Cred că… (3)

Dacă veşnicia s-a născut la sat, era un avorton. Prin părţile noastre, ţăranul român fură tot ce prinde, distruge mai degrabă decât să construiască, se răzbună pe recoltă fiindcă n-a avut destulă minte s-o plănuiască spre câştigul său rapid. E gata să-şi ucidă fratele pentru o palmă de pământ, doar ca s-o lase pârloagă, să-şi violeze cu acelaşi entuziasm copiii şi baba din vecini. Discoteca şi cârciuma satului sunt arenele gladiatorilor rurali, pe care procurorii trebuie să-i trezească din beţie ca să afle ce le-a căşunat pe consăteanul snopit, eventual până şi-a dat sufletul. Antena parabolică nu lipseşte nici la cel mai amărât bordei, chiar dacă nu există closet ori fântână.
Orăşeanul e tot mai des încruntat, închistat în tipare care-l sufocă, dar la care nu poate renunţa. Lehămeţit de proasta administrare a oraşului său, de preţurile prea mari, de vecinul care bate în ţevi noaptea, de ştirile despre confortul altora, crede că-i e permis să dea dovadă de o crasă lipsă de civilizaţie. De la punga de gunoi aruncată pe geam la îmbrânceala pentru un loc în autobuz sau o tigaie la promoţie, nimeni nu se gândeşte decât la sine, dar i se pare normal ca alţii să-l trateze cu respectul pe care nu li-l arată.

Visul naţional a devenit parvenirea prin şmecherie. Spaga, sexul ca monedă de schimb, învârteala, mitocănia agresivă sunt constantele unei societăţi care-şi face modele din piţipoance ajunse vedete de reality show, manelişti, afacerişti veroşi şi interlopi de frunte. 

23 august 2013

Cred că... (2)


Politicienii sunt toţi o apă şi-un pământ, iar diferenţele doctrinare au ajuns doar o glumă sinistră. Singura lege sfântă pentru ei e cea a ciolanului, mecanismele fireşti de control au fost ignorate sau pervertite, iar unele dintre figurile centrale ale politicii româneşti frizează patologicul. Conflictele şi alianţele sunt dictate de orgolii, apetit sexal, umori, interese financiare, iar excentricitatea a devenit virtute în ochii alegătorilor.
Imaturitatea celor care îi menţin în scaune pe acesti politicieni a avut, poate, scuze după revoluţie. Astăzi însă, lipsa de educaţie şi de discernământ politic a părţi importante a alegătorilor e întrecută doar de lehamitea sau talibanismul altora.
Data viitoare, despre viaţa socială.

22 august 2013

Cred că...


Nu mi-am ascuns niciodată opiniile pe subiecte politice, sociale sau artistice, chiar dacă mi-au atras înjurături. Le-am enunţat pe blog, în ziarul unde lucrez, sunt evidente din proza mea. Totuşi, zilele acestea simt nevoie să le adun într-un fel, să le grupez pe temele majore ale momentului. Aşadar, deocamdată despre religie. Cred că...
Dogma e duşmanul progresului, iar Biserica mai degrabă diluează şi distorsionează partea generoasă a mesajului biblic, încurajând în mentalul popular intoleranţa şi ipocrizia. Azi, din dorinţa de a compensa pentru deceniile laice, statul cade în extrema cealaltă şi se apropie periculos de momentul când va deveni prizonierul Bisericii.
Credinţa de faţadă, de fapt doar repetarea unor ritualuri care şi-au pierdut sensul profund, e mai nocivă pentru individ şi societate decât ateismul sincer asumat. Ateul, convins că nu există o instanţă supremă după moarte, va conştientiza mai bine răspunderea faţă de semenii săi. El nu-şi va considera iertate păcatele, oricât de grave, prin simplul act al pocăinţei, nici mântuirea garantată de faptul că a fost botezat, posteşte vinerea şi miercurea sau merge la spovedanie. Convins că viaţa lumească e tot ce are, dacă-i o fiinţă decentă, va căuta să o îmbunătăţească nu doar pentru sine, ci şi pentru cei din jurul său. Se va considera stăpânul propriei sorţi, dar nu neapărat şi depozitarul adevărului absolut.
Ateul nu se va bate păgâneşte ca să-şi păstreze preotul ori să atingă moaştele, nici nu va petrece cu manele lângă biserică, evitând dualitatea deconcentrantă a multor pseudocuvioşi. El îi va judeca pe alţii după ce spun şi ce fac, nu după apartenenţa la un anumit cult. Măcar o dată în viaţă, va cerceta, nu va crede orbeşte. Şi asta, să sperăm, îl va face mai deschis (im)posibilităţilor.
Mâine, despre politică.

20 august 2013

Printre cadavre, despre limitele democraţiei

Alastair Reynolds nu-mi era un nume familiar înainte să încep Prefectul. După ce l-am terminat, mi l-am însemnat în minte, deşi uneori aglomerarea de elemente hard SF din roman m-a obosit. De ce mi-a plăcut atunci? Pentru că, în ciuda amănuntelor ce ţin strict de tehnologie, ritmul este alert. În esenţă, avem o enigma poliţistă inclusă într-un cadru de space opera, care reuşeşte să mai şi pună întrebări. Despre societate şi politică, bine şi rău, discriminare, umanitatea inteligenţei artificiale, dimensiunile sacrificiului personal şi ale răzbunării, pericolele remodelării speciei umane şi ale explorării spaţiale.
Cea mai importantă dintre aceste dileme e una complexă şi, cred, foarte actuală. Cât de departe poţi merge cu libertăţile democratice până când sistemul însuşi să fie pervertit, să fie transformat în exact opusul său? În Inelul sclipitor, un sistem de habitate artificiale, singurele reguli care sunt impuse de prefecţii Panopliei privesc corectitudinea scrutinului. Iar asta permite tot felul de aberaţii din partea habitatelor, ajungându-se la tiranii voluntare, mutaţii genetice extreme ori chiar la renunţarea cetăţenilor la corpuri, pentru a facilita refugierea în lumea virtuală.

Din asta derivă o altă întrebare. Ce mijloace poţi folosi ca să aperi democraţia şi, până la urmă, umanitatea de ea însăşi? Prefecţii poartă doar un şficbici, iar când, sub ameninţarea unui duşman formidabil, cer populaţiei acordul pentru folosirea armelor, prima oară acesta li se refuză. Trebuie să accepţi ori să ignori un asemenea verdict? Poţi ucide mii sau chiar sute de mii, ca să eviţi plonjonul final în haos? Cine are dreptul să-şi aroge o asemenea decizie? Unde tragi limita? 
Nu vă ofer nici răspunsurile mele, nici pe ale lui Reynolds. Doar vă promit o lectură incitantă...

18 august 2013

După prima zi de muncă


După cum spuneam, azi m-am întors la serviciu. Iată-mă-s după prima zi de muncă şi ceva cumpărături.


Şi o precizare. Poza poate fi postată graţie colegului Andrei, cu aptitudini de agent secret, care m-a surprins într-un moment de... completă defazare.

17 august 2013

I’m back!


Adică mi s-a terminat concediul. Au fost două săptămâni cu ceva preocupări sportive, ceva activitate creatoare şi destulă introspecţie.


Trăgând linie, socotesc rezultatul promiţător. De mâine, din nou la treabă! În toate sensurile...

Arhivă blog