30 ianuarie 2014

TRANSFORMAREA: Sămânţa răului (2)

Alex smuci uşa, privi înăuntru şi scoase o carafă pântecoasă, în care clipocea un lichid rubiniu. Cristina se sili să nu închidă ochii, deşi stomacul i se întorcea pe dos. Ştia că nu era vin acolo, aroma stranie şi totuşi cunoscută a licorii ajungea până la ea. Era prima oară când Alex se pregătea să bea de faţă cu ea. Voia să ştie dacă era pregătită şi pentru asta?
Alex îşi umplu paharul şi-l ridică spre ea, într-un toast mut. Cristina respiră adânc, luptându-se cu greaţa. Tacticos, Alex bău până la fund, iar Cristina îşi simţi gura uscându-se. Logodnicul ei transforma ritualul hrănirii cu sânge într-o scenă domestică, transmiţându-i un mesaj pe care putea doar să-l ghicească. În vreme ce degetele îi apăsau nevăzute pântecele, Cristina îşi forţă muşchii feţei să rămână destinşi. Alesese să rămână alături de el şi nu puteau fi jumătăţi de măsură. Dar, după coşmarul pe care nu-l putea şterge din minte, o astfel de scenă devenea prea uşor odioasă. Se luptă cu amintirea, concentrându-se asupra aspectelor practice. Nu-l văzuse niciodată pe Alex preparând licoarea. O făcea la vilă? De unde venea sângele? Nu mai puteau fura de la Centrul de Transfuzii, iar animalele muriseră în incendiul pe care chiar ea îl stârnise. Poate, într-una din zilele următoare, avea să-l întrebe despre asta. Dar nu azi.
– Trebuie să începem pregătirile pentru nuntă, spuse calm Alex. Dacă n-ai nimic împotrivă, aş fixa-o pentru Ziua îndrăgostiţilor. Când or să te vadă în rochie de mireasă, toate femeile vor dori să te sugrume. Va trebui să facem anunţul curând.
Cristina îşi simţi degetele chircindu-se. O singură femeie, dacă ăsta era cuvântul potrivit, îşi dorise până atunci cu adevărat s-o ucidă. Şi aproape reuşise. Dar Kim era moartă şi nu ea o ucisese. Iar dacă ai fi făcut-o, nu ţi-ar fi părut rău.
– Nu-i prea devreme să dăm sfoară-n ţară? şopti.
– Nu cred. Oricum, se va afla că eşti însărcinată. Lumea trebuie să ştie că eşti a mea pentru totdeauna.
Alex avea dreptate, însuşi corpul ei putea să trădeze secretul. Dar rostirea unui simplu da îi părea deodată Cristinei la fel de definitivă ca zidirea într-un perete de mănăstire. O transpiraţie rece începu să-i curgă pe spate.
– Mă duc să fac un duş, murmură şi ieşi din bucătărie fără să-i mai aştepte răspunsul.
O luă la fugă pe coridor, spre dormitorul lor, amintindu-şi de o altă noapte când gonea şi refuza să accepte adevărul. De data asta, Alex n-o urmărea, strigându-şi dragostea, iar ea nu eşua în încercarea de a-l ucide. Reuşi să intre în baie în ultima clipă şi se frânse în două peste closet. Abia după ce din micul dejun nu rămase nimic în stomacul ei, spasmele se mai liniştiră. Respirând greu, Cristina îşi studie faţa roşie în oglinda veneţiană. Nu e chipul unei logodnice de preşedinte. Dar asta e, n-ai ce face. Dă vina pe hormoni! În fond, eşti însărcinată.
Intră în cabina de duş şi lăsă apa fierbinte să-i spele pielea şi lacrimile, cu palmele înfipte în pereţi, de parcă s-ar fi pregătit pentru crucificare. Se şterse apoi încet, alungând toate gândurile negre. Alex nu trebuia s-o vadă aşa, altfel i-ar fi cerut să mai rămână între patru pereţi. Şi ar fi înnebunit să facă asta chiar şi încă o zi. Se dichisi cu mare grijă şi reuşi să acopere urmele crizei.
Alex o aştepta în bucătărie.
– Totu-i bine?
– Sigur că da, spuse Cristina cu o voioşie pe care nu o simţea. Sunt gata.
– Încă un lucru! Adam va petrece de acum mai mult timp cu tine! Îţi va fi şofer, gardă de corp, orice ai nevoie. Nu vei mai fi singură. Iar de data asta, o să-şi facă bine treaba.
O notă aspră se strecură în glasul lui şi Cristina mai alungă o amintire, cea a momentului când Alex îşi pedepsise servitorul de încredere, pe Adam. Alex îi promisese că mâinile sale nu vor mai fi pătate de sânge. Trebuia să creadă asta. Îi surâse, încercând să nu pară speriată.
– Şi cum rămâne cu slujba lui oficială? Cu... aranjamentele pentru tine.
– Chiar vrei să discutăm despre asta?
Cristina îşi opri oftatul şi-i susţinu cu greu privirea. Deşi îi cunoştea secretele şi fiecare părticică de piele, deşi ştia că Alex i-ar fi permis să-l ucidă, încă îi tăia răsuflarea când o fixa aşa. 
– Da. Presupun că trebuie s-o facem, dacă vrem ca relaţia noastră să meargă perfect.
– Ei bine, nu acum! Te deranjează să-l vezi mai des pe Adam?
– Nu.
– Atunci despre restul vom vorbi peste câteva zile. Promit!
Nu încercă să-l facă să se răzgândească. Uneori, secretele erau folositoare, se convinsese de asta. Îşi trecu maşinal mâinile prin păr şi se îndreptă spre ieşire. Alex o urmă.
– Ne vedem la amiază atunci.
– Da. Te iubesc.
Nici unul dintre ei nu încercă un sărut. Era ca şi cum ar fi trebuit să se reobişnuiască unul cu altul, cu ceea ce ştia fiecare despre celălalt.
Adam o aştepta rezemat de maşina neagră. Îi ieşi în întâmpinare, iar Cristina încercă să-şi dea seama dacă era mulţumit ori furios să se transforme în umbra ei personală. Tu cum ai fi? Eu sunt liberă. O femeie îndrăgostită, o viitoare mamă, nu sluga fostului meu duşman. Chiar eşti liberă? Se încruntă şi se apropie de Adam.
– Cristina, bună dimineaţa, şopti Adam. Eşti bine?
Cristina simţi cum creşte în ea dorinţa de a da cuiva o palmă.
– Mă simt minunat! De ce mă-ntreabă toată lumea asta?
Cu o înclinare tăcută, Adam îi deschise uşa şi Cristina se aşeză pe bancheta din spate. Orice chef de conversaţie îi pierise. Adam urcă pe locul şoferului şi demară, fără să mai scoată vreun cuvânt.
Cristina privi câteva minute cum se înşiră, ca nişte acadele pe-o tarabă uriaşă, stâlpii de iluminat acoperiţi de un strat subţire de promoroacă, apoi îşi drese glasul. Ochii lui Adam o căutară în oglinda retrovizoare. Încă citea remuşcare în ei, în nouă schimburi de priviri din zece. Dar Adam nu-i singurul care are pentru ce să-şi facă reproşuri. Oare, atunci când căutătura lui e rece, se gândeşte că ţi-a oferit o şansă uriasă? Puteai să-l salvezi, să te salvezi, dar ai preferat să închei pactul cu diavolul. Nu, nu poţi gândi aşa! Alex nu-i diavolul! Ce-i, atunci?
– Îmi pare rău, zise Cristina. Sunt puţin cam agitată. N-am dormit foarte bine.
– Dacă vrei să vorbeşti cu cineva despre asta...
Nu pare prea convins.
– Nu!
Vocea îi sunase prea ascuţit. Ochii lui Adam se întunecară, deşi palmele îi învârteau sigur volanul.
– Dacă prezenţa mea constantă te face să te simţi inconfortabil, spuse rece Adam, trebuie doar să-i zici lui Alex. Nu mă vei mai vedea.
Cristina surâse strâmb. Mintea ei găsi într-o secundă destule interpretări neplăcute pentru vorbele lui.
– Dintre toate ororile prin care am trecut, şopti, de ce tocmai tu m-ai face să mă simt inconfortabil? Nu, am doar toane. Ca femeile gravide... Ce-ai zice să ne prefacem că asta-i o zi obişnuită, iar noi suntem doi oameni banali, care lucrăm pentru un preşedinte normal?
– Cum spui, Cristina. Discursul lui Alex e-n mapa de lângă tine.
Era foarte reuşit, ca de obicei, iar Cristina se cufundă printre cuvinte cu un sentiment plăcut de întoarcere acasă. La asta se pricepea, la sensurile ascunse, la figurile de stil şocante, la frânturile de informaţie exploatate la maxim. Aşa îşi câştigase destui ani traiul mizer de ziarist de provincie. Opulenţa, acum că-i era disponibilă, n-o ajuta să se simtă mai bine. Nu când e însoţită de atâtea secrete sângeroase. Se întoarse cu un efort la discurs.
– Ne vom reîntoarce în marea familie europeană. Sunt bucuros să anunţ că negocierile purtate cu Bruxellesul au fost încununate de succes. Vom primi sume importante pentru susţinerea micilor fermieri şi a afacerilor de familie. Agricultura românească nu va mai fi una de subzistenţă! Şomerii noştri vor primi încă o şansă. E bun, ca…
Maşina viră la dreapta, apoi frână brusc, iar Cristina fu aruncată înainte. Se lovi cu creştetul de bancheta din faţă şi-şi muşcă dureros limba, iar privirea i se împâcli. Foile se împrăştiară pe podeaua limuzinei. În timp ce le aduna pe bâjbâite, îl auzi pe Adam deschizând uşa.
– Ce se întâmplă? întrebă.
Nu primi vreun răspuns. Ceaţa i se mai ridicase de pe ochi şi privi pe geam. Se opriseră la doar câţiva centimetri de un stâlp care oricum părea gata să pice. Strada era pustie, iar Adam se holba la faţada unei case părăsite. Cristina scutură nedumerită din cap şi şterse geamul pe care respiraţia ei îl aburise. Ştia zona, o aglomerare de maidane şi de ruine care nu mai tentau nici măcar boschetarii. Încă o carie în zâmbetul oraşului, mai ales că se afla la o azvârlitură de băţ de Mitropolie. Ce mai aştepta Adam? Nu era nimic de văzut aici. Nu pricepea nici măcar ce-l făcuse să rişte o asemenea manevră. În nici un caz traficul intens.
Coborî geamul şi studie zidul care nu mai sprijinea vreun acoperiş. Chiar la baza lui, sub gaura obscenă a ferestrei, cineva desenase un cerc negru, iar deasupra –  o cruce roşie. Înăuntrul cercului, tencuiala căzută dezvelea cărămizile într-un triunghi aproape perfect.
– Adam, ai păţit ceva? De ce nu plecăm?
El se holba în continuare la desen. Cristina ieşi din maşină şi-l prinse de cot. Tremura.
– Adam! spuse mai tare. O să întârziem! Hai odată!
El tresări şi o privi ca şi cum era prins într-un coşmar. Ţi-ai primit răspunsul. Nu-i deloc încântat de rolul pe care i l-a dat Alex. A luat-o razna, bietul de el! Cristina îşi desprinse palma de braţul lui Adam. Trebuia să găsească o altă cale. Nu dorea să-l rănească, doar să-l smulgă din înţepeneală şi să plece, mulţumind proniei că evitaseră la mustaţă accidentul. Devenise însă destul de înţeleaptă cât să ştie că, de multe ori, încercarea de a rezolva o problemă nu făcea decât s-o agraveze. Se rezemă de maşină şi aşteptă. Cinci minute. Dacă nu se mişcă în cinci minute, îi trag un ghiont în coaste.
Ca să-i treacă vremea, studie desenul. Nu-i spunea nimic. Înconjură din nou strada cu privirea. Măcar puţina zăpadă căzută peste noapte acoperise mormanele obişnuite de gunoaie, dând tuturor obiectelor o strălucire fantomatică. Era unul dintre locurile în care puteai simţi nisipul speranţelor spulberate scrâşnind între dinţi. Cristina ridică din umeri şi păşi înainte. Poate exemplul ei avea să funcţioneze. Decise să verifice dacă peretele era ud. Vopseaua arăta proaspătă. Pentru o secundă, i se păru că vede cercul pulsând şi i se făcu frică. Prostii! E de la lovitură. Îl auzi pe Adam gâfâind în spatele ei, iar peretele pârâi. Cristina nu-şi mai căută telefonul, să verifice dacă trecuseră cele cinci minute. Se întoarse, îl prinse pe Adam de umăr şi-l scutură violent. După o vreme, Adam o privi ca abia trezit din somn.
– Ce...?
– În fine, ţi-ai revenit! Putem pleca?
Deodată, cu un huruit surd, peretele căzu. Într-o clipă, nu mai priveau decât un morman de cărămizi sfărâmate, care n-ar fi speriat nici măcar un sugar. Cristina se desprinse de Adam, tuşi scurt şi începu să-şi scuture hainele. E iarnă. N-ar trebui să fie atâta praf! Colbul îi intrase în ochi, în gură şi avea gust amar. Scuipă, înjură birjăreşte, însă fu recunoscătoare măcar pentru faptul că strada era pustie. Cine ştie ce-ar fi scos ziariştii dintr-o asemenea întâmplare stupidă! Prima zi trebuie să fie perfectă.
Privi pentru ultima oară resturile zidului. Nimic nu se mai mişca, nici o culoare nu mai dădea impresia că se va desprinde din perete pentru a-i sări în faţă. Nici n-a fost aşa! Doar ţi s-a părut. Ar fi bine să nu povesteşti nimănui despre asta. Cristina ridică din umeri. Nici un om întreg la minte nu s-ar fi mirat că o coşmelie ca aia se autodemola. Se întoarse spre Adam.
– Eşti bine?
– Da. Îmi pare rău pentru... Doamne, puteam să te omor! Când o să afle Alex…
Cristina îşi şnurui buzele. Nu era cazul ca Adam să termine propoziţia ca să ştie că pedeapsa ar fi fost cruntă. Biciul. Dungi roşii pe pieptul lui Adam. Ce-a spus dimineaţă? De data asta, îşi va face treaba mai bine. Nu-i pune cuvântul la încercare! 
–  Alex nu trebuie să afle despre asta. Până la urmă, suntem bine. Nu s-a întâmplat nimic. Doar o frână mai bruscă şi o ruină care s-a dărâmat.
După un răstimp destul de lung de tăcere încordată, Adam îi prinse palma şi o sărută, înclinându-se ceremonios.
– Mulţumesc, stăpână. Nu se va mai întâmpla, îţi promit!
– Să mergem! Nu mai avem ce face aici.
Adam o însoţi cu paşi mici până la maşină. Cristina urcă iarăşi pe bancheta acoperită cu piele albă şi-şi aşeză mapa în poale. Când limuzina ieşi pe bulevard, torcând uşor, Cristina scoase o filă albă şi începu să mâzgălească. Luase decizia bună, era convinsă. N-ar fi putut suporta gândul că Adam era torturat din pricina ei. La urma urmelor, Alex nu trebuia să ştie ce făcea ea în fiecare clipă. Alte secrete. Ce idee minunată! Doar ai văzut cum s-a terminat ultima anchetă pe care ai ascuns-o de ochii lui Alex... Scutură din cap, cu o urmă din vechea încăpăţânare a ziaristului care a prins un subiect tare. Nu risca nimic. Adam avea să fie mai atent. Oare? Da. Nu te poţi îndoi de toată lumea! Privi absentă spre foaie şi constată că reprodusese desenul de pe zid. Cercul părea că rânjeşte, plin de prevestiri negre.
Cu o mişcare smucită, Cristina mototoli hârtia. Trotuarele se mai animaseră, iar trecătorii se opreau şi fluturau din mână spre limuzină. Mai ales femeile se chinuiau să desluşească imaginea lui Alex în spatele geamurilor fumurii. Mai devreme sau mai târziu, adulaţia asta se va transforma în ură. Şi atunci, toţi cei care-l vor înconjura pe Alex vor deveni ţinta ei. Cu un oftat, Cristina strânse mapa la piept. Chiar crezuse că toate grijile se vor sfârşi când îşi făcuse alegerea? Nu, abia de acum încep.


28 ianuarie 2014

Fiori arctici, cu Helix

Iată trailerul extins de la Helix, o altă prospătură pe piaţa serialelor SF. Creatorii săi, aceiaşi cu ai serialului Lost, jonglează acum cu ideea unui focar epidemic într-o bază de cercetare. Acţiunea e plasată în zona arctică şi nu doar temperatura ar putea să-i dea spectatorului fiori.  



26 ianuarie 2014

Apocalipsa vine în februarie. Şi altele...

* Iată că o povestire a subsemnatei va fi din nou prezentă în CPSF Anticipaţia, după ce mi-a apărut anul trecut o istorie horror. Numărul 14, al lunii februarie, mai are în sumar nume autohtone mari, ca Alexandru Mironov şi Mircea Opriţă, iar de pe scena străină – Gardner Dozois şi Arthur C. Clarke. Eu voi contribui cu o istorie SF postapocaliptică jucată în decor ieşean, Smulge-ţi inima, copile!, căreia imaginea de pe copertă i se potriveşte mănuşă. Revista este disponibilă deja la precomandă pe site-ul Nemira, aici.

* Antologia cu proze din sumarul Gazetei SF, Bumerangul lui Zeeler, a fost aruncată în lume, după cum anunţă Alexandru Ioan Despina. Ea poate fi descărcată gratuit, în format PDF, aiciÎn sumar, povestirea mea fantasy, Lungă-i calea spre gri.


* Pentru cine n-a aflat încă, în numărul de luna aceasta al Fictiuni.ro, a apărut recenzia mea la antologia Moşului SF, Ferestrele timpului, de la Tracus Arte. O puteţi citi aici.

23 ianuarie 2014

TRANSFORMAREA: CAPITOLUL 1 - Sămânţa răului (1)

Cuţitul se înfipse în pieptul lui Alex. Mâna Cristinei tremură, dar nu se opri. Lama lungă sfâşie pielea, intră fumegând în carnea monstrului, îi căută tenace inima. Nici măcar o picătură de sânge nu curse. Nu mirosea a ars, deşi fumul negru o făcea pe Cristina să lăcrimeze. Sau poate nu doar el era de vină pentru suspinele care o înecau, dar Cristina nu-şi îngăduia să se gândească la asta.
Alex gemu şi se clătină, însă nu făcu pasul înapoi. Un plescăit se auzi când Alex tăcu, împletindu-se dezgustător cu respiraţia întretăiată a Cristinei. Inima lui se dezgolea pulsând pentru ea, ultimul tăciune din focul ce-i ardea şi ei sufletul. Cristina îşi oţeli degetele şi mintea. Nu exista cale de întoarcere. Alex trebuia să moară pentru ca ea să se elibereze.
Ochii lui Alex o urmăreau cu o uimire dureroasă, dar braţele lui, duse la spate, nu încercau să o oprească. I se predase, o lăsa să-i fie judecător şi călău, iar rolul acela i se potrivea prea bine. Cuţitul devenise viu, o creatură care-şi înfigea ghearele în palma Cristinei, o prelungire a neîndurării ei. Cald şi însetat, metalul pe care-l hrănea cu propriul sânge se bucura să-şi facă datoria. Dorinţa lui i se transmitea şi ei, zorind-o.  
Cristina ţipă împreună cu Alex când răsuci lama spre stânga şi-i sfârtecă inima. Un val de sânge mai întunecat decât ultima noapte a tuturor lumilor năboi, împroşcându-i degetele şi buzele. Alex horcăi şi degetele lui se întinseră în fine spre ea, trecură lin peste braţul ucigaş, într-o ultimă mângâiere.
Cristina îşi privi palma, deodată neclintită, de parcă toată viaţa ar fi împărţit moarte şi durere. Lama se înnegrise, dar pietrele de pe mâner străluceau tot mai puternic, rănindu-i ochii. Alex bolborosi ceva şi se prăbuşi la picioarele ei. Îi atingea genunchii cu fruntea, cuprins de o ultimă convulsie. Sânge gros îi curgea din gură şi din nas, murdărind încălţările Cristinei. Se terminase, iar ea nu simţea nimic.
Cristina aruncă pumnalul cât mai departe şi-şi acoperi ochii cu mâinile. Abia atunci, remuşcările o copleşiră şi tremurul reîncepu. Trupul lui Alex se lăsă moale într-o parte, iar Cristina îi sărută buzele ce o făcuseră să strige de plăcere de atâtea ori. Erau deja reci şi străine. Ce făcuse?
–  Îmi pare rău, murmură Cristina. Te iubesc. Of, cât te iubesc!
Te-am văzuuut! şopti o voce ascuţită şi subţire în mintea ei. De ce-ai făcut-o? Ai uitat de Volodea? Te va găsi! N-ai unde fugi de el. De mine.
Cristina icni, izbind aerul cu pumnii. Alex încă o privea sticlos, fără s-o mai vadă. Cristina duse palma la gură, ca să acopere strigătul ce i-ar fi dat de gol nebunia. Simţi gustul sângelui lui Alex umplându-i gura. Era dulce.
–  Nuuu! ţipă Cristina şi se lovi peste piept, peste pântece, peste obraji, peste buze. Nu exişti!
Ceva se mişca în ea. Era puternic şi feroce. Era flămând. Cu doar o clipă înainte, ştiuse cine era. Nu!
Ba da, şopti insinuant vocea. M-ai trezit şi mi-e sete. Dă-mi să beau!
Cristina se chirci din cauza durerii care-i străbătu pântecele, radiind în rinichi şi spre coloană. Muşcă şi sângele izvorî şi din degetele ei, roşu, cald, parfumat. Nu trebuia decât să-l sugă ca să potolească setea amândurora. Se scutură şi-şi împleti mâinile pe piept. Era puternică. Tocmai îşi ucisese logodnicul. Avea să reziste tentaţiei. Lovi şi scuipă.
–  N-ai să mă sileşti să fac asta! zise.
Cum vrei, mămico!
Dinţii ascuţiţi ai pruncului începură s-o roadă pe dinăuntru, iar Cristina ţipă. Buricele degetelor îi erau cuprinse de flăcări vineţii. Le mişcă spasmodic, înnebunită de spaimă. Cămaşa de noapte se rupse în fâşii. Îşi privi absentă unghiile lungi, ascuţite, negre. Monstrul cel mic nu minţise, foamea îi servea drept ursitoare. Cristina îşi luă avânt şi înfipse unghiile mâinii drepte în pântece. Săpă multă vreme, dar nu reuşi decât să-şi sporească suferinţa. Apărată de chiar carnea ei, creatura îi ronţăia neobosită măruntaiele. Sângele îi şiroia pe picioare şi Cristina se opri. Durerea era prea puternică.
Privi în jur, căutând ajutor. Vila era pustie. Cadavrul lui Alex asista impasibil la supliciul ei. Doar fiara zămislită de dragostea lor îi auzea gemetele, implorările zadarnice.
–  Alex, şopti Cristina, căzând în genunchi. Te rog...
Mâna lui se aşeză, caldă şi liniştitoare, pe umărul ei. Vocea lui era calmă, drăgăstoasă. Supravieţuise? O va putea ierta vreodată?
–  Trezeşte-te, iubito! spuse Alex.
Lumina roşiatică a veiozei cădea pe profilul lui, desena umbre chinezeşti pe perete. Cristina inspiră adânc şi se scutură de pelicula vâscoasă a coşmarului. Se agăţă de Alex, căutându-i cu degete reci gaura din piept. Nu găsi decât carne sănătoasă. Ridică pătura de pe propriul trup, inventariind stricăciunile. Nu văzu sânge şi nici răni deschise.
–  A fost doar un vis, murmură răguşit. Încă un vis...
Alex îi şterse fruntea transpirată şi o sărută. Mişcările îi erau blânde, dar între sprâncene răsărise o cută groasă.
–  Te simţi bine? o întrebă. Vrei să chem doctorul? Ai ţipat...
Cristina expiră tremurat. Visele urâte erau de aşteptat, după calvarul prin care trecuse. Trebuia doar să le uite. Îşi smulse un surâs chinuit. N-avea rost să-l sperie şi pe Alex.
–  Nu-i nevoie de doctor. Vreau doar puţină apă.
Alex se ridică imediat din pat şi lipăi cu tălpile goale spre bucătărie. Acum, că ştia ce e, Cristinei i se părea că mişcările lui aveau ceva de fiară. Decise repede că nu voia să-i spună ce visase. Nu încă. Întâi să merg la primul control.  Se uită la ceasul de pe noptieră. Arăta ora două. Se cuibări între pături, frecându-şi palmele. Le simţea cleioase, urmele visului se ştergeau greu.
–  Termină! îşi spuse aspru.
Alex era cu ea şi nimic rău nu se întâmplase. Visul putea deveni realitate doar dacă-i permitea asta. Îl auzi pe Alex apropiindu-se şi îi făcu loc să se aşeze. El îi întinse fără vorbă paharul ei preferat. Apa era rece şi îi strepezi dinţii, dar Cristina sorbi nesăţios. În vreme ce Alex se cuibărea lângă ea, Cristina aşeză paharul pe noptieră, încă simţind gustul din vis. Buricele degetelor i se udaseră puţin şi Cristina le şterse absentă. Privi sticla care, în lumina veiozei, părea că plânge cu lacrimi de sânge. De ce vedea peste tot doar imagini de coşmar?
Îşi drese vocea, căutând căldura lui Alex. Niciodată, de când dormeau împreună, nu ţipase în somn. Surâse în doi peri. Era bine că nu împărţeau vila decât cu acolitul său, Adam. Ce-ar fi zis alţii despre strigătele ei? Iar anunţul acela fusese o desăvârşită lovitură de imagine. Titlurile ziarelor o dovediseră: Preşedintele va trăi ca un român de rând! Alex Corbu strânge cureaua odată cu naţia! Primul om în stat renunţă la paznici... Până şi agenţiile străine preluaseră ştirea.
– Nici măcar un comentariu negativ, mormăi Cristina. Perfect!
– Poftim?
– Spuneam că eşti bărbatul perfect.
Alex chicoti şi îi ciufuli părul. Cristina îi răspunse cu un sărut pe obraz. Încă nu făcuseră dragoste după primul lor Crăciun însângerat, deşi amândoi se însănătoşiseră. Îi era dor de mângâierile lui şi în acelaşi timp se temea de ele.
–  Ce-ai visat? spuse Alex. Tot repetai „nu” şi „te rog”.
– A fost doar un coşmar obişnuit. Cu morţi şi tot tacâmul.
Alex se încordă şi Cristina înţepeni, aşteptând următoarea întrebare, dar el o cruţă.
– Sting lumina? zise Alex.
– Da. N-am vrut să te trezesc, îmi pare rău.
Când întunericul se înfăşură iarăşi în jurul lor, ca o pătură croită de diavoli, Cristina îşi dori cu ardoare să fi fost doar un coşmar obişnuit. Însăşi alăturarea celor două cuvinte pentru a descrie oroarea din mintea ei dovedea cât de bizară îi devenise viaţa. Bizară? Pe cine încerci să păcăleşti? Eşti logodită cu preşedintele ţării, care se hrăneşte cu un cocteil de sânge de om, lup şi corb. Ai arma care l-ar putea ucide şi, în schimb, te pregăteşti de nuntă. Porţi în burtă copilul lui, primul născut într-o stirpe care n-are nici măcar nume. Fratele lui, Volodea, te urăşte, convins că i-ai ucis jucăria preferată, pe Kim. A, şi amândoi  pot controla oamenii în zeci de feluri, iar adepţii lor au lăsat o dâră lungă de sânge şi moarte în oraş, la care ai contribuit şi tu! Ai uitat ceva? Mda, ar mai fi faptul că te întorci la treabă. Care treabă înseamnă înfrumuseţarea imaginii preşedintelui salvator, cel care va scoate ţara din rahat!  Un fior o trecu şi se îndepărtă de Alex, dar era prea târziu ca să-şi ascundă teama.
–  Totul va fi bine, Cristina, îi şopti Alex, mângâindu-i pântecele. O să am mereu grijă de tine.
Nu-l întrebă ce voia să spună. Mereu era un cuvânt complicat pentru cineva care trăise jumătate de mileniu. Doar îşi aşeză degetele între palmele lui, sperând într-o minune. Făcuse singura alegere cu care putea trăi, dar uneori era greu să n-o regrete. Măcar dacă ar fi avut cu cine se sfătui! Martha, maică-sa, plecase la Paris, în vacanţa la care visase întotdeauna. Şi chiar dacă ar fi fost lângă ea, tot nu i-ar fi putut mărturisi ce o frământa. Nici Amaliei. Ştii de ce nu-ţi răspunde la telefon! E prietena ta cea mai bună, dar nu va uita niciodată că a fost violată din cauza poveştii tale de dragoste. Cum să-ţi fie domnişoară de onoare? Eşti singură în toată nebunia asta. Nu, nu singură! Cu Alex. Veţi avea o viaţă minunată.
Cu speranţa aceea adormi şi tot cu ea se trezi, cu cincisprezece minute înainte să sune ceasul. Alex încă sforăia, întins pe spate, cu un zâmbet ştrengăresc întipărit pe chipul care nu-şi arăta anii. Cristina se ridică în şezut, atentă să nu-l facă să deschidă ochii. Perdelele erau trase pe jumătate şi dimineaţa senină îşi trimitea lumina rece, curată spre ea, făcând coşmarul să pară foarte îndepărtat. Visele vor dispărea. Trebuie doar să ieşi din casă. Sunt prea multe amintiri rele aici. Azi e ziua cea mare, şi nu doar pentru tine. Naţia e nerăbdătoare să-l vadă pe Alex întâlnindu-se cu premierul.
Îşi puse tălpile pe podea, anticipând nebunia acelei zile. Vacanţa de iarnă se terminase, instituţiile se mutau una câte una în noua capitală, Iaşi, cabinetul îşi suflecase mânecile. Treaba mergea deocamdată ca unsă, dar meseria ce-i rămăsese în sânge o învăţase că problemele apăreau când te aşteptai mai puţin. Iar ea se întorcea la slujbă pentru o conferinţă de presă care, fără îndoială, avea să bată toate recordurile de audienţă. Avea să stea pe scenă lângă Alex, expusă tuturor privirilor şi păstrătoare a atâtor taine întunecate. Dacă aflaseră despre implicarea ei în moartea lui Kim şi a supusului ei, doctorul Zaharia, în incendiul de la laboratorul unde-şi produceau licoarea? Kim şi Zaharia erau, pentru poliţişti, doi nebuni care se credeau vampiri, nu acoliţii unei fiare. În cârca lor fuseseră aruncate toate crimele şi răpirile, dar un gazetar cu surse bune şi minte iute putea pune o mulţime de întrebări... Nu-ţi fă griji, n-are cum să se afle! Un preşedinte care a împlinit 500 de ani, cu toată viaţa inventată şi un frate feroce, ascuns de ochii lumii? Un doctor care fură de la Centrul de Transfuzii pentru a hrăni monştrii? Patroana unui salon de frumuseţe răpeşte copiii ca să-i sece de sânge, sperând că astfel va urca în patul lui  Alex? Oamenii pur şi simplu n-ar crede aşa ceva, chiar dacă le-ai anunţa veştile la ştirile de seară.
Se sculă încetişor din pat şi păşi tiptil spre bucătărie. Nu-i era prea foame, dar trebuia să dea minţii altceva de făcut decât să revadă momentul când îl ucisese pe Zaharia. Ai fost nevoită s-o faci. Era în joc viaţa ta. Viaţa Steluţei, copila pe care Kim şi Zaharia au transformat-o în orfană. Era simplu să-şi spună asta şi tot mai greu să o creadă.
Ciuguli fără chef dintr-o tartină cu telemea şi o salată de crudităţi. Îşi turna nişte suc de portocale când Alex apăru în prag.
–  Neaţa, mormăi Alex şi căscă. Unde-i Adam?
Purta nişte boxeri gri şi un tricou alb, ieftin. O ţinută care înlătura orice aluzie la morga prezidenţială. Îi făcea bine să-l vadă aşa, îşi putea imagina că e un om obişnuit.
–  Neaţa, îi răspunse, lipindu-se în treacăt de el. Pe Adam l-am văzut pe la maşină. Dar zău că n-am nevoie de el ca să-mi fac o tartină! Iar acum, că m-am săturat, am să te servesc cu ceva de îmbucat şi multă dragoste!
–  Mmm, de când îmi doream să fiu tratat ca un paşă de femeia iubită! Doar nişte pâine prăjită, te rog.
Cristina puse două felii în prăjitor şi se aşeză în faţa lui Alex.
–  Când ai de gând să mă pui la curent cu ce vei spune la conferinţă? Nu vreau să stau în faţa hienelor nepregătită. Parc-aş fi în pielea goală!
Alex o fixă gânditor.
–  Nu te-ai răzgândit.
Prăjitorul ţăcăni, punctându-i replica. Fără să-şi ascundă grimasa de iritare, Cristina scoase feliile şi le puse pe farfurie. O înşfăcă pe cea mai arsă şi începu s-o ungă cu unt.
–  Sigur că nu m-am răzgândit! De ce aş fi făcut-o?
Alex ridică din umeri.
–  A fost o noapte mai... agitată.
–  A fost doar un coşmar! Nu sunt un copil, să mă ascund sub pat de câte ori visez urât.
Alex oftă demonstrativ.
–  Nici nu-mi închipuiam asta, iubito! Dacă eşti aşa nerăbdătoare să te întorci, ia tu limuzina. Discursul meu e într-o mapă, pe bancheta din spate. Doar lasă-mi-l lângă pupitru.
Cristina răspunse doar cu o înclinare a capului. Constatase deja că Alex avea memorie fotografică, iar discursurile şi le concepea oricum singur. El nici n-avea nevoie de mapa aia, ar fi putut să dea foc hârtiilor din ea. Oare de ce trebuie ca Alex să fie mereu perfect? E aşa de uşor să faci o figură proastă pe lângă el! În stomac începea să i se formeze un ghem de ace, ca înaintea unui examen important. Privi restul de suc de portocale de pe fundul paharului şi i se făcu deodată greaţă. Strânse din buze şi-şi pipăi pe furiş burta. Poate n-ar fi trebuit să mănânce nimic. Nu fi proastă, trebuie să te hrăneşti! Nu uita de copil. În clipa aceea, ar fi vrut să poată uita.

După ce dădu gata şi a doua tartină, Alex o privi ca şi cum se întreba ce să facă mai departe. Cristina încercă să-i surâdă, însă buzele parcă nu-i aparţineau. Ziua nu începea prea bine. Alex puse farfuria în chiuvetă şi se îndreptă spre frigiderul mai mic, iar Cristina îl urmări cu un sentiment crescând de alarmă. Ce vrea să facă? Doar nu...

21 ianuarie 2014

Armura mea e adevărul...

Da, sunt ziarist! Şi am toate metehnele meseriei. Am adunat doza necesară şi suficientă de cinism care-mi permite să mă confrunt zilnic cu scursurile societăţii, să adun istorii de groază cât pentru trei vieţi, nu doar una. Nu mă feresc de subiectele neconvenţionale. Nu mă impresionează funcţia interlocutorului cât să-mi pierd darul vorbirii, indiferent că-i un funcţionar oarecare, un judecător, un procuror, un primar sau un ministru. Pun întrebări, chiar şi incomode. Pentru că asta e meseria mea, să aflu adevărul pe care îl merită cititorii. Insist, dacă primesc răspunsuri evazive. Detectez minciuna şi nu o înghit. Dacă descopăr abuzuri, atrag atenţia asupra lor. Ştiu cum să reacţionez, în limitele legii, dacă încearcă cineva să-mi vâre pumnul în gură. Nu fac pe mine dacă primesc ameninţări din partea interlopilor, nici a VIP-urilor.

Ştiu ce risc, dar armura mea e adevărul. Fiindcă în România anului 2014, aproape nimic nu se mai mişcă dacă nu arată un ziarist cu degetul. În vreme ce autorităţile nu ştiu cum să bage sub preş scandalurile, jurnaliştii îndrăznesc să vorbească. Despre şpăgi, despre oameni care mor cu zile în spitale, despre dascăli care vorbesc ca nişte bătăuşi de cartier, despre clanurile interlope, despre încrengăturile din justiţie, despre edili care nu-şi fac treaba cum se cuvine, despre procurori care vin băuţi la muncă sau fură banii din flagrante… Da, sunt ziarist. Şi nu-mi e ruşine cu asta!    

20 ianuarie 2014

19 ianuarie 2014

Campionii (1)

Câteva dintre momentele mele preferate de la Campionatele europene de patinaj artistic. Încep cu senzaţia probei feminine, o fetiţă de 15 ani, cu mult talent şi nervi de oţel, Iulia Lipniţkaia.


14 ianuarie 2014

Orori pe alese

Din Cartea ororilor, antologia realizată de Stephen Jones, a apărut în colecţia Suspans a editurii Nemira deocamdată doar prima parte. În introducere, Jones îşi declară intenţia de a reînvia acel horror clasic, diluat serios în literatura ultimilor ani. Şi chiar reuşeşte! Sumarul acestui prim volum reuneşte 7 povestiri foarte diferite, deşi pornesc de la acelaşi filon literar.
Micul zeu verde al agoniei, de Stephen King, îşi dezvăluie încă din titlu subiectul. Asta nu înseamnă însă că maestrul literaturii horror americane îşi joacă de la început toate cărţile.
Iască, amnar şi cremene, de Caitlin Kiernan, ne aduce pe tărâmul oarecum prozaic al focului, reunind într-un mod inspirat creaturi mistice şi monştri absolut umani.
Fantomele cu dinţi (încă un titlu sugestiv!) ale lui Peter Crowther ocupă, pentru mine cel puţin, locul întâi în ce priveşte fiorii daţi de lectură. Şi, venind de la un autor de proză adesea apropiată de segmentul horror, aprecierea asta spune multe!
În Fiica meşterului de coşciuge, Angela Slatter combină elementele horror cu o intrigă amoroasă neconvenţională. Rezultatul e şocant pe alocuri, iar mâna unei scriitoare de excepţie se simte clar aici.
Cu rădăcină cu tot, de Brian Hodge, m-a dus cu gândul la miturile populare ruseşti, un efect paradoxal, având în vedere în ce spaţiu se desfăşoară acţiunea. Un final greu de ghicit...
Spune-mi că te voi revedea, a lui Dennis Etchinson, exploatează un cu totul altfel de sentiment de teamă. Mai degrabă metafizică, aş zice. Şi foarte prezentă în viaţa noastră.
Muzica ucigaşului Bengt Karlsson, a lui John Adjvide Lindqvist, e a doua povestire din volum pe scara groazei întocmită de subsemnata. Din nou, supernaturalul se combină aici cu o meditaţie amară asupra răului din noi.
Per total, cred că am citit una dintre cele mai reuşite antologii de gen din ultimii ani. Dacă i-aş reproşa ceva, e lipsa unor date minime despre autorii povestirilor. Oricum, o lectură incitantă, dar nerecomandată cardiacilor şi nici în fapt de seară. Aştept cu mare interes volumul al doilea. 

13 ianuarie 2014

Ioana S., despre Ozz


Iată că a apărut în sfera virtuală o primă reacţie la romanul subsemnatei Ozz, publicat în noiembrie, de Editura Tracus Arte. Ea aparţine câştigătoarei concursului organizat pe blogul personal, Ioana S., la care a ajuns de sărbători premiul – un volum cu autograf. Iată un scurt citat din recenzia ei: „OZZ este o carte despre fiinţele întunericului, dar te face să nu-ţi mai fie frică de întuneric. Căci uneori chiar în întuneric găsim sentimente reale, personaje captivante, acţiune trepidantă şi un happy-end fără un adaos inutil de sirop”. Mai multe, găsiţi aici. Eu voi mai spune doar atât: Ioana S. aminteşte în postarea sa că vorbeşte strict din perspectiva cititorului. Şi ce poate fi mai important pentru un autor decât să ştie că romanul său i-a plăcut cititorului?   



12 ianuarie 2014

Şi va fi joi…

Pentru că ziua asta a ieşit câştigătoare la votul publicului. Aşadar, în fiecare joi seară, veţi putea citi un fragament din romanul subsemnatei, Transformarea. Am pornit numărătoarea pentru ziua cea mare, în care începe sinistra călătorie a Cristinei Man. Staţi pe aproape!


10 ianuarie 2014

De azi, deviez

De multă vreme, îmi place să mă joc nu doar cu vorbele, ci şi cu imaginile. De azi, fotograful amator din mine poate fi găsit şi pe deviantart.com, un spaţiu virtual unde am descoperit de luni bune creaţiile uimitoare ale altor artişti. Acum, am decis să împărtăşesc şi eu câte ceva. Veţi regăsi aşadar în galeria proprie, pe care abia am început s-o construiesc, unele din pozele postate de-a lungul timpului pe blog sau în contul de flickr.com, dar şi imagini inedite. Dragilor, fiţi pe fază! 

9 ianuarie 2014

Români, vi se pregăteşte ceva! Şi va curge sânge…

Au trecut luni bune de la momentul când anunţam că am terminat Transformarea. Cum, din motive pe care nu vreau să le comentez aici, tratativele pentru publicarea romanului s-au împotmolit, am luat o hotărâre pe care o veţi găsi, poate, mai puţin obişnuită. Îl voi posta, în foileton, pe blog! La liber, cum s-ar spune, fiindcă oricum nu m-am îmbogăţit din literatură. Şi într-o formulă care reia, cu modificările inerente aduse de progres, tradiţia de publicare episodică a unor mari romancieri ca Dumas ori Dickens. Nu că m-aş socoti pe măsura lor, să nu credeţi că am un ego atât de supradimensionat. Dar dacă a mers pentru părintele muşchetarilor, de ce n-ar funcţiona sistemul şi pentru mine?
Aşadar, într-o anumită zi din săptămână, veţi putea urmări în acest colţişor virtual aventurile fostei ziariste Cristina Man, pe care aţi întâlnit-o pentru prima oară în Cerneală şi sânge. De data aceasta, eroina principală se va confrunta cu provocările maternităţii şi ale relaţiei amoroase cu însuşi preşedintele ţării, bărbatul de 500 de ani pe care nu l-a putut ucide şi care se hrăneşte cu sânge de om şi de animal. Noi duşmani, foarte puternici, o vor împinge într-un joc al crimelor şi viziunilor, o confruntare oribilă în care poate pierde totul. Chiar şi pe sine…
Acelora dintre voi care n-au citit Cerneală şi sânge le spun să nu-şi facă griji şi, mai ales, să nu ocolească postările din acest ciclu. După cum rezultă din micul spoiler de mai sus, Transformarea are o intrigă de sine stătătoare, introducând personaje şi provocări noi. În acest moment, sunt în faza alegerii ilustraţiilor care vor însoţi textul. Şi, desigur, mai trebuie să stabilesc ziua când voi arunca spre lume un nou fragment sângeros. Până acum, gustul publicului înclină spre ziua de joi. Alte sugestii?


   

5 ianuarie 2014

Navigând prin iad


În general, îmi accesorizez imaginea de pe desktop cu tărâmurile pe care mă poartă inspiraţia. De la începutul anului, când deschid calculatorul văd asta:


Vă întrebaţi la ce lucrez? Ei bine, la o istorie care începe aşa:

Demonul se uita fix la mine, cu acea aparentă seriozitate sub care se ascundea întotdeauna un rânjet, ca o cremă râncedă sub glazura ochioasă a unui tort de nuntă.




Arhivă blog