31 octombrie 2013

Darul meu de Halloween: Nopţile stranii ale lui Vasile Cotineaţă

Din ciclul Oldies, povestirea care mi-a adus un premiu Helion. Şi, spun eu, un cadou potrivit pentru Halloween. 
Adunând cu batista transpiraţia îmbelşugată de pe chelia perfect netedă,  pe care doar lumina spectrală a lunii o putea face să lucească misterios, Vasile Cotineaţă îi zise Sevastiţei că se duce să joace table în parcul din centrul cartierului, cu băieţii. O aşteptă să mârâie puţin şi se strecură, cu pas de pisică, două străzi mai încolo, în garsoniera cu miros de mucegai a  lui Georgescu, tipul de la contabilitate, care îşi serba onomastica. Nu avea în plan să stea prea mult, altfel Sevastiţa, muiere oricum prea slobodă la gură, l-ar fi aşteptat în prag, cu mâinile în şolduri şi ochii slobozind fulgere. Vasile avea deci cele mai bune intenţii, prefăcute însă cu o uimitoare uşurinţă în alte cărămizi din pavajul iadului.
Închinând pahar după pahar din minunata ţuică de prune adusă de Georgescu de la frate-su, Vasile ajunse repede să privească oarecum detaşat perspectiva inevitabilului perdaf al Sevastiţei. Ea ştia să arunce urletele unul după altul, aproape fără pauză de respiraţie, cu vocea ei de soprană antrenată la restaurantul de mahala unde lucra ca ospătăriţă. El ştia să lase dojenile ei să se scurgă lin, fără a replica altfel decât printr-o bâţâială spăşită din cap.  Plecă deci pe două cărări abia când butelca se goli şi oaspeţii îşi terminară repertoriul de cântece răcnite fals, dar îngânate cu spor de cotarla lui Georgescu. Ajuns cu destulă dificultate la uşă, studie cu duioşia beţivului cheia scoasă tremurat din buzunar. Se lămuri repede că avea o problemă: broasca veche se tripla cu nesimţire ori de câte ori întindea cheia spre ea. De fiecare dată când eşua, se izbea cu zgomot de uşa vopsită într-un roz spălăcit, culoarea preferată a Sevastiţei. La a treia bufnitură, uşa se deschise şi silueta Sevastiţei se profilă în prag. Cele 90 de kilograme ale sale emanau destulă supărare cât pentru trei femei, iar Vasile înghiţi spăimos în sec.
– Frumos ţi-ai mai făcut de cap, n-am ce zice! urla deja Sevastiţa. Ai jucat table, ai? N-ai decât să dormi acolo unde-ai dat tablele pe băutură, Vasile, că-n casă nu intri!
Uşa trântită cu un tunet olimpian nu lăsa loc de replică, dar Vasile, fire blajină din cale-afară, nu puse buclucul la inimă. Sevastiţa are suflet bun, doar gura spurcată, şi asta din cauza slujbei. Şi ce fetişcană timidă şi delicată era! Dar mie-mi place şi-aşa, obişnuia să le spună cunoscuţilor, care dădeau din cap a îndoială.
Cum  noaptea de august era înăbuşitoare şi senină, Vasile ieşi din bloc, ajunse clătinat la prima băncuţă de sub tei şi se prăbuşi pe ea, adormind aproape instantaneu. Avu un vis ciudat în acea noapte, cu o femeie superbă care nu se putea sătura de el. Chiar şi în somn, i se păru straniu ca trupul său de ţâr, cu extremităţi bizar butucănoase, să stârnească dorinţe tulburi şi fierbinţi unei asemenea frumuseţi. Se trezi înţepenit, cu tot trupul pulsând dureros. Îl încerca un pregnant gust de cenuşă şi o oarecare slăbiciune, dar dădu din mână a pagubă. Nici nu se putea aştepta la altceva, după cele întâmplate. Slavă Domnului că nu-l snopise în bătaie vreun golan din aceia care îşi făceau veacul în parc!
Bătu sfios şi, de data asta, Sevastiţa îi deschise imediat. Vasile văzu din prima valijoara de lângă uşă şi o privi întrebător.
– Plec la ţară, îl anunţă sec Sevastiţa. Cineva trebuie să se ocupe de grădină, iar tu nu eşti de niciun folos...
Vasile miji ochii, încercând să se concentreze, în ciuda migrenei. Nu reuşi.
– Cum zici tu, dragă! bâigui înainte să fugă la baie şi să se curme de la mijloc deasupra closetului.
Când ieşi, Sevastiţa deja plecase. Nu se îngrijoră. Avea să se întoarcă, iar el trebuia să se pregătească pentru slujbă. Lumina îl cam deranja în dimineaţa aceea şi în drumul spre Trustul de construcţii tot căută partea umbroasă a trotuarului. La amiază, cuprins de un imbold subit, îşi cumpără nu fasole cu murături, ci o friptură în sânge. Restul zilei lucră ca de obicei, chiar dacă îl dureau cumplit capul şi braţele. Fu mulţumit că măcar şeful, domnul Tătărăscu, nu trecu pe la magazie, ca să-l trimită după cafea şi să facă glume pe socoteala bărbaţilor ţinuţi sub papuc. Iar pe măsură ce înainta în după-amiază, privi tot mai des pe geam, cuprins de un fel de nerăbdare.
Seara îl găsi acasă, tolănit pe canapea, doar într-un tricou destrămat prin partea de jos şi o pereche de boxeri cumpăraţi când Sevastiţa nu trecuse de 70 de kilograme. Enervat de bâzâitul monoton al televizorului, pe ecranul căruia o cucoană bâiguia ceva despre fazele lunii, deschise geamul larg şi trase aer în piept adânc, parcă respira prima oară. Apoi  închise ochii şi îşi imagină că zboară departe, pe deasupra parcului şi a statuii de voievod cu nasul spart, pe deasupra străzilor înguste şi a felinarelor sparte, a beţivilor care lălăiau în legea lor şi a maidanezilor care ridicau piciorul la roţile maşinilor. Se gândi ce frumos ar fi să planeze pe lângă şefu’ şi să-i dea curajos cu tifla. Ori să lase în urmă pentru totdeauna pisica teroristă a vecinului de la parter, trimisă afară noapte de noapte, ca să urle când o smotoceau spornic motanii din cartier.
Următorul lucru pe care îl simţi Vasile fu lumina soarelui pe piele. Era întins sub geamul încă deschis, fără chiloţi şi fără maieu, iar capul îl durea şi mai dihai decât de la ţuica lui Georgescu. Îşi privi mâinile şi le văzu pline de pete roşii, de parcă şi-ar fi petrecut ultimele ore la plajă. Înjură încet şi privi la ceas. Era în întârziere, şi totuşi nu îl încerca nici pe departe panica atunci când ajunse în staţia de autobuz.
Primul pe care îl văzu fu nea Teo, stăpânul pisicii urlătoare şi militar în retragere, a cărui statură impunătoare îl făcea de obicei să-l ocolească timid.
– Ce mai faci, nea Teo? îl bătu pe umăr jovial.
Omul se holbă la el de parcă era gata să-şi înghită proteza, apoi înălţă pumnul stâng, strâns ca pentru un meci de box.
– Sunt supărat foc. Mulţi golani mai sunt pe lumea asta! Nu le-ar mai muri mulţi înainte!
Ultimele cuvinte, vecinul le zise suflându-şi nasul într-o batistă roşie.
– Aoleu! Da cine te-a necăjit?
– Parcă eu ştiu cine a fost? Nişte satanişti d-ăştia de doi lei, derbedei fără Dumnezeu! Mi-au omorât-o pe Mitzura. Da şi eu le rup gâtul dacă-i prind!
Vasile l-ar fi consolat pe vecin, dar tocmai venea autobuzul, aşa că se despărţi de el cu încă o bătaie încurajatoare pe umăr. Fluieră tot drumul, atent totuşi să nu lase soarele să-i atingă pielea deja prea sensibilă şi coborî sprinten din autobuz înainte să oprească de tot. În birou intră cu paşi mari. Cum se întâmplă de obicei când întârzii, imediat dădu nas în nas cu şeful. Bărbatul de vreo 50 de ani, cu faţa galbenă şi acreala suferinzilor de icter, îl ţintui cu privirea de parcă ar fi vrut să-i dea foc.
– Ia te uită, ai catadicsit să apari! Acum se vine la treabă, Cotineaţă?
În loc să se facă mic, Vasile rânji cu toată gura, în care simţea parcă mai mulţi dinţi decât de obicei.
– Dacă mi-aţi simţit lipsa înseamnă că sunt indispensabil! Ce-aţi zice de-o mărire de salariu?
Domnul Tătărăscu, îmbrăcat ca de obicei într-un costum de cioclu, întâi încremeni, apoi se înroşi ca racul fiert.
– Ai înnebunit, Cotineaţă? Ţi s-a urât cu binele? Vrei să primeşte luna asta doar jumătate de salariu? Vezi să nu te pună Sevastiţa la colţ, pe coji de nucă!
Vasile simţi crescând în el o furie imposibil de stăpânit. Îl apucă încetişor de braţ pe şef, apropiindu-şi faţa de a lui.
– Ştii ceva, dom’ Tătărăscu… Ia-ţi slujba asta de rahat şi bagă-ţi-o cât mai adânc în cur, că eu nu mai am nevoie de ea!
Vasile îi dădu un singur brânci gălbejitului şi îl lipi de perete. Rămase cu o bucată de rever în palmă şi, încă suduind, o aruncă pe podea. Apoi, tot mânios, făcu stânga-mprejur. Ieşi cu pas săltat din clădire, coti la întâmplare pe o stradă, apoi pe încă una, pe a treia, până văzu un anunţ pe poarta unui depozit de materiale de construcţii: „Căutăm paznic de noapte”. Ştiu din prima că e o slujbă numai bună pentru el.
– Ştiu şi eu, dom’ Cotineaţă? se scărpină în cap mai-marele depozitului. Nu prea pari forţos, fără supărare. Ce faci dacă vin hoţii? Că marfa noastră e la mare căutare…
Vasile se uită în jur, zări un sac de ciment de vreo 40 de kilograme şi-l aruncă în aer de parcă ar fi fost o surcică. În cinci minute, băteau palma, fără să-l întrebe nimeni de acte ori de ce plecase de la vechea slujbă.
Se întoarse bucuros acasă şi adormi imediat, în dormitorul cu jaluzelele trase. Se trezi abia când soarele apunea, arămind acoperişurile şi auzi gânguritul unui porumbel care aterizase pe pervaz. Mai rapid decât o pisică, Vasile ajunse lângă ghemul de pene şi îl prinse în pumn. Îl privi ca şi cum nu mai văzuse zburătoare, apoi îl apropie de buze şi, cât ai zice peşte, îşi înfipse dinţii în gâtlejul lui. Pasărea palpită puţin între degetele sale, dar se potoli pe măsură ce sângele i se scurgea din trup. Când porumbelul îşi dădu duhul, Vasile, cu buzele încă roşii de sânge, se holbă uimit la trupuşorul frânt din mâinile sale. Într-o fracţiune de secundă, îşi aminti ce se întâmplase cu Mitzura. Se linse pe buze şi se uită în oglinda care îi dezvăluia o imagine dureros de familiară. Doar ochii apoşi se bulbucau mai abitir decât de obicei, iar smocurile de păr negru din urechi, pe care uitase să le taie sâmbătă, erau zburlite ca blana unui animal înfricoşat.
În seara următoare, înainte de a se duce la slujbă, făcu un ocol la biblioteca din cartier. Ochelarista de la ghişeu, pe care o simţea mai seacă decât un pachet de biscuiţi expiraţi de vreo cinci ani, îl privi curioasă. Nu era de mirare, nu-l mai văzuse pe acolo. Îl ajută să se înscrie cu aerul cuiva care doar îşi omoară timpul, dar Vasile nu se supără. Se simţea oarecum nesigur între rafturile bucşite de cărţi groase, pe care nu le citise.
– Aţi dori să împrumutaţi ceva chiar azi? îl întrebă femeia.
– Da. Poate mă puteţi ajuta. Aş vrea...
– Aşa?
O undă de dispreţ se strecurase în vocea ei.
– Aş vrea ceva despre...
Lăsă iar fraza în suspensie, de parcă s-ar fi jenat să rostească un cuvânt indecent. Căuta încă vorbele potrivite pentru imaginea din mintea sa, când o văzu albindu-se la faţă.
– O clipă...
Se împletici între rafturi, aruncând priviri rapide şi disperate spre ieşirea pe care i-o bloca Vasile. Adună tremurat un braţ de tomuri rufoase, în vreme ce el îi zâmbea încurajator şi puţintel nelămurit.
– Cred că astea vă trebuie, zise aproape şoptit, fără să ridice privirea de la nasturii de pe bluză.
– Cât timp le pot ţine? se interesă cuminte Vasile.
– Cât vreţi, zise femeia şi împinse cărţile spre el. De fapt, nu mai e nevoie să le aduceţi înapoi.
Când plecă, auzi zăvorul închizându-se şi pe bibliotecară izbucnind necontrolat în plâns.
În  noaptea aceea citi pe rupte, între ronduri. Dimineaţă era însă şi mai confuz şi încercă să se dumirească în singurul fel care-i trecea prin minte: cumpărându-şi de la birtul Sevastiţei o porţie zdravănă de sarmale cu mămăliguţă. Aburinde şi înecate în smântână, le înghiţi aproape pe nemestecate şi termină micul dejun cu un râgâit răsunător. De-a dracului, se plimbă apoi o oră întreagă prin soare, deşi începea să-l ia cu somn şi chelia îl ustura puţin.
Chiar lângă scară, se întâlni cu vecinul. Avea ochii roşii şi cearcăne adânci.
– Neaţa! Cum o duci, nea Teo?
– Rău, dom’ Cotineaţă, rău! Toate celea mă dor, da nu mă las. Prind eu perverşii până la urmă!
– Perverşii? întrebă Vasile, trăgându-se mai la umbră.
– Ticăloşii ăia de-o omorâră pe Mitzura. Vedem noi care pe care… De-o fi ultimul lucru pe care-l fac, tot îi găbjesc!
Dând din umeri, Vasile îşi luă la revedere. N-avea inimă să-i zică vecinului că pierde nopţile degeaba. Urcă scările greoi, cu pleoapele lipindu-se şi se aruncă direct în pat, fără să se mai dezbrace. Dormi tun până când începu să-l încerce o slăbiciune la lingurică. Şi chelia îl durea mai tare. Se studie în oglindă şi zări un fel de arsură chiar în mijlocul ei, mare cât un bănuţ. Stropindu-se cu apă rece pe faţă, începu să recapituleze cu voce tare cele citite, ca la şcoală.
– Nu trebuie să crezi chiar toate prostiile pe care le auzi despre lorzii nopţii, răsună o voce gravă în spatele său.
Se întoarse şi o văzu, aşezată picior peste picior pe pervaz, pe femeia din visele sale. Avea forme voluptuoase şi ochi negri, umbriţi de gene lungi.
– E adevărat, aşa-i? Sunt vampir acum? o întrebă cu voce şovăitoare.
– Da, îi răspunse ea, privindu-l pe jumătate ironic şi pe jumătate cu milă.
– Deci sunt nemuritor? îngână Vasile.
Nu se simţea speriat, ci mai degrabă îl încerca o emoţie resemnată, ca înainte de bacalaureatul pe care-l trecuse cu chiu cu vai.
– Ei, nici chiar nemuritor! Ai să trăieşti vreo 300 de ani, dacă ai grijă la dietă şi nu exagerezi cu usturoiul. Crede-mă, e de ajuns, mai ales pentru cineva cu înfăţişarea ta.
Vasile nici măcar nu observă jignirea.
– Dar toate istoriile...
Femeia îl privi lung, aplecându-se conspirativ spre el.
– Dacă mă întrebi pe mine, legendele astea sunt un fel de publicitate proastă. Le-au scornit nişte tipi cu prea multă imaginaţie şi prea puţini centimetri acolo unde contează. E incredibil cum le-au dat crezare oamenii, ba chiar au ajuns să le înflorească şi ei. A mai venit şi deşteptul ăla de Stoker, cu inepţiile lui despre Dracula... Închide gura, dragă, că arăţi stupid! Am venit să văd ce faci, dar cred că eşti bine. Pot să plec cu inima împăcată. Nu mă căuta, că n-are rost.
Vasile reuşi să-i pună o ultimă întrebare.
– Tu m-ai prefăcut, nu? De ce tocmai pe mine?
O uşoară roşeaţă coloră obrajii femeii.
– Uite, îţi zic sincer: găsisem în parc un drogat şi m-am cam ameţit cu sângele lui. După aia te-am auzit sforăind şi mi s-a părut că eşti aşa de urât, că devii simpatic. În fine, e greu să aştepţi gândire logică de la cineva care se îndopase cu destul canabis cât pentru trei, ba a mai gustat şi nişte ţuiculiţă de la tine. Să nu-mi porţi însă pică, Vasile! Ai să vezi că viaţa ţi se va schimba doar în bine.
Vasile nu mai zise nimic, doar lăsă să cadă pe pat şi o urmări cum dispare. În nopţile următoare, se convinse că putea face lucruri despre care englezoiu ăla n-avea habar. Ba chiar se distră de minune urmărind un hoţ ghinionist prin depozit şi vreo două străzi mai încolo. Citi apoi la gazetă, cu gâlgâit de haz milos, că le-a povestit psihiatrilor cum l-a atacat un liliac uriaş, cu urechi clăpăuge şi chelie strălucitoare.
Întoarcerea Sevastiţei îl găsi deci pe Vasile cu moralul ridicat.
– De ce nu eşti la slujbă? întrebă femeia imediat ce aşeză pe podea paporniţa cu legume.
– Acum lucrez noaptea!
Sevastiţa se uită la el cruciş.
– De când au treabă magazionerii noaptea? Ce prostii spui?
– Nu mai sunt magazioner, sunt paznic!
– Eşti paznic? Ce-ai făcut, netotule, cât am lipsit, de te-au dat afară? Te-ai dus beat la slujbă?
Vasile se ridică de pe canapea şi o fixă. Nu avea nevoie să se uite în oglindă ca să ştie că ochii săi scânteiau într-un fel pe care Sevastiţa nu-l mai văzuse.
– Eşti o femeie bună, dragă, dar trebuie să-ţi pui lacăt la gura asta spurcată.
Sevastiţa desfăcu buzele larg, fără să scoată vreun sunet. Vasile fu într-o secundă lângă ea şi îşi înfipse colţii în carnea ei moale. Nu bău prea mult sânge, doar câteva picături, ca ea să înţeleagă că nu e de joacă şi el e de acum stăpânul casei. Sevastiţa leşină, probabil mai mult de surpriză decât de spaimă. Vasile o întinse pe pat şi aşteptă răbdător la căpătâiul ei. Sevastiţa se trezi cu un geamăt şi, văzându-l aplecat deasupra ei, înţepeni mai tare decât statuia desfigurată a lui vodă.
– Vezi tu, Sevastiţo, de acum sunt vampir şi nu mai poţi să mă ţii sub papuc!
Se studiară unul pe altul îndelung şi Vasile o lăsă să se vadă cu ochii lui, aşa cum fusese în ultimii ani şi demult, când i-a dăruit primul bucheţel de ghiocei. Iar când femeia vorbi, părea încercată de un fel de ruşine, dar şi de o stranie mândrie.
– N-am să mai fiu aşa de guralivă, dacă nici tu n-ai să-ţi vâri colţii în mine.
– Vreau doar să trăim în linişte, Sevastiţo! Dacă însă crezi că nu poţi trăi alături de mine aşa cum sunt, spune-o! Voi pleca şi te voi lăsa în pace.
Urmă un minut lung de tăcere. Sevastiţa îşi cumpănea răspunsul.
– Doar pe tine te am, Vasile. Ai fost un bărbat bun, doar că n-ai ştiut niciodată să pui piciorul în prag. Poate vei şti acum! Dar n-ai să-mi sugi sângele...
– Niciodată! Deşi în ultimii ani, tu mi-ai cam supt vlaga.
Sevastiţa zâmbi cum o făcea pe vremuri.
– Nimeni nu-i perfect, Vasile dragă! Numai să-mi explici cum e treaba cu vampirii ăştia, să ştiu ce să gătesc...
În nopţile următoare, Vasile tot ateriză pe pervazul bucătăriei, cu câte un buchet de flori. Iar pe la sfârşitul lui august, Sevastiţa îi mângâie încetişor chelia.
– Vasile Cotineaţă, eşti un adevărat lord al nopţii! Ţi-am pregătit o tochitură cum îţi place ţie…
Uitându-se la formele ei generoase, Vasile îşi zise că, până la urmă, chiar avea de ce să-i mulţumească necunoscutei. Vasile Cotineaţă, lordul nopţii. Sună bine!  



29 octombrie 2013

Capul la fund!



Azi e prima zi de muncă, după un fragment de concediu care a trecut prea repede. Dacă zilele de odihnă din vară au fost mai degrabă sportive, acestea au fost exclusiv literare – am citit, am scris şi mi-am dedicat o parte din timp FILIT. Dar, vorba glumei, pauza s-a terminat şi mă întorc la infractorii mei. Capul la fund!

27 octombrie 2013

Şi a fost Bookfest 2013



În fine, Iaşul s-a putut lăuda, în 2013, cu două târguri importante de carte – tradiţionalul Librex de primăvară şi, în cadrul FILIT, prima ediţie locală a Bookfest. Am trecut prin Sala paşilor pierduţi a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza’ în două zile din cele trei ale salonului de carte. Iar concluziile au fost amestecate.
Voi începe cu părţile pozitive. Şi-au oferit volumele publicului ieşean nume importante de pe piaţa autohtonă, ca Nemira, RAO, Trei, Corint, All, Polirom. Iar cea mai consistentă parte a producţiei a fost dedicată literaturii vorba vine uşoare – thriller, science fiction, fantasy, carte pentru copii, chiar şi culinară. Deloc de ignorat s-au dovedit şi reducerile de circa 30 la sută practicate de majoritatea editurilor. Într-un oraş ca Iaşul, unde lefurile sunt mult mai mici decât la Bucureşti, nu ne sfiim să recunoaştem că fiecare leu contează. Iar publicul a venit, puhoi în prima zi, când liceenii au avut liber special pentru Bookfest, dar destul de mult şi în următoarele. Dovadă că literatura are priză şi la publicul tânăr, mai ales dacă e de consum.


La puncte slabe, voi deschide lista cu puţinătatea spaţiului. Da, universitatea ieşeană e un loc mustind de istorie şi cultură. Iar picturile lui Sabin Bălaşa din Sala paşilor pierduţi sunt o încântare pentru ochi şi suflet, chiar şi ascunse parţial de standuri. Numai că arhitectura locului n-a permis expozanţilor să se înscrie şi în altceva decât modelul obişnuit de stand, iar pe vizitatori i-a cam făcut să-şi frece coatele unii de alţii. Şi aşa am ajuns să constatăm încă o dată amarul adevăr că Iaşul nu are un spaţiu expoziţional nu neapărat pe potriva Romexpo, dar ceva mai generos şi care să nu se afle chiar la dracu-n praznic. 


Un alt aspect care mi-a schimbat cel puţin mie planurile de cumpărături a fost lipsa unora dintre “prospăturile” editurilor. Asta nu înseamnă c-am plecat cu punga goală. De fapt, am făcut achiziţii pe care abia aştept să le citesc în ambele zile petrecute la târg.


Până la urmă, Bookfest 2013 ne-a plasat şi mai apăsat pe harta târgurilor de carte, unde un oraş cu pretenţii de capitală culturală, eventual şi europeană, trebuie să se afle neapărat. A fost perfect? Din punctul de vedere al cititorului, nu, desigur, iar cât s-a vândut, doar şefii editurilor ştiu. Însă ieşenii iubitori de carte pot spera că e doar începutul unei tradiţii care se va îmbogăţi de la an la an, îndemnându-i şi pe şefii oraşului să ne construiască un spaţiu demn de un târg de o cu totul altă amploare.

26 octombrie 2013

Ziua a treia de FILIT: Despre suferinţele literaturii de consum



Iată că, după ce atrăgeam atenţia asupra ignorării unor genuri considerate abuziv minore de către “elite”, am avut la FILIT şi un eveniment drag sufletului meu. La sala de lectură a Bibliotecii Judeţene “Gheorghe Asachi”, Dan Doboş şi Bogdan Hrib au dezbătut cu traducătorii îndrăgostiţi de limba română problema literaturii de consum.
 Câteva dintre concluziile pe care le-a desprins Dan Doboş:
* În România, literatură de consum e considerat tot ce nu intră în zona poeziei şi a romanului cu foarte puţin story şi foarte multă sociologie şi psihologie. Şi literatura umoristică e considerată un gen de nişă.
* Genurile literare care în Occident fac tiraje enorme şi sunt în centrul dezbaterii – thriller, fantasy, science fiction, urban fantasy – nu se numără printre preferatele editorilor şi nu avem foarte mulţi scriitori de gen.
* În Occident, mecanismele de piaţă permit scriitorului să existe, să trăiască, să-şi plătească facturile, să facă o excursie de documentare, să-şi ţină copiii la şcoală. La noi, lucrurile astea nu se pot întâmpla.
* Din SF nu ies nici glorie, nici bani.
* Dacă Terry Pratchett ar fi fost român, ar fi fost aici, cu noi, nu cu colegii de dincolo.
* E mai rentabil să traduci decât să scrii.
* Ne luptăm şi cu o scădere a gustului pentru lectură, deoarece tinerii sunt hrăniţi cu clasicii literaturii române, cu care nu au mare lucru în comun.

 Şi câte ceva din concluziile lui Bogdan Hrib:
* Înainte de ’89, în România exista un fel de literatură miliţistă. Miliţia şi Securitatea erau minunate, învingeau infractorii şi spionii capitalişti, care erau proşti, fraieri şi aveau cele mai ţipătoare maşini.
* Autorii români de după ’89 nu se iau foarte tare în serios. Fiind foarte greu să trăieşti din scris, e foarte greu să fii şi full time writer.
* Poarta spre alte zări nu ne este ferecată, dar nu ştim noi ce cheie să încercăm.
* Autorii noştri scriu la fel de bine, puşi lângă cei străini, dar cu un oarecare exotism. Literatura scandinavă a prins pe piaţa internaţională tocmai datorită exotismului. Şi ţările din Est (Polonia, Grecia, Rusia, România) ar avea multe poveşti şi mult exotism.
La final, traducătorii invitaţi la FILIT au avut ocazia să vadă pe mesele bibliotecii volumele unor autori români de SF, fantasy, thriller. Printre cărţile răsfoite de oaspeţii Iaşului s-a numărat şi romanul subsemnatei, Cerneală şi sânge



Şi o precizare: poza în care apare şi subsemnata o postez graţie colegilor de la Evenimentul, Tudor şi Anda.

25 octombrie 2013

După primele două zile de FILIT



* Momentul preferat a fost cel al lecturii Adrianei Bittel. Excelent nu doar prin proza scurtă aleasă, un amestec perfect de surâs şi nod în gât, ci şi prin însăşi personalitatea autoarei.
Iată şi câteva citate postlectură:
Literatura îşi creează propria realitate.
Umorul e unul dintre marile daruri pe care ţi le dă viaţa. Oamenii cu care râzi îţi devin prieteni.
Locul unde scrii n-are nicio legătură cu talentul.


* Momentul cel mai şocant prin textul ales – cel al lui Ovidiu Nimigean.
Din nou, câteva dintre zicerile sale din cadrul dezbaterii:
Provincia e locul unde se imită. Ea poate fi oriunde.
Experienţa directă te cam satură de comunism.
Nu e suficient să patinezi nici pe suprafaţa lucrurilor, nici a literaturii.

* Casa FILIT are o arhitectură generoasă, dar e pentru cei cu nervii tari. În sala dedicată scriitorilor, când se mişcă oricine ai impresia că e cutremur. Public? Se putea mai mult. Totuşi, tinerii nu se sfiesc să scrie, fie şi câteva cuvinte pe o coală albă.



* Expoziţia foto 117 scriitori români mi-a întărit impresia creată încă dinainte de citirea programului festivalului, şi anume aceea că pentru marea majoritate a criticilor şi scriitorilor, literatura fantastică şi SF nu există. E marginalizată cu obstinaţie, deşi avem autori români care ar da clasă unor colegi vestici. Şi, ca să nu fie urmă de îndoială, nu vorbesc aici despre mine. Dar ce pretenţii să mai ai, când însăşi Uniunea Scriitorilor o încadrează la capitolul literatură pentru copii?



Ziua de azi o voi dedica Bookfest.

24 octombrie 2013

Românisme (3): Aia cu alarmarea



Cică am avut exerciţiu de alarmare zilele trecute. Cu alte cuvinte, trebuia să auzim sunetul dătător de fibrilaţii al sirenelor urbane. Începând c-o paranteză, care ar fi fost efectul dacă era vorba chiar de-o situaţie catastrofică? Urma un cutremur, să zicem, că tot nu e ediţie de ştiri să nu auzim că “ăla mare” ar putea veni şi mâine. Păi, nimic! Doar, scuzaţi expresia, să ne luăm de fund şi să sărim cât mai sus. Că în câteva secunde te poţi muta, să zicem, din dormitor în bucătărie. Amândouă încăperile sunt la fel de sigure, având în vedere stilul în care aproape tot ieşeanul şi-a făcut modificări în apartament.
Dar, vorba aceea, dacă auzi sirena, măcar ai timp de-o rugăciune, dacă eşti credincios. Sau să strângi mâna cuiva, dacă nu. Ori să închizi aragazul. Numai că, la mine-n cartier, unul dintre cele mai mari ale Iaşului, nu s-a auzit nici cât un mieunat de mâţă-n călduri. Şi nici în alte zone. Dar, bineînţeles, autorităţile sunt foarte mulţumite de cum a mers exerciţiul. Că de aia sunt autorităţi, să poarte ochelari de cal. La cât mai multe succesuri de-astea, fraţilor!  

22 octombrie 2013

Doar pentr-un OZN, chemaţi-mă!

De mâine, intru în concediu, ce-i drept, doar pentru şase zile (care includ şi sâmbătă-duminică). Oricum, uit de omoruri, scandaluri, violuri, trafic de droguri sau persoane şi alte chestiuni de bine care-mi ocupă altfel zilele. Singura ştire care m-ar interesa ar fi aterizarea unei farfurii zburătoare în Piaţa Unirii. Sau la mahala, unde nici semaforul nu creşte. Azi însă încă muncesc, cu drag şi spor. Şi, ca în ultima zi dinainte de concediu, se întâmplă chestii. Importante.

Arhivă blog