30 decembrie 2014

La mulţi ani!



Tuturor prietenilor mei, şi nu numai, câteva urări pentru 2015:

Să gândiţi înţelept şi să acţionaţi uneori c-un grăunte de nebunie!

Să cunoaşteţi pasiunea autentică, a trupului, minţii şi sufletului deopotrivă!

Să iubiţi viaţa chiar şi când vă înghionteşte în coaste!

Să învăţaţi în fiecare zi ceva nou!

Să vă uitaţi în oglindă fără frică şi fără ruşine!

28 decembrie 2014

Suspendaţi într-o rază de soare



Zilele acestea am găsit, în fine, şi ceva timp pentru lectură. Şi am început cu un volum de povestiri primit chiar de la autor, Ben Ami. Suspendaţi într-o rază de soare, apărută la Editura Tracus Arte, e o lectură subţire doar ca număr de pagini, altfel încifrată, complexă, densă. Volumul grupează opt povestiri, unele deja cunoscute mie, altele care au constituit o surpriză. Nu e o lectură tipică de Crăciun, fiindcă tonul e destul de sumbru şi limbajul nu-i recomandat pudibonzilor. Invenţia lingvistică e la ea acasă, elemente fantastice precum pasărea Phoenix sau cel cu coarne (doar confundat cu un cerb!) se întâlnesc cu motive science fiction clasice, ca acela al contactului dintre civilizaţii sau al modificărilor genetice extreme. E un mix suprinzător, şocant chiar, căruia trebuie să-i cauţi cheia, în care acţiunea e uneori sacrificată pe altarul imaginii de impact sau al ideii.
Nu vă voi strica plăcerea lecturii tratând fiecare povestire în parte. Mă voi referi la preferata mea, Probabilitatea fiBANară. Ben Ami ne transportă în Godoma, locul unde Fiara s-a născut. Aici vin în excursie fibanarii, produsul unei civilizaţii altfel a echilibrului atins cu minim de efort, dar care se dezlănţuie inuman în Godoma. Şi Ben Ami nu e deloc sfios cu amănuntele acţiunilor strict instinctuale, de la plozii care se tăvălesc în noroi şi visează la viol, la femeile educate, modificate genetic, care se bat pentru friptura de maidanez, de la bolnavii incurabili care preferă autodafe-ul, la taţii care-şi prostituează copilele. Nimeni nu e pedepsit pentru ce se întâmplă aici, morţii şi dispăruţii sunt uitaţi după procesiunea care venerează Întunericul. Un final apocaliptic pândeşte din umbră, iar observatorul concluzionează că asta e soluţia fibanarilor la angoasa tuturor populaţiilor umane. De fapt, paralela cu omenirea există nu doar aici, ci e prezentă, într-un fel sau altul, şi în alte lumi născocite de Ben Ami, şi nu e deloc măgulitoare. Căci, aşa cum spune autorul în altă povestire, oamenii „se ghidează după orice altceva în afară de inteligenţă. Chiar orice altceva”.

22 decembrie 2014

Teaser: Vestitorii



Dragilor, am decis să vă ofer în avans un cadou de sărbători. Iată aşadar, în premieră, primul capitol al romanului Vestitorii, un proiect la care am reluat lucrul şi pe care sper să-l termin până în vara lui 2015.

Anunţul care avea să-mi schimbe viaţa era chiar în partea de jos a paginii, fără chenar, scris cu litere mai mărunte decât partea nasoală a unui contract de împrumut. Dacă nu m-aş fi aflat într-un moment de criză existenţială, nu aş fi ajuns să-l citesc. Dar, cu preavizul boţit încă în buzunar şi cu ziarul care nu-mi oferea alt loc de muncă pe masă, aveam cam tot atâta chef să termin lectura textului pentru prezentare cât să mănânc un şobolan viu. Până şi lacrimile de enervare, primele din ultimul cincinal, îmi secaseră cam de jumătate de oră, aşa că am silabisit neîncrezătoare cele câteva cuvinte de care parcă şi cerneala se speriase, fiindcă era mult mai ştearsă decât la restul rubricii „Diverse”. De cine vrei să scapi? Sună la... M-am scărpinat în creştet şi mi-am privit, prin peretele de sticlă al acvariului numit abuziv birou, colegii prinşi în rutina de final a zilei. Încă aşteptam ca unul dintre ei să-mi spună că tot ce mi se întâmplase de la amiază era doar un coşmar. Nimeni nu era însă atent la mine şi, în general, oamenii care mă înconjurau n-aveau timp de necazurile altora. Asudau prea tare, abia la mijlocul verii, ca să umple conturile firmei Deliu  şi Fiul, recent prăbuşită de pe locul întâi al pieţei publicitare tocmai dincolo de Top Zece. Ceea ce, pe o piaţă deja în scădere, însemna că lichidatorii simţeau mirosul sângelui nostru. Nu că într-o situaţie mult mai fericită, rechinilor pe care-i numeam colegi le-ar fi păsat prea mult de mine. Doar că azi, când pierdusem cel mai important client, nimeni nu se simţea în siguranţă. De fapt, oricine ar fi putut auzi glasul olimpian al lui Anton strigând că s-a lenevit, că face degeaba umbră pământului şi e următorul pe lista concedierilor. Iar un asemenea anunţ, indiferent că venea printr-un plic cu antetul patronului sau prin vocea directorului Anton, te pălea drept în moalele capului şi-ţi omora instantaneu destui neuroni cât să le simţi acut lipsa.
Deşi ceasul mă cam mustra, am recitit anunţul. Ce putea însemna? Prima interpretare care-mi venea în minte era simplă. Cineva se oferea să lichideze, la comandă, indezirabilii. În momentul ăla, aş fi numit propunerea, deşi evident ilegală, un adevărat serviciu public. Dar ce asasin îşi făcea reclamă la mica publicitate, lângă Gigel, meşterul bun la toate care raşcheta parchet cu scule profesionale? Mai lipsea doar să spună că lucrează cu materialul clientului! Ori, şi mai bine, să includă veşnic tânărul final „Mă deplasez”! Nu, trebuia să fie vorba despre o greşeală sau despre o glumă proastă. Iar eu ştiam pe cineva care-mi putea confirma asta. Am pus mâna pe telefon şi am găsit numărul Cezarei, fosta mea colegă de liceu. De peste un deceniu, lucra cu un entuziasm debordant la departamentul de Mica publicitate al cotidianului cu care cei mai mulţi ieşeni îşi înveleau borcanele de zacuscă. Şi, dacă ştia cineva tot ce mişca în ziarul acela, aceea era Cezara, cu gura ei bogată.
  Spune, nu te sfii! mi-a miorlăit în ureche Cezara. Azi sunt zâna ta cea bună. Ce-ţi doreşti se va îndeplini!
Mi-am ascuns fierea din voce. Nu voiam să devin următorul subiect de bârfă, nu încă.
  Măi fată, am exclamat, de unde găseşti loc în inima ta pentru atâta încredere în parşiva natură umană? Nu ştii că toţi suntem nişte animale? Dacă-mi doresc ceva profund imoral?
  Cu atât mai mult se va îndeplini, iubire! Chestiile imorale mă fac să mă trezesc în fiecare dimineaţă, alelalte-s plicticoase de mori şi tot îngraşă. Deci, cu ce te pot ajuta?
Mi-am scuturat capul, zăpăcită ca întotdeauna de debitul verbal al Cezarei.
  Am văzut un anunţ ciudat la voi, la Diverse, am zis. Voiam să ştiu dacă-i greşit sau dacă-i o păcăleală, cumva...
  Noi nu greşim niciodată, iubire! A greşi e omeneşte, iar noi suntem nişte hiene nemiloase.
  Credeam că doar reporterii au cuşti la zoo...
  Ha! Crezi că să butonezi anunţuri e uşor? Ia gândeşte-te numai la matrimoniale! Atâtea tentaţii într-o pagină...
M-am trezit că-mi permit primul surâs al zilei.
  Bună asta! am zis. Revenind la oile noastre, e chiar ultimul anunţ. Ciudat rău!
  Ia să deschid fiara... Tânăr cult, blond, cu ochi albaştri, romantic, ofer companie doamnelor generoase de orice vârstă. Ce-i ciudat la el? Apare în fiecare miercuri. E Nelu, vlăjganul ăla de lucrează cu jumătate de normă la Direcţia Sanitar Veterinară. Am auzit însă că n-are nici pe departe aşa o mandravelă! Da compensează prin entuziasm. Te interesează? Dacă vrei, îţi fac lipeala! E vecin cu mine. Îţi scot şi-o reducere, dacă-mi povesteşti totul dup-aia...
Mai că n-am scăpat receptorul la gândul că amica mea era dispusă să codoşească, doar ca să verifice o bârfă suculentă. Noroc că nu eram o demoazelă sfioasă! Altădată aş fi hohotit de m-aş fi scăpat pe mine la o asemenea propunere, dar concedierea îmi era prea proaspătă în minte.
  Nu, mă nebuno! am zis. Mă descurc perfect şi singură. Ziceam de ăla cu mulţi de 1 în număr. Care se oferă să ne scape de dăunători...
A urmat o pauză lungă.
  Care? Cu mulţi de unu? Eu n-am aşa ceva în baza de date. N-a fost plătit, nu se există, cum zice baba cu pătrunjelul!
  Femeie, uită-te-n ziar! Doar n-am halucinaţii...
Am auzit foşnetul paginilor şi apoi oftatul în tremolo al Cezarei.
  Ei, drăcia dracului! Nu ştiu cum a apărut minunea asta... N-am comandă pentru ea. Tre’ să le tăbăcesc fundurile fetelor. Iar au început să lucreze la mica ciupeală. Mama ei de viaţă! Auzi, dacă aflu ceva, te sun eu.
A închis cu bruscheţea-i obişnuită, lăsându-mă şi mai nedumerită. Am fixat tâmp ecranul pe care se înşirau propunerile cu actriţe pentru spotul la o cremă antirid scumpă în draci şi, evident, absolut ineficientă. Ideea era a celei mai tinere bombe blonde a echipei, un clişeu perfect despre-o babă adorată de-un retardat convins că-i Miss Univers. Da ce-i trebuia fătuţei cine ştie ce creativitate, dacă avea picioare lungi, un fund mai bombat ca o lubeniţă şi două piese frontale de excepţie care ameninţau să rupă orice top decent ar fi îmbrăcat? Nu că-n dulapul ei chiar existau multe haine de-astea...
  Ce faci, Ioană? am auzit deodată chiar în spatele meu glasul lui Anton. Crezi că următoarele două săptămâni sunt de chiul? Munceşti până-n ultima zi... Ce te-ai înţepenit în listă ca maidanezu într-un cur de hingher? Crezi c-aşteaptă cineva până-ţi plângi de milă?  
M-am întors la el, sperând că mai pot schimba ceva.
– Anton, am zis, privindu-l în ochi şi încercând să nu gesticulez a disperare, doar ştii şi tu că pierderea contului n-a fost vina mea, ci a Linei. Ea a aprobat textul final.
Anton a rânjit scurt.
– Unu!
Am încercat din nou.
– Eşti prea hârşâit ca să nu înţelegi că decizia de a mă concedia e greşită din toate punctele de vedere! Omul are dreptate să fie supărat, dar nu asta-i soluţia, ca firma să piardă un om valoros. Acum e important...
– Dragă, m-a întrerupt Anton, încep să pierd numărul tehnicilor de manipulare pe care le foloseşti. Nu zic, sunt ca la manual, dar nu-ţi merg! Ai să-ţi găseşti altceva, dacă eşti atât de bună.
Nu avusese tupeul să-mi dea chiar el preavizul, iar acum accentua parşiv acel atât. Asta m-a înfuriat chiar mai rău decât grijile pentru starea de sănătate a contului meu bancar.
  Nu dacă-mi legi de coadă tinicheaua unei desfaceri disciplinare a contractului! Aţi făcut o porcărie, Anton! Lina trebuia să plece, nu eu!
Anton s-a aplecat peste umărul meu, iar şoapta lui s-a amestecat cu un iz dulceag de odicolon ieftin.
– Lina şi-o trage cu cine trebuie, dulceaţă brunetă. Cum ai făcut şi tu.
– Cu tine! am şoptit.
– Şi n-am avut reclamaţii, dimpotrivă. Lina e mai tânără cu zece ani şi a ţintit mai sus. Bravoi ei! Şi patronii mai gândesc cu mădularul. Hai, nu mai pierde vremea şi sun-o pe Stela.
 A plecat fluierând, iar eu m-am trezit formând numărul. Nu al Stelei. Nici măcar nu ştiam ce să zic dacă-mi răspundea cineva, însă am auzit doar un mesaj înregistrat: „Aţi sunat la Van. Aveţi noroc! Azi, serviciile mele sunt gratuite. Apelul dumneavoastră a fost înregistrat şi veţi fi contactat în curând”. Vocea care rostea cuvintele era tânără şi caldă. A lăsat locul unei muzici săltăreţe, ca de desen animat, iar eu am închis, oscilând între nedumerire şi uşurare. Nu aflasem decât un nume, despre care aş fi putut jura că-i inventat. Nu prea mişunau olandezii prin Iaşi.
– Chiar ai să mă găseşti, amice? am murmurat şi mi-am închis telefonul.
M-am întrebat dacă fusesem foarte isteaţă ori foarte proastă folosindu-l. Mi-am răspuns că nu mă aşteptasem să aud vocea cuiva. Dar nu eram întru totul sinceră nici în privinţa asta, nici a interesului meu pur teoretic pentru dezlegarea enigmei.
Apariţia triumfală a blondei în camera de mare mi-a întrerupt autojustificările inepte. Am zărit-o pe fufă aruncându-mi priviri scurte, nehotărâte. Asta-mi mai lipsea, să stea de vorbă cu mine, eventual să-mi ceară sfaturi! Mi-o şi închipuiam bolmojind ceva despre experienţa mea impresionantă, despre geniul textelor mele şi inspiraţia mea formidabilă în materie de imagine, despre dorinţa ei de a-mi urma modelul. Cel mai rău era că-i înţelegeam perfect ambiţia, lipsa de scrupule, lejeritatea moravurilor. Nici eu nu eram uşă de biserică. Nu mai căutam demult marea şi unica dragoste, doar acceptam clipele de plăcere amestecată, uneori, cu un calcul rece. Legătura cu Anton, de fapt nişte partide foarte reuşite de amor chiar în biroul lui, adunase câte un pic din fiecare. Şi, chiar aşa mârlan cum era, Anton avea dreptate. Proastă fusesem eu dacă-mi închipuisem că tăvăleala cu el va schimba ceva! Toate cunoştinţele şi ideile pe care le aveam în plus faţă de blondină nu puteau concura cu foamea ei de afirmare, cu disponibilitatea de a face orice era necesar, dar mai ales cu acel chip obraznic de puştoaică. Ultimul lucru pe care-l voiam era ca ea să-l vadă pe Anton muştruluindu-mă încă o dată, aşa că mi-am înşfăcat poşeta şi m-am ridicat.
– Sper să-ţi stea în gât! am zis.
Felul cum s-a îmbujorat mi-a spus că înţelesese exact la ce mă refeream.
Tipul mă aştepta în staţia de autobuz. Era înalt, îşi purta părul creţ prins într-o coadă şi ochelarii cu ramă de-un albastru delicat erau aşezaţi cam jos pe nas. Avea un surâs plăcut, care îndemna la reciprocitate. I-am aproximat vârsta la vreo douăzeci şi şapte de ani, o presupunere care îndemna la alte operaţiuni matematice pe care mi le-am refuzat. Bărbatul se mişca dezinvolt, iar blugii gri şi tricoul albastru, cu un mozaic pe piept în care capul de mort stilizat şi trandafirul erau abia recognoscibile, arătau cumva elegant pe trupul acela lucrat exact cât trebuia. La brâu avea o borsetă de piele, mâinile şi le ţinea neglijent în buzunare. A venit direct la mine, încă surâzând.
  Ioana, nu? Sunt Van.
Am rămas fără replică şi am încercat să nu mă holbez la el ca la un dinozaur materializat în mijlocul oraşului. Deci Van chiar exista şi, după cât de iute mă depistase, avea la dispoziţie resurse la care eu una nici nu visam.
– A? am îngăimat.
  De ce te miri? m-a întrebat, surâzând. Am promis că te caut. Nu te supără să vorbim la pertu, nu?
  N-nu, de ce să mă supere?
  Bun! Te-ai convins deci că sunt om serios şi priceput. Şi, după cum spuneam, azi sunt doar la dispoziţia ta. Pe gratis! Va fi plăcerea mea absolută să-ţi fac un serviciu.
Începeam să-mi revin din şoc. Zău, pe gratis? Şi cineva uns cu toate alifiile publicităţii, ca mine, trebuia să creadă asta? Ce, eram retardată? Am rostit însă întrebarea cea mai importantă.
  Cum m-ai găsit?
  Secretele meseriei, a răspuns voios. Eu întreb cum reuşeşti să arăţi aşa fermecătoare?
Mi-am cenzurat reflexul de a-i mulţumi pentru un compliment cu atât mai apreciat într-o zi aşa de parşivă. Am alungat iute şi căldura interioară stârnită de surâsul lui. Sigur că da, îmi stârnea simpatia! Prima regulă pentru a obţine ceva. Cât timp eu teoretizam, Van continua însă vajnic asaltul.
  Mergem undeva să discutăm? Am venit cu maşina...
Cine era de fapt omul ăla? Nu arăta a mardeiaş, mai degrabă a intelectual rebel, amator de muzică rock şi de discuţii filozofice la o bere fină. Un alt gând m-a pălit ca o minge de tenis în faţă. Dacă ştia cine sunt, aflase şi unde locuiam. Şi cine ştie câte alte chestii intime! Să fi fost de fapt un şantajist? Ei bine, cu mine nu avea să-i meargă, oricare era tactica lui! Îndurasem destule şuturi în fund pentru o singură zi.
  Unde? am întrebat cu un calm de gheaţă.
A ridicat din umeri.
  Unde vrei, a spus. Departe de urechi indiscrete, presupun...
Curiozitatea, enervarea şi presimţirile rele s-au luptat în mintea mea timp de câteva secunde. Prima a învins.
  La mine acasă? am propus.
Ia să vedem, ştia unde stau? Van şi-a lărgit surâsul şi mi-a oferit galant braţul său.
  Desigur! În Piaţa Unirii, nu?
  Aha.
Ştia. Runda asta era a lui. Ciudat, dar propria înfrângere nu mă supăra deloc.
  Maşina neagră, a continuat Van.
Spunându-mi că sunt, fără îndoială, iresponsabilă, m-am îndreptat spre Mercedes. Van se mişca în acelaşi timp graţios şi alert, potrivindu-şi perfect paşii după ai mei. Tăcerea care se lăsase între noi era confortabilă, semăna cu liniştea dintre doi soţi care se cunoşteau perfect şi încă se îndrăgeau. Mă simţeam de parcă fusesem anesteziată parţial, înainte unei operaţii periculoase, dar inevitabile. Şi-mi plăcea să mă sprijin pe braţul lui. Eram din nou... dorită. Da, ăsta era cuvântul potrivit.
– Van e-un nume ciudat, am zis mai mult ca să sparg vraja. Cine eşti?
Ajunsesem la maşină. Van a descuiat Mercedesul, dar nu s-a tolănit pe scaunul şoferului, cum ar fi făcut Anton, ci mi-a deschis întâi larg portiera.
– Te rog!
În maşină mirosea a zambile, dar nu parfumul ăla sintetic al odorizantelor de duzină. Sezonul zambilelor trecuse însă, doar eram în toiul verii.
  Te-am întrebat ceva, am zis.
Am ocupat dezinvoltă locul mortului, pipăind totuşi tubul de spray cu piper din geantă. Van a chicotit şi a învârtit cheia în contact. Mercedesul a ţâşnit înainte, ca un armăsar focos ţinut prea multă vreme în frâu.
  Van e-un... nume de scenă, să-i spunem. Cred că-nţelegi nevoia confidenţialităţii, Ioana! Având în vedere serviciile pe care le ofer...
  Adică?
– Ei, hai! Ipocrizia nu-şi are rostul între noi. De altfel, totdeauna ai spus lucrurilor pe nume.
Vorbea de parcă mă cunoştea de-o viaţă. L-am studiat suspicioasă, ca pe un negustor care se lăuda că are produsul perfect. A rămas perfect relaxat. Pur şi simplu, îmi scăpa ceva în situaţia aia trăsnită. Dar ştiam să mă adaptez din mers la orice rahat.
  Nu-i nevoie să te dai mare! am mormăit.
– O, nici prin cap nu-mi trece una ca asta! Nu vreau să te simţi inconfortabil cu mine, Ioana. Ştii ceva? Pune-mi încă o întrebare şi am să-ţi răspund... ca la spovedanie.
– Una singură?
– Da. Deocamdată...
Era o alegere dificilă. Nu fiindcă nu ştiam ce vreau să aflu, ci din cauza efectului pe care l-ar fi putut avea interesul meu. Dar am riscat. În fond, ce aveam de pierdut?
– Chiar eşti... exterminator?
A început să râdă. Mi-am dat seama cu întârziere că-i ţineam isonul şi, astfel, eliberam măcar o parte din otrava pe care o adunasem.
– Hmmm..., a şoptit. Îmi plac femeile curajoase! Da, cred că-i o zi foarte bună pentru amândoi.
Ultimele cuvinte le-a spus pe un ton meditativ şi am crezut că, în ciuda promisiunii sale, avea să ocolească încă o dată răspunsul. Dar Van a tăcut numai cât a făcut virajul centru.
– Sunt un... distrugător. Dacă vrei neapărat să găseşti o definiţie. Îţi place să fii exactă, nu? Uneori însă, nici un cuvânt nu poate defini adevărul.
Mă omora cu loopingurile alea verbale! Am meditat puţin la sensul cuvântului pe care-l alesese. Suna ameninţător, dar şi exotic.
  Ce-nseamnă asta? Ce distrugi? Animale? Oameni?
Ultimul cuvânt l-am şoptit. Vun şi-a întors privirea spre mine şi mi s-a părut că ochii îi devin, pentru o fugară şi totuşi prea lungă clipă, aurii.
– O singură întrebare, ai uitat? Am ajuns. Urcăm şi-ţi explic totul. După tine, Ioana! a spus blând Van.
Încă o dată, am zărit sclipiri de miere în pupilele sale. De data asta însă, şi gustul ei mi-a ajuns pe buze. Am ieşit din maşină, respirând precipitat. Cerul se întunecase cu o viteză la fel de ciudată ca a deplasării noastre şi o picătură rece de ploaie mi-a aterizat pe obrazul drept. Undeva, încă în depărtare, tobele norilor au bubuit. 
  Da, semnele sunt bune, a spus Van.
  Termină! am şoptit şi am intrat în fugă în scara blocului.
Ce-i ceream, de fapt? Doar nu-l puteam învinui şi pentru că vremea se burzuluise? Van s-a ţinut, fără urmă de efort, după mine.
  Abia am început, mi-a murmurat la ureche atunci când am ajuns, gâfâind, la uşă. Şi tu ştii asta.
Aveam încă posibilitatea unei alegeri şi, bineînţeles, am făcut-o pe cea greşită. Am deschis uşa şi l-am lăsat să intre. Van a păşit sigur în casa mea, de parcă i se cuvenea mai mult ca mie să fie acolo. Fără să-i spun nimic, s-a îndreptat spre bucătărie. Siguranţa lui începea să devină enervantă, dar l-am urmărit în tăcere. A scos două căni din dulap. Una era preferata mea. Pe cealaltă n-o folosisem niciodată.
– A fost o zi grea, nu? a spus.
– Mda. Şi încă nu s-a terminat. Cred c-am înnebunit, să...
– Sfârşitul ei va fi ieşit din comun, m-a întrerupt.
– Tot nu mi-ai zis exact cu ce te ocupi. Ai promis...
  După ce ne vom bucura de o înghiţitură de ambrozie.
Ambrozie? A scos o sticlă din borsetă. Lichidul din ea parcă fusese îndoit cu cerneală. Am simţit, pentru a doua oară, mirosul zambilelor şi m-am dat înapoi.
– Nici prin cap nu-mi trece să-ncerc cine ştie ce...
Vocea mi s-a stins de la sine. Cumva, aveam sentimentul că lucrurile intrau pe făgaşul potrivit. Fără să-mi ia în seamă protestul, Van a umplut ambele căni până aproape de buză.
– N-ai auzit de ea? a zis şi mi-a făcut cu ochiul. Ei, hai! Băutura zeilor. Sau, pământeşte spus, un nectar de fructe. Nu te teme, n-am de gând să te otrăvesc ori să-ţi dau vreun drog al violului. Dar voiam să-ţi fac rău, găseam căi mai puţin complicate.
Replica lui m-a enervat la culme. Poate, fiindcă avea acelaşi ton condescendent pe care-l folosise Anton mai devreme.
– Nu mă tem!
Chiar aşa era.
– N-ai venit la mine ca să bem! am adăugat apăsat.
Van s-a oprit, cu cana în dreptul gurii, de parcă tocmai asta aştepta.
  Şi pentru ce am venit? a întrebat.
Chiar, pentru ce adusesem un necunoscut dubios, care vorbea în dodii, în bucătăria mea? Am răspuns fără să mă gândesc.
  Ca să-ţi spun un nume.
  Aşa-i!
  Ce-ai să-i faci?
  Ce-am promis.
  De ce nu poţi vorbi clar? am strigat. Nu vreau să...
Propriul glas mi-a sunat lipsit de forţă, mincinos. M-am oprit.
  Dar vorbesc clar! Nu-i vina mea dacă nu mă-nţelegi... Ţi-am spus, sunt un distrugător. Care-i numele, Ioana? N-are rost să tragi de timp. Viitorul se roteşte deja între noi, ca un uragan al posibilităţilor.
Un fulger a înflăcărat deodată norii, iar tunetul a vuit aproape în acelaşi timp cu acea impresionantă descărcare a mâniei cerului. Mi s-a părut că aud cai tropotind, dar strada, măturată de perdele de ploaie, era pustie. Ar fi trebuit să-i arăt uşa lui Van, să pun capăt farsei. Dar nu m-am putut convinge s-o fac. Nu eram însă pregătită nici să-mi dezvălui dorinţa. Am ales aşadar cea mai laşă soluţie, amânarea.
– Ce i se va întâmpla?
– Crezi că reformularea întrebării va aduce răspunsul? Of, femeile şi jocurile lor! Ce merită.
Nu ce voiam eu. Era o distincţie bulversantă, mai ales că habar n-aveam ce voiam.
– Crezi că nu ştiu deja numele, Ioana? Dar trebuie să-l rosteşti tu ca să-mi suflec mânecile. Spune-l şi ia o înghiţitură de nectar!
– Anton, am şoptit.
– Aşa-i! a chicotit şi a băut primul.
Ca vrăjită, i-am urmat exemplul. Am simţit gustul mierii, al laptelui şi al zmeurii, însoţite de imposibilul miros de zambile. Alunecând pe gâtlej, licoarea m-a făcut să mă înfior de plăcere. Într-adevăr, divină!
– Deschide şi savurează magia, am murmurat. Nectar-Ola,
– Respiră adânc! a spus Van.
De unde scosese lira? Nu puteai ascunde aşa ceva într-o borsetă, n-o puteai plia, ca pe-o umbrelă. Şi totuşi, era în mâna lui Van, aurie şi fierbinte ca un cuptor de pâine, iar degetele îi atingeau gingaş coardele, de parc-ar fi fost inima fiinţei iubite. Sunetele au picurat printre noi şi n-a mai fost nevoie să mă îndemne ca să iau încă o înghiţitură de nectar. Am oftat de satisfacţie şi m-am aşezat pe taburet. Ameţeam, şi a cui vină era? Prostia se plăteşte întotdeauna.
– Te-ai pierdut în lumea dincolo de adevăr, a spus rar Van, iar ochii i-au strălucit ca doi sori înainte de explozie. Te vei regăsi, sălbatică şi răzbunătoare, în miezul celeilalte.
Celeilalte? Ce aiureală era şi asta? Era nebun? Nu, eu eram că-l primisem în casa mea, că-l ascultam! Degetul mare şi arătătorul lui Van au mai ciupit o coardă şi un sunet ascuţit mi-a perforat parcă timpanele. Brusc, am fost sigură că m-a otrăvit.







1 decembrie 2014

Din nou, magistral, Hobb



Sunt un mare fan al lui Robin Hobb, după ce am citit trilogia Asasinul regal. Aşadar, abia am aşteptat să pun mâinile pe continuarea ei, Omul arămiu. În fine, în toamna asta la Nemira a apărut primul volum, Misiunea bufonului. Şi nu am fost deloc dezamăgită! Hobb începe mai lent, ce-i drept. Reînnoadă cu grijă firele sorţii bastardului şi asasinului regal şi ale fratelui său, lupul Ochi cenuşii. I-am părăsit când îşi salvaseră ţara, cu preţul vieţii unui rege, al unor suferinţe şi sacrificii personale cumplite. Retras în ceea ce-şi dorise întotdeauna, o viaţă cât de cât normală, FitzChivalry se descoperă însă încătuşat în acea aparentă normalitate, care se preface deodată în ruine. Şi cine putea strânge din nou în pumn firele trecutului, ale prezentului şi ale viitorului, dacă nu Profetul Alb, devenit Omul arămiu, Bufonul? Aşa află Fitz că e, din nou, chemat să fie figura centrală a schimbării, Catalizatorul care poate opri un viitor de sălbăticie.

Debutul aparent mai lent, mai bătrânesc al istoriei, pe măsura maturizării eroilor săi, se revarsă apoi năvalnic în făgaşul conflictelor politice, sociale, personale, cu o miză mereu crescândă. Harul şi Meşteşugul, duşmanii şi aliaţii reginei şi ai prinţului moştenitor, adversarii şi apărătorii înfrăţirii omului cu animalele, foştii inamici ai statului deveniţi parteneri comerciali, toţi au rolul lor într-o dramă care abia începe. Pe măsură de acţiunea progresează, avem parte de o porţie consistentă de luptă, magie, intrigă şi suferinţă, care te face să devorezi pagină după pagină. Iar când vine sfârşitul volumului, prins din nou în cârligul lui Hobb, vrei mai mult...   

18 noiembrie 2014

Lecţii electorale



Această postare nu este despre politică. Totuşi, încalc azi o primisiune făcută mie însămi, şi anume aceea de a nu mai comenta ce se întâmplă în ţară. O fac pentru că acum, când zoaiele electorale s-au mai scurs, nimeni nu pare dispus să spună adevărul trist, dincolo de bucuria victoriei sau agonia înfrângerii.
S-a pedalat mult în campania asta pe ţara furată, pe dorinţa românilor de a-şi recâştiga… ceva. Nimeni nu s-a gândit însă că un preşedinte e doar un om. Români sunt încă destule milioane şi, zilnic, îşi fură singuri căciula. O fură atunci când iau şi dau şpagă, când îşi fac treaba de mântuială la serviciu, fie că sunt medici, profesori, judecători, procurori, funcţionari, vânzătoare, producători de mezeluri, parlamentari sau miniştri. Când se îmbată şi îşi aruncă bolidul pe trotuar, omorând pe cine le stă în cale, şi când vând ţigări sau băutură unui elev. O fură şi când fac evaziune fiscală, şi când impun atâtea taxe că devine aproape imposibil să faci afaceri cinstite. Dar cel mai tare o fură când e vorba pur şi simplu să se înţeleagă omeneşte.
De ce? Pentru că românul nu ştie decât să aibă dreptate. Că e vorba despre sport, politică, religie, sănătate, modă, scandaluri mondene, el are opinia corectă. Sunt alţii de o părere opusă total sau doar puţin diferită? Atunci românul ia foc, vorbeşte mult, cu pasiune, se bate cu pumnul în piept şi nu se va opri decât când duşmanul e distrus ori, măcar, şi-a pus cenuşă-n cap. Românul nu acceptă simpla existenţă a unei variante alternative de răspuns, cu atât mai mult supoziţia că acea alternativă ar putea veni din partea unei persoane de bună-credinţă, indiferent că e greşită ori ba. Imediat, vrea să o desfiinţeze, nu să aştepte proba timpului sau o altă dovadă. Nu trage tare cu argumente, fiindcă nu întotdeauna le are, şi apoi, nu e mai simplu să ataci omul decât opinia? Oricum ceilalţi sunt proşti, păcătoşi, vânzători de neam, corupţi, hiene capitaliste, neocomunişti, tineri fără minte, babe senile etc. Hooooo! Jos! Să ardă-n Iad! Sau măcar în cuptorul pizzeriei de la parter…
Nedorind să-şi însuşească măcar ABC-ul discuţiei inteligente în contradictoriu, cu atât mai puţin românul e dispus la compromis. Să asculte până la capăt, să înţeleagă şi să respecte opinia altuia, când doar a sa merită respect? Să vadă dacă, dincolo de divergenţe, există cumva posibilitatea unei colaborări pentru ca tuturor să le fie un pic mai bine? Să se întrebe dacă şi unde greşeşte şi el? O, mai degrabă ar apărea la supermarket Mihai Viteazul!
Campania a trecut, dar acest obicei al românului de a-şi fura singur căciula rămâne. Poate, înainte de a visa la fericirea adusă de un nou preşedinte, ar trebui să visăm la fericirea adusă de noi. De un zâmbet, de un dialog civilizat, de o strângere de mână. Poate chiar am putea învăţa ceva unii de la alţii, dacă n-am mai căuta parul pe care să-l coborâm în creştetul vecinului.

27 octombrie 2014

A murit Moşul. Moşul SF…



Azi am primit o veste tristă. A murit un prieten literar - Moşul SF, adică Ştefan Ghidoveanu. Mi-am căutat câteva ore cuvintele ca să scriu pe blog despre pierderea pe care am suferit-o toţi cei care l-am avut alături ca realizator de antologii, traducător, scriitor, om de radio, promotor al SF-ului românesc. Apoi, mi-am dat seama că nu e nevoie de cuvinte. Toţi cei pasionaţi de fantasticul românesc îl ştiau pe Moşul SF, entuziasmul său, felul cum nu permitea un refuz atunci când dorea un text de la tine. A rămas doar uimirea. Mai avea atâtea de făcut, atâtea de spus! Parcă numai ieri vorbeam despre alt proiect… Şi, desigur, ne vor ţine de urât emisiunile, pagineile de internet, cărţile în care a adunat nume şi istorii. Să-ţi fie ţărâna uşoară, Moşule!

9 octombrie 2014

TRANSFORMAREA: Cercul se închide

Ochii sângerii ai lui Volodea o străpungeau cu agonia lor, parcă şi mai cumplită decât a ei. Cristina înţelese în sfârşit cât de aprigă era dorinţa de răzbunare a lui Volodea şi capitulă în faţa ei.
– Fă ce vrei cu mine, şopti. O merit. Dar lasă-i în pace pe ceilalţi! Oamenii pe care i-am cunoscut n-au avut nici o legătură cu...
Volodea hohoti scurt, dar Cristina nu-l mai vedea. Se rostogolea de pe culmea unui munte, prinsă într-o mare de lavă fumegândă. Pielea îi ardea, carnea i se desprindea de pe oase, dar durerea n-o împiedica să-şi dea seama că nu Volodea făcea asta. O ultimă viziune. De ce acum? Nu mai vreau! La ce mai ajută? Luptă să se elibereze, dar valul era prea puternic pentru ea. Se izbi de stânci, zdrobindu-şi oasele, şi ieşi iarăşi la suprafaţă. Când credea că tortura nu va mai înceta vreodată, se trezi în mijlocul unei camere.
Un braţ vânjos scria pe perete litere cunoscute. Trupul căsăpit al Verei era acolo, cu ochii încă întregi. Ştiu deja cine-i asasinul. Lasă-mă-n pace! Vreau doar să se termine odată! Ultima literă fu trasată cu sângele Verei. Cuţitul era încă pe masă şi cineva râdea.
– Una s-a dus. Încă doi! auzi glasul popei. Eşti gata?

Glasul lui făcu pereţii să tremure şi tavanul să se curbeze spre ea. Încă o respiraţie dureroasă, şi podeaua se transformă într-un tobogan spre beznă. Împinsă de hohotele diavoleşti, Cristina alunecă prin întunericul viforos preţ de kilometri întregi. Mai rămăsese din ea doar un schelet, însă se luptă cu gheaţa, îşi înfipse oasele în ea ca să se oprească. Nu reuşi nici măcar să-şi încetinească goana, doar fu zguduită de noi şi noi dureri ale cărnii dispărute. Râsul popei îi lovea craniul ca un baros, rupea o bucată de os la fiecare încercare de-a ei zadarnică de a se elibera.
– Ajunge! strigă când simţi că-şi va pierde minţile. Te rog!
– Ajunge? ţipă în urechea ei Volodea. Nici n-am început... Stareţul avea dreptate! O femeie şi-un copil mi-au otrăvit viaţa. Am fost un nebun că l-am lăsat pe Alioşa să te păstreze. Dar m-am deşteptat în sfârşit!
Cristina văzu iarăşi hăurile ochilor lui şi se clătină. Nu mai avea putere nici să ţipe, nici să ceară îndurare. Se rugă să leşine înainte ca el să-şi înceapă răzbunarea, dar nu putu. De ce ai primi răspuns la rugăciuni? Meriţi să arzi în iad! Iar dacă există, chiar acolo ai să ajungi.
– Mărturiseşte-ţi păcatele, Cristina! o îndemnă răguşit Volodea. 
O lovi în pântece şi durerea pe care inelul o potolise reizbucni, scutură pereţii sufletului ei până căpătară consistenţa unor pânze de păianjen. Cristina vru să spună ceva, dar buzele se mişcară în van. Încercă din nou, dar nici un sunet nu se auzi. Era ca şi cum cumnatul ei i-ar fi retezat coardele vocale. Printre lacrimi, privi spre trupul nemişcat al lui Alex, cerând muţeşte ajutor. Volodea chicoti isteric.
– A murit, ai uitat? Nu te mai poate apăra! Nu ne mai poţi învrăjbi! Împreună, am fost puternici. I-ai luat minţile şi l-ai dus la pieire! Prostul de mine, credeam că te-am supus...
– Cu mine a fost fericit, murmură Cristina. Agaţă-te de asta! E tot ce ţi-a rămas. Amândoi am fost. I-ai hotărât viaţa prea multă vreme, avea nevoie de libertate! Îmi ceri să mă spovedesc? Şi tu ai destule păcate pentru care să dai socoteală!
Sfârşitul îi rânjea prin ochii lui Volodea. Chiar vrei să mori aşa? De mâna lui? Mai e o cale să i te împotriveşti. Ai făcut-o o dată, poţi să... Gândul de a se transforma lângă Alex, chiar dacă ochii lui n-o mai puteau vedea, o făcu să se cutremure. Să joace rolul monstrului era ca şi cum i-ar fi scuipat pe mormânt. Nu-i doar un rol. Asta eşti! N-a mai rămas nimic din vechea Cristina Man, din femeia de care s-a îndrăgostit Alex. Erai lumina care se împotrivea întunericului lui Volodea. Acum eşti doar cenuşă. E vremea să te împrăştii în vânt. Spune ultimele cuvinte!
– Câţi ai ucis, Volodea? şopti Cristina. Te-am văzut jucând rolul călăului! Alex era încă un copil, dar ştia că nu-i bine. Nu voia soarta asta... Blestemele stârnite de tine l-au ajuns pe el. Dacă vă despărţeaţi mai devreme, poate-ar fi trăit acum!
– Ştii care-a fost păcatul lui Alioşa? spuse Volodea, scuturând-o. Slăbiciunea! Mereu iertător cu duşmanii, mereu dornic să fie unul dintre cei mulţi şi neputincioşi... Să se despartă de mine, zici? Chiar crezi c-ar fi supravieţuit atât dacă nu eram eu să-i apăr spatele? Cadavrele presărate de mine i-au netezit drumul! Tu! Tu ai fost ghiuleaua care l-a tras la fund. Cum am greşit! Trebuia să-ţi frâng gâtul, chiar dacă m-ar fi urât pentru asta!
Braţul lui se destinse şi o aruncă în aer. Nu mai apucă să ţipe înainte să se izbească de perete. Dinţii îi clănţăniră şi simţi o durere ascuţită, de parcă lovitura îi rearanjase scheletul. Braţul drept îi ricoşă în geamul care se sparse într-o furtună de cioburi şi sângele izbucni, roşu ca vinul de împărtăşanie. Prelingându-se pe podea, Cristina îşi privi cu un calm bizar braţul rănit. A câta lovitură-i asta pe ziua de azi? Nu mai ştiu. Nu va fi şi ultima.
Piciorul lui Volodea se înfipse în umărul ei drept şi-şi auzi oasele pârâind. Se rostogoli într-o parte, doar din reflex şi încercă să se strecoare pe sub masă, dar Volodea o prinse de picioare şi-o trase înapoi. Degetele lui i se înfipseră în păr şi o târâră până la pat. Cuprinsă de ameţeală, Cristina îl văzu pe Karpov în spatele lui Volodea, palid şi imobil ca o statuie de ceară dintr-un muzeu al ororilor. Trupul lui Alex îi era de acelaşi ajutor. Cristina strânse din dinţi şi-şi ordonă să nu implore iertarea. Oricum, cuvintele rostite de ea n-ar fi contat. Închise ochii, dar un urlet de surpriză, mânie şi durere o împiedică să se piardă înăuntrul ei. Clipi de câteva ori până-l văzu pe Karpov lângă ea, cu o expresie pierdută. Volodea era ghemuit pe podea, inconştient.
Unghiile lui Karpov zgâriară pielea Cristinei în timp ce-i trăgea capul în sus. Surpriza o făcu să se împotrivească, dar Karpov parcă furase puterea cumnatului ei şi, după câteva secunde de agonie Cristina se trezi în genunchi.
– În sfârşit, e clipa! murmură rusul. Bucură-te cât poţi, Cristina... Ţi-am salvat viaţa.
Cristina se holbă el şi izbucni în râs. Întâmplările prin care trecea erau prea haotice ca să încerce măcar să le găsească o noimă, dar instinctul îi spunea că, încă o dată, căzuse din lac în puţ. Fără să-i mai dea atenţie, Karpov îl puse pe Volodea pe pat, alături de Alex şi prinse degetele fraţilor într-o ultimă atingere. Mişcările îi deveniseră sacadate şi trupul se gârbovise, iar Cristinei i se păru că, din spatele ochilor lui, o privea un necunoscut. Încercă să se ridice şi să pună capăt acelei scene sinistre, dar loviturile lui Volodea o costaseră prea scump. Gâfâind, rămase la picioarele patului, în vreme ce Karpov începu să presare o pulbere cenuşie pe podea.
– Ce faci, Jenia? şopti Cristina. Termină! Nu-i batjocori trupul!

O lacrimă de sânge se scurse pe obrazul stâng al rusului, dar nici măcar o silabă nu-i ieşi de pe buze. Parcă a surzit.
– Jenia, mă auzi? Trebuie să plecăm de aici! Când Volodea se va trezi, te va face să plăteşti scump fiindcă m-ai ajutat. Unde-i mama?
În fine, Karpov o învrednici cu o privire.
– Am de gând să-l trezesc! şopti. Când voi fi gata...
Gâtul o durea şi-l simţea ţeapăn, dar reuşi să se întoarcă spre pat. Întâlni privirea sticloasă a lui Volodea. Obrazul lui era la o palmă de ea şi Cristina izbucni în râs. Cine s-ar fi aşteptat la asta? Volodea, doborât de-o slugă! Numai că rusnacul s-a ţicnit de tot. O nouă tentativă de a se ridica îi aduse doar junghiuri în tot corpul. Hohotul îi stârni un nou val de durere şi Cristina îşi muşcă buzele, retezându-l. Nu-i rămase decât să se uite neputincioasă la Karpov cum completează cercul şi să rămână în interiorul lui.
Asta-i, zise Karpov. Momentul pe care l-am aşteptat atâta vreme a sosit!
Cristina încercă să-şi limpezească gândurile. Era rănită, Karpov îi salvase viaţa, dar nu catadicsea să o ridice de pe podea. Poate vrea să mă audă rugându-l.
– Jenia, murmură Cristina, ajută-mă să plec! Mă doare inima să-l las pe Alex aşa, dar trebuie s-o găsesc pe mama.
– Taci, Cristina! Martha e deocamdată în siguranţă. Un dar pentru tine... Am ajuns la ultimul act al piesei şi ai un rol în el. Aşteaptă-ţi replica!
Cristina crezuse că nu se mai poate speria, dar bucuria glacială din glasul rusului, întunericul fără margine din ochii lui îi făcură inima să tresalte. Karpov îşi descheie încet cămaşa, dezvelind pieptul flocos. La gât avea prinsă o punguţă de piele. Cristina îşi puse la lucru toţi muşchii, dar tot nu reuşi să se ridice. Ameţeala fu singura răsplată a eforturilor ei. Respirând sacadat, se prinse de stâlpul patului şi aşteptă ca imaginile obiectelor din jur să nu mai tremure. Când îşi reveni, Karpov era gol puşcă. Păşi spre pat, iar pustulele de pe pulpele lui o făcură pe Cristina să scheaune. Erau mai mici şi mai puţine decât la popă, dar Cristina ştia foarte bine ce însemnau.
– Eşti bolnav! spuse Cristina. Lasă-mă să te ajut! Te rog, să plecăm de aici! Unde-i mama?
Karpov îşi privi indiferent erupţia şi-şi duse un deget la buze. Încă o dată, îmi spune să tac. Ce-i cu el? Un cuţit curbat apăruse în mâna stângă a rusului, iar Cristina tresări. Din toate întâlnirile lor, ştia că e dreptaci.
– Ofranda celui ce-ţi caută ajutorul, murmură rusul.
Aparent total indiferent la durere, Karpov îşi trecu lama peste piept şi oţelul se murdări imediat de sânge. Purtând-o cu o graţie neglijentă, rusul se apropie, iar Cristina luptă cu imboldul de a se rostogoli sub pat. Dacă voia să-i facă rău, n-ar fi fost prea greu s-o scoată de acolo. Nu te va ataca. N-ar fi avut nici un rost să te salveze de Volodea. Ce spui? La nebuni, nimic n-are logică! Nu-şi luă privirea de la picătura purpurie ce tremura pe vârful lamei, dorindu-şi cu disperare să nu cadă pe pielea lui Alex sau a ei. Acum tu ai luat-o razna! Mai bine reaminteşte-i cum te-a ajutat.
– Vei fi răsplătit pentru ce-ai făcut, promit! spuse Cristina. Chiar dacă Alex nu mai e, omul care mi-a salvat viaţa o dată...
– O dată? întrebă Karpov. De atâtea ori a trebuit s-o fac... Ai un adevărat dar să intri în necazuri, muiere proastă!
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu-i spună nimic. De atâtea ori? Nu contează, linişteşte-l!
 Ai nevoie de-un răgaz, murmură. Amândoi avem. Odihneşte-te! Pot aştepta...
– M-am odihnit destul! Cât am aşteptat, sperând şi deznădăjduind, o umbră mereu la cheremul altora! Dar acum mă voi elibera.

Cristina surâse liniştitor, căutând cu privirea o armă. Nu era nimic la îndemână, nici măcar un ciob.
– Dacă libertatea ţi-o doreşti, o vei avea! spuse. Dă-mi cuţitul şi pleacă! Mă descurc singură cu Volodea. Nimeni nu te va urmări, promit! Doar spune-mi...
Întinse palma spre el şi văzu că tremura. Rusul ţinea cuţitul pe lângă corp, braţul părea relaxat. N-ai să i-l poţi smulge! Nu trebuie să se ajungă la o confruntare. Vorbeşte-i calm! Convinge-l!  Te va asculta dacă găseşti cuvintele potrivite. Trebuie să intri în jocul lui... Haide, gândeşte! N-ar fi prima oară când te confrunţi cu un zărghit!
– Crezi că-mi poţi promite ceva? Că mai controlezi ce ţi se întâmplă? o întrebă rece Karpov.
– Nu, murmură Cristina. Ai dreptate! Spune-mi ce vrei să fac şi te voi asculta. Ştiu că ne doreşti doar binele. M-ai salvat de atâtea ori...
Karpov clătină a dojană din cap.
– Crezi că-s nebun şi încerci să te foloseşti de asta, spuse perfect calm.
– Nu, nu! strigă Cristina.
– Ba da! Nu-mi pasă, atâta vreme cât îţi joci rolul.
– Ce vrei?
– Toate la timpul lor! Ştii Tatăl nostru?
Întrebarea o lăsă cu gura căscată. Îşi scotoci prin minte, urmărindu-l cu coada ochiului pe Karpov cum scoate din punguţă un lanţ subţire şi-l prinde în jurul gâtului lui Volodea.
– Ştii Tatăl nostru? repetă rusul. 
– D-da.
– Spune-l întâi cum trebuie, apoi de-a-ndoaselea! O faci până-ţi zic să te opreşti!
– C-cum?
– Începe sau îţi va părea rău!
Ascultă-l! Nu eşti în stare să te lupţi nici c-o muscă. Până şi transformarea îi părea o variantă imposibilă. Începu să rostească rugăciunea, cu rusul la jumătate de metru de ea.
– Carnea laşului, murmură rusul.
La ultimul cuvânt, lama lui Karpov reteză dintr-o singură mişcare degetul mic de la mâna stângă a lui Alex. Pocnetul semănă cu cel al unei ramuri uscate rupte pentru a înteţi focul.
– De ce? ţipă Cristina. Nu, ticălosule!
– Continuă! îi porunci Karpov. Nu-mi încerca răbdarea! Îl fac bucăţi!
Cristina închise ochii, dar imaginea palmei mutilate a lui Alex era tot acolo, acoperind-o pe cea a trupului fără viaţă. Dacă rusul ar fi ameninţat că-i va face Marthei rău, poate ar fi găsit puterea să-l înfrunte. Pângărirea cadavrului lui Alex o transforma însă într-o marionetă în mâinile lui Karpov. Nu putea avea pe conştiinţă şi acea ultimă batjocură. Nu după ce chiar mâinile ei aduseseră sfârşitul lui Alex. Mâinile şi secretele...
– Tatăl nostru, şopti Cristina, care...
Începea să fie cuprinsă de nostalgie după momentele când fusese prizoniera Ordinului. Dureroasă şi umilitoare, tortura lui Hâncu avusese măcar noimă. Îngrozită, Cristina îl urmări pe Karpov cum aşază degetul retezat perpendicular pe pieptul lui Volodea.
– Osul călăului, spuse Karpov şi scoase din punguţă un fragment galben.
Bucata lipsă din schelet. Osul completă sinistra cruce. Când i se alăturară doi ochi, de-o parte şi de alta, Cristina simţi că i se surpă podeaua sub picioare. Nu pot fi ai Verei! Nu el a ucis-o!
– Ochii păzitoarei, şopti Karpov.
O strălucire vineţie umplu odaia şi Cristina o simţi intrând în fiecare ungher al minţii şi al sufletului ei. Avu nevoie de câteva clipe ca să înţeleagă că venea de la cercul de pulbere şi nici asta nu-i aduse uşurarea. Rusul surâdea misterios, dar Cristina avea impresia că e jupuită de vie.
– Ajută-mă, stăpâne! bolborosi Karpov. Ajută-mă să mă răzbun! Ajută-mă să mă leg!
 Flăcările se ridicară deodată, trosnind cu puterea unui incendiu de pădure. Un ritual! Nu contribui şi tu la toată nebunia asta! Nu cuteză însă o nouă împotrivire, şi nu doar fiindcă o credea inutilă. Era sigură că rusul s-ar fi ţinut de cuvânt şi l-ar fi mutilat în continuare pe Alex. Nu ştii că oricum n-o va face! Iar el e mort... Nu, ar fi prea mult! L-ai trădat de atâtea ori! Volodea urlă când flăcările ajunseră la înălţimea patului. Cristina fu izbită de un val de căldură, dar limbile vineţii n-o atinseră. Toate îl înconjurară pe Volodea, de parcă undeva în trupul lui era ascuns un magnet pentru foc.
– Aşa, trezeşte-te! strigă Karpov.
Volodea clipi şi privirea i se mută, încărcată de lacrimi de durere, de la Cristina la Karpov.
– Jenia? horcăi. C-ce... A-am să te...
– N-ai să mai faci nimic! Ţi-a sunat ceasul, lepădătură! spuse rece Karpov.

Cristina rămase nemişcată şi mută, cu mintea transformată într-un muşuroi de gânduri schiloade. Rusul îşi înfundă degetul în rana din piept şi desenă cu sângele său câte o cruce întoarsă pe fruntea lui Alex şi a lui Volodea. Măcar Alex nu mai vede asta. Volodea se zbătu frenetic, dar lanţul de la gâtul său, care împrumutase strălucirea focului, îl pironea de aşternut ca pe o gânganie în insectar. Cu un geamăt din rărunchi, îşi curbă trupul şi-şi scrâşni dinţii, iar în următorul minut, Cristina citi unul după altul semnele unei transformări duse doar până la jumătate. Aşa aş păţi şi eu, dac-aş încerca. Nu te poţi schimba în cercul magic. Ochii ei se întâlniră cu cele două găuri purpurii şi disperate de pe chipul lui Volodea şi amândoi pricepură în aceeaşi clipă că n-aveau scăpare. Volodea urlă cu glas gros, fără cuvinte.
– Mi-am ţinut promisiunea! hohoti Karpov.
Greaţa o potopi pe Cristina şi îşi scuipă fierea pe podea. Karpov nici nu se uită la ea, atenţia îi era monopolizată de spasmele tot mai slabe ale lui Volodea. 
– Opreşte-te, Jenia! imploră Cristina. E îngrozitor... De ce faci asta?
– Să nu-mi zici că ţi-e milă de monstrul ăsta! Când ţi-a oferit altceva decât lovituri, mângâieri perverse sau ameninţări deghizate în vorbe bune? 
Karpov avea dreptate, dar Cristina ar fi vrut să-i spună că nici el nu-i mai breaz. N-ar fi fost însă o replică înţeleaptă, aşa că tăcu. Rusul se lăsă în genunchi lângă trupul lui Volodea şi, bolborosind rapid, începu să-şi plimbe cuţitul peste obrajii şi buzele lui. Cristina îl ascultă o vreme, dar trebui să-şi recunoască înfrângerea. Nu înţelegea o iotă, nu era sigură nici măcar în ce limbă vorbea. Orologiul bătu miezul nopţii, iar cuţitul se ridică perfect vertical, între mâinile rusului.
– Pentru sânge, sânge, zise Karpov.
Jungherul tăie cu pricepere în pieptul lui Volodea. Sângele ţâşni, împroşcând pereţii, aşternutul şi feţele lor. Cercul pulsă purpuriu când Volodea gemu.
– Ai primit darurile mele, femeie cu pântecele gol, murmură Karpov. 
Cristina nu-l mai asculta, nu-i mai urmărea gesturile sacadate. Un singur gând rămăsese în mintea ei. Omul de care se temuse atât, pe care îl urâse şi care o făcuse să se dispreţuiască era mort. Ar fi trebuit să se bucure, dar nu putea. Până şi Volodea îi părea mai uşor de înţeles şi de iertat decât Karpov. 
– Dă-mi acum puterea! spuse răspicat rusul.
Geamurile explodară şi Cristina se lăsă la podea, apărându-şi capul de mitraliera cioburilor. Scăpă aproape nevătămată, dar gerul năprasnic îi deveni repede gâde. Nepăsător la forţa iernii aşa cum fusese la durere, rusul o prinse de umăr şi o ridică.
– Priveşte-l, Cristina! Neputincios, după secole în care a împărţit moarte. Bucură-te! E şi răzbunarea ta, croncăni Karpov. A mai rămas un singur pas.
Cristina nu cuteză să întrebe care era acela. Îşi scoase ciobul din dosul palmei şi-şi şterse sângele. Vrea să-l omor eu? Merită, ticălosul!
– Tu-l vei face pentru mine, spuse Karpov. Iar eu îţi voi schimba soarta.
Cristina râse obosit.
– Ce să mai schimbi? Ce-mi poţi oferi, ca să mă tenteze? Pruncul meu e mort. La fel şi omul pe care l-am iubit. Pe Volodea îl vei ucide oricum, iar pe mama am s-o găsesc, chiar şi dacă nu-mi zici unde-ai dus-o!
O spunea c-o siguranţă pe care n-o simţea.
– Te pot ajuta să n-ai nevoie de sânge, zise Karpov. Să nu-l mai pofteşti. Să-ţi fie greaţă când te gândeşti la el. Poate să uiţi că a fost o vreme când l-ai dorit. Să uiţi ce-ai făcut din cauza lui. Să începi o nouă viaţă.
Mintea Cristinei se opri la marginea prăpastiei. E oare posibil? Fără durere, fără remuşcări, fără amintirea dragostei... Rusul îi făcea singura promisiune pentru care şi-ar fi vândut sufletul diavolului. 
– Minţi! scânci Cristina.
– Nu! Eu un leac simplu, iar eu îl ştiu.
– N-ai cum... Eşti doar o slugă!
– Trupul ăsta e al unei slugi. Al celei mai puternice slugi pe care am întâlnit-o. Dar pe stăpânul ei l-am ales să-mi fie casă nouă. Am avut veacuri să încerc rezistenţa oamenilor şi o singură şansă să redevin ce-am fost. Mi-ai văzut cealaltă faţă la cimitir! Aminteşte-ţi!
Cristina plonjă în fântâna fără fund a ochilor lui, iar când se întoarse, ştia că nu i se năzărise nimic la mormântul Verei. Se cutremură. Adevărul era greu de acceptat, dar chiar şi în genunea lui licărea o speranţă. Făptura care intra în trupurile altora, chiar şi pentru puţină vreme, cunoştea secrete teribile. 
– Ce vrei? murmură.
– Un preţ mic, pentru ce-ţi pot dărui. Sărutul femeii sterpe va rupe blestemul. Sângele ei mă va lega de trupul lui Volodea pentru nemurire. O picătură, însă dată de bunăvoie. Recunoaşte, e răzbunarea perfectă!
Cristina îl privi scârbită. Avea dreptate, nu-i cerea mult.
– Ce zici, Cristina? întrebă Karpov. E doar un ceas când se poate face asta. Nu-l irosi! Atâţia oameni au murit pentru ca tu să ajungi aici. E timpul să-ţi plăteşti datoria.
– Despre ce vorbeşti?
– Ei, hai! Adam te-a ratat cu puşca şi a aruncat în cimitir cuţitul. Miliţianul ţi-a dat sângele lui. Fata a sărit în faţa trenului ca să treci neobservată. Am fost în toţi, le-am dat imboldul de care aveau nevoie.
– Ce eşti de fapt, un diavol? şopti Cristina. De ce mă chinui?
– Sunt o umbră, ţi-am spus. O umbră fără trup, legată de-un manuscris, care a jurat că se va elibera. Iar acum vrea mai mult. Dar pentru tine sunt un înger, Cristina. Îţi ofer moartea sau salvarea. Ai cuvântul meu!
– Alex, şopti Cristina. De ce nu l-ai oprit pe Volodea înainte?
– Ora nu poate fi aleasă, dar nu crezi că Alex ar vrea asta pentru tine? A murit cu numele tău pe buze... Aminteşte-ţi cum erai! Cum te-a văzut el...
Degetele lui însângerate se opriră pe gâtul Cristinei şi o aplecară spre leş. Palma lui Karpov se lipi de pieptul lui Alex. Buzele Cristinei atinseră buzele reci ale iubitului ei. Miroseau a cenuşă, nu a carne putredă.
– Vezi! şopti Karpov.
Fantomele a zeci de mângâieri o înconjurară. Se văzu pe sine nu cu ochii, ci cu inima îngheţată a logodnicului ei. Alex se îndrăgostise de o femeie stângace, aproape lipsită de cochetărie, după care bărbaţii nu întorceau capul pe stradă. Fusese de ajuns o privire şi tocmai lipsurile ei îl cuceriseră. Naturaleţea Cristinei, femeia căpăţânoasă, aprinsă, mereu dispusă să râdă de cei sus puşi, curioasă până la inconştienţă, tremurând înaintea primului sărut, dar curajoasă sub lama călăului. O iubise pentru toate, bune şi rele. Chiar şi când îl mâniase, şi-ar fi dat viaţa pentru ea. Dacă i-aş fi mărturisit prima greşeală, m-ar fi iertat! L-ar fi înfruntat pe Volodea şi, eliberat de el, ne-ar fi distrus toţi duşmanii. M-ar fi ajutat să lupt cu pofta de sânge omenesc şi, până câştigam bătălia, ar fi fugit cu mine departe de tentaţie. Dar a aflat totul doar în clipa morţii... Laşitatea mea ne-a pierdut pe amândoi. De ce am tăcut, asta mă-ntreba. Cristina trase aer în piept şi ascultă ceasul. Tot ce se întâmplase din ziua când îl cunoscuse pe Alex se derulă prin mintea ei în răgazul dintre un ticăit şi următorul. Deodată, ştiu că nu putea trăi mai departe cu gândul că un cuvânt de-al ei ar fi schimbat totul. Moartea ori uitarea erau singurele opţiuni.
– Prea bine, s-o facem! zise Cristina. Ce vrei întâi, sângele ori sărutul?
Karpov rânji larg şi-o trase spre el. Buzele lui se lipiră de ale ei, iar Cristina icni. Era ca şi cum s-ar fi sărutat cu un leş abia dezgropat. Podeaua tresări sub tălpile ei, dar Cristina nu se desprinse de Karpov. Auzi ceasul căzând de pe perete când limba lui îşi forţă drumul între dinţii ei. Era fetidă şi umedă, ca o moluscă în descompunere. Toată fiinţa ei îi striga să-l arunce cât colo, dar îi permise să-i exploreze gura ca un amant înflăcărat. Rusul îi apucă mâinile şi le puse pe umerii săi, iar Cristina acceptă şi asta. Camera se zguduia cu ei, iar Karpov îşi folosea limba ca pe un mădular întărit, violând-o iarăşi şi iarăşi. Acoperişul şi pereţii scârţâiau, bucăţi de tencuială se prăvăleau peste tot, însuşi pământul gemea răzvrătit, dar rusul nu se oprea. Deşi genunchii i se înmuiară, Cristina rămase prizonieră în veşnicia grotescă a sărutului lui, fără să caute o scăpare. Abia când Karpov se desprinse, Cristina căzu în genunchi şi se târî cât mai departe de el. În afara cercului, odaia se transformase într-un morman de lemne şi moloz. Prin acoperişul rupt se zăreau stelele, pereţii se prăbuşiseră pe trei sferturi, dar în ciuda dezastrului, nici un crâmpei din vilă nu-i atinsese. Forţa ritualului îi protejase.

– Acum sângele! şopti rusul. Trupul ăsta o fi rezistent, dar totul are o limită.
Pustulele... Fireşte! Părintele Andrei a fost tot o victimă, Dumnezeu să-l ierte! Nu era nebun. Altcineva l-a controlat. Clătină din cap, deloc speriată de gândul că trebuia să-şi împlinească şi cealaltă jumătate de promisiune. N-avea cum să fie mai rău decât ce îndurase într-un sărut.
– Şi promisiunea ta? întrebă Cristina.
– Trebuie doar să spun trei cuvinte. Şi le voi zice, după ce-ţi sorb sângele.
Atunci ia-l! murmură Cristina.
– Din palma ta, murmură Karpov. Dă-mi!
Încet, Cristina îşi crestă palma stângă cu unghia degetului mare. O singură picătură de sânge ieşi. E suficient. Nu se putea uita la rus şi nici la Alex, aşa că privi la Volodea. Văzu groază în ochii lui. Ei, cum îţi place? Amintirile veniră nechemate. Puterea întunericului creşte. Teme-te când se va pogorî! Căci Cel fără nume nu poate fi ucis decât de numele său. El e Cel fără nume! Pruncul nostru n-a fost niciodată blestemat.
Karpov se aplecă peste palma ei. Mirosul îngrozitor dispăruse, atingerea lui era mai aspră. Limba lui adună picătura de sânge şi, cu un ultim sfârâit, cercul dispăru.
– S-a săvârşit! urlă Karpov şi înălţă pumnii spre cer.
Trupul lui Karpov se prăbuşi, cel al lui Volodea se ridică încet. Cristina îl privi în tăcere. Deşi buzele lui Volodea surâdeau, ochii îi erau încă plini de teroare şi reproş. Cristina îşi reţinu cu greu strigătul. Pedeapsa umbrei era chiar mai cumplită decât crezuse. Pentru mii de ani, o parte din Volodea avea să dăinuie, prizonieră în propriul trup, la cheremul umbrei. Dar n-a fost o umbră, ci-un om care-a jurat răzbunare. Răspunsul i se dezvălui, cumplit de simplu, în vreme ce Volodea îşi tot atingea rânjind pielea de pe care dispăruse orice rană.
– Mi-ai promis ceva! şopti Cristina. Şi mama...
– Şi-am să mă ţin de cuvânt! Sunt un om de onoare. Maică-ta e-n drum spre casă La dracu, am să fac chiar mai mult decât îţi promisesem! E-un cont burduşit de care ştiau doar Volodea şi Alex. Uite numărul! spuse umbra-Volodea şi-i întinse o hârtie.
Clipa venise, dar Cristina şovăia. Răzbunarea nu mai părea atât de dulce. Deodată, ştiu că pentru cel care fusese umbră răzbunarea nu se terminase, ci abia începea.
– Gata! Pune-o palmă în dreptul inimii şi pe cealaltă la ochi! porunci Volodea, aşezându-şi degetele mari pe tâmplele ei.
Timpul nu mai avea răbdare. Cristina aşeză palma dreaptă pe inimă şi-şi închipui că era a lui Alex. L-a iubit pe Volodea. Era fratele lui, acum condanat la un supliciu fără sfârşit. Cristina se cutremură şi vru să alunge gândul, dar era înţepenit în mintea ei ca un vârf de săgeată într-un os. Se uită pentru ultima oară la Alex şi nici o justificare nu i se mai păru potrivită.
– O vorbă de rămas bun, zise. Doar pentru tine... Apoi, voi închide ochii.
Urechea lui se apropie de buzele ei.
– Ascult.
Din şovăiala Cristinei nu mai rămăsese nimic.
– Mori, Luca! Ăsta-i numele tău, ticălosule.
Bărbatul horcăi şi se îndoi ca un boxer izbit sub centură. Cristina nu încercă să se ferească din calea pumnului lui, dar lovitura fu fără vlagă şi abia-i şterse obrazul. Un păienjeniş cafeniu se desenă pe fruntea, pe nasul şi pe obrajii lui Luca. Ochii i se înnegriră şi se bulbucară, dar Cristina văzu şi o urmă de recunoştinţă în ei.
- Fii blestemată! bolborosi bărbatul, clătinându-se. Ai să arzi în focul...
– Nu mă tem de blestemul tău! şopti Cristina. O să ne-ntâlnim în iad...
Valuri de sânge violet îi ţâşniră lui Luca din nările care se crăpau. Limba i se umflă ca un piton, rupând colţurile buzelor şi smulgându-i dinţii. Pielea de pe faţă şi gât prinse a i se desprinde precum coaja unei prune stricate. Cu un muget de minotaur rănit, bărbatul căzu peste ea, strivind-o. Unghiile sale brăzdară covorul, iar ochii, prea mari pentru găvanele lor, se scurseră pe obrazul ei. Trupul lui tremură de câteva ori şi explodă într-o ploaie de puroi, sânge, carne şi os.

Cristina rămase nemişcată o vreme. Stelele îşi vedeau de drumul lor pe boltă şi ochii nimănui n-o fixau dincolo de ele. O singură cale vedea în faţa ei. Se ridică, fără să ia în seamă durerea, şi târî în grădină trupul lui Alex. Săpă o vreme cu palmele goale în pământul îngheţat. Amintirile umbrei, cele ale lui Volodea şi Karpov se stratificau în mintea ei. Alese din ele ce-i era de folos. Fără să mai verse o lacrimă, aşeză trupul lui Alex în groapă, îl sărută pe frunte pentru ultima oară. Scoase recipientul cu licoare din cutia prinsă de trunchiul unui brad secular şi închină în cinstea logodnicului ei, apoi lăsă sângele să curgă pe pământul îngheţat din jurul mormântului. Foamea nu-i mai trăgea sforile.
– Cercul s-a închis, murmură Cristina şi se întinse alături de Alex. îmi pare rău, dragul meu.
Mormântul era primitor, tot mai cald pe măsură ce Cristina rostea vorbe pe care nu le înţelegea, dar care-şi îndeplineau rostul. Bulgării se topeau într-o ploaie dulce, care-i acoperea pe amândoi. Legat cu sânge şi cu vrajă, pământul se închidea în jurul lor, iar undeva, departe, Martha tresărea, convinsă c-a uitat ceva important.
– Pe mine, mamă, şopti Cristina şi închise ochii.



Arhivă blog