27 februarie 2014

TRANSFORMAREA: Volodea (2)

Pentru o clipă, Cristina fu tentată să creadă c-o putea face. Apoi se întrebă cum s-ar mai uita în ochii lui Alex.
– Nu, murmură.
– Cristina, e singura ta şansă! Crede că te-a învins, nu se aşteaptă...
– Nu! Lasă-mă-n pace!
Zgomotul uşii îi smulse un strigăt uşor.
– Alex, murmură Adam.
– Să nu îndrăzneşti să-i spui ceva! Pregăteşte masa!
Îşi scutură părul şi îl împinse pe Adam spre scări. Auzi glasul lui Volodea întretăindu-se cu cel al lui Alex şi luptă cu nevoia tot mai puternică de a se întoarce sub duş. Era la jumătatea holului când îşi dădu seama că încă ţinea pumnalul.
– Cristina, te simţi bine? veni de la parter vocea lui Alex.
– Da, acum cobor!
Nu avea decât un minut să scape de pumnal. Cea mai bună tainiţă-i la vedere. Cu un surâs, Cristina se opri în faţa panopliei. Ultima parte a colecţiei lui Alex fusese adusă abia de câteva zile. Aşeză pumnalul în spatele unui jungher tătărăsc şi fugi pe scări.
Se opri să-şi tragă sufletul la intrarea în salon. Alex era aşezat pe canapea, lângă Volodea, iar Cristina văzu în sfârşit asemănarea acolo unde până atunci zărise doar deosebiri. Era limpede că se simţeau bine împreună. Logodnicul ei chicotea copilăreşte, iar ochii lui Volodea se mai îmblânziseră. Cristinei i se puse un nod în gât. Legătura dintre ei era prea puternică pentru a putea măcar spera să o distrugă. Îşi impuse să îngroape amintirea seducţiei cât mai adânc şi îi zâmbi lui Alex. El se ridică şi o sărută pe obraz, iar Cristina inspiră parfumul lui, simţind pentru prima oară gustul trădării.
– Cristina, mă gândeam să urc la tine! şopti Alex. Volodea spunea că ai avut un puseu de…
– Da, dar mi-am revenit. Presupun că slăbiciunea şi greţurile vor fi o obişnuinţă în lunile care vin.
– Ţi-am zis doar, frate! interveni domol Volodea. Cristina are controlul situaţiei! Iar de-l va pierde, dacă nu vei fi tu acolo, eu voi avea întotdeauna grijă de ea. Suntem doar o familie, nu?
Privirea lui Alex se mută de la Cristina la Volodea, redevenind serioasă.
– Recunoaşte, ai venit special mai devreme! Nu era nevoie... N-am vorbit oare despre asta de prea multe ori?
Cristina îl prinse de braţ pe Alex, în vreme ce Volodea se uita surâzător la ea. Privirea lui era aproape ca o invitaţie să se destăinuie, iar Cristina îşi dădu seama că în clipa aceea pierdea încă o bătălie.  
– Am vrut să ne cunoaştem fără să văd privirea asta a ta de viţeluş bolnav, spuse Volodea. Te temeai că ţi-o fur, Alioşa?
Cristina se încordă. Nu doar ea ştia ce adevăr sinistru şi pervers era în spatele glumei. Dacă Adam vorbeşte... M-a îndemnat să-l ucid pe Volodea ca să mă salveze ori ca să se apere de pedeapsa promisă?
– Volodea, răspunse voios Alex, nu sunt un băieţaş căruia să-i furi jucăriile.
Cristina nu îndrăzni să se uite la el ori să se înfurie fiindcă o comparase cu o jucărie. Trebuia să pună capăt scenei aceleia până nu era prea târziu.
– Volodea a fost inspirat, iubitule! şopti. Ne-am înţeles de minune.
– Nici cu credeam că va fi altfel! Sunteţi singurii oameni care contează din viaţa mea.
O îmbrăţişă şi o sărută tandru, fără să-i pese că Volodea se uita la ei. Pentru o secundă, Cristina îşi spuse că era doar un stăpân care-şi reafirma posesia, dar remuşcările pentru capitularea ei în faţa lui Volodea erau prea puternice ca să-i îngăduie să se supere pe Alex.
– Cred că-i gata cina, murmură. Ce-ar fi să mâncăm?
Fraţii se îndreptară, umăr lângă umăr, spre sufragerie, iar Cristina rămase cu doi paşi în urmă. Îi era frig şi o durere surdă i se cuibărise în pântece. Îşi apropie mâinile de şemineul în care focul trosnea, dar nu reuşi să se încălzească. Privi în jur, încercând să amâne momentul când se va afla din nou în faţa lui Volodea. Remarcă paharul aproape gol de pe măsuţă. Până la urmă, Volodea băuse licoarea. Sau Alex? Oricât ai vrea să-ţi spui că sunt diferiţi, greşeşti.
Când se aşeză la masă, între Volodea şi Alex, parc-ar fi păşit într-un congelator. Fu cât pe ce să dea vina pe greaţă ca să scape de corvoada de a-i asculta tachinându-se, dar Adam apăru cu o tavă de antreuri şi momentul trecu.
– L-ai pus să servească în seara asta ca să-mi faci în ciudă? întrebă Volodea. Sau chiar nu credeai că voi afla cine a ucis-o pe Kim?
Alex îl privi scurt şi ridică din umeri.
– Mi-ai spus că facem tabula rasa.
– Şi mă voi ţine de cuvânt, frăţioare! Noi doi avem întotdeauna grijă unul de altul. Aşa cum ar fi vrut mama...
Umerii lui Alex căzură puţin şi Cristina îşi învinse greu oftatul. Marfa nu-şi dorise pentru copiii ei să devină monştri mai mult decât voise să-l transforme pe tatăl lor, omul care-o salvase din mâinile ţarului Ivan cel Groaznic, într-o creatură însetată de sânge şi lacrimi. Dar lucrurile îi scăpaseră de sub control, iar Cristina înţelegea prea bine ce însemna asta. Nu putea să-i ceară lui Alex moartea lui Volodea. Nu după ce-şi ucisese tatăl pentru a-şi salva fratele. Ca să accepte un asemenea deznodământ, ar fi trebuit să devină ca el şi atunci bărbatul pe care-l iubea ar fi dispărut cu totul.
O vreme, Cristina îi lăsă pe fraţi să vorbească despre oameni şi evenimente cunoscute doar de ei. Cuvintele lor treceau pe lângă ea, dădea din cap şi zâmbea atunci când se cuvenea, mai arunca o vorbă care nu spunea nimic. O parte a creierului ei amorţise, ca şi cum n-ar fi vrut să mai afle nimic despre vieţile lor fără ea. Puhoiul de amintiri, unele de acum două sute de ani, altele de trei decenii, făcea ca legătura ei cu Alex să pară tot mai firavă.
Cristina ridică privirea de la friptura pe care o tăia abia când auzi un cuvânt ce-i iuţi pulsul.
– Sânge pe bani, murmură Alex. Sigur că da, cum de nu m-am gândit şi eu la asta?! În străinătate e benevolă donarea, dar cu sărăcia de aici...
– De ieri, centrul de la Bucureşti funcţionează la maxim, zise Volodea. Simplu, curat, fără să încalce legea. În prima zi, au fost zeci de amatori. Plătim bine. Avem şi o unitate de cercetări medicale pe animale. 
Alex clipi spre Cristina. Îşi primise răspunsul la întrebarea de dimineaţă.
– Ce spui de ideea mea, Cristina? o întrebă Volodea.
Nu mai putea să pretindă că nu-i acolo. Încercă să-şi facă vocea să sune cât mai normal.
– E foarte bună. Presupun că de centru se ocupă o organizaţie caritabilă. Una ce nu poate fi legată de Alex.
Volodea aprobă din cap, cu un surâs caustic.
– Sigur că da! Te pricepi să faci şi să desfaci planuri! Am să te consult mai des... 
Vorbea cu ea de parcă i-ar fi fost soră, dar Cristina îi putea simţi din nou degetele atingând cu neruşinare. Se foi pe scaun şi senzaţia dispăru.
– E doar o chestie bun simţ. Te vei ocupa şi de restul aranjamentelor? Rămâi la Iaşi sau la Bucureşti?
Adam, care aduna farfuriile, se răsuci abrupt. Cristina îşi opri privirea pe faţa de masă. Spera că pusese întrebarea la momentul potrivit. Ca Volodea să-i refuze un răspuns ar fi însemnat să-şi dovedească neîncrederea de faţă cu Alex şi era sigură că încă nu voia să facă asta. Volodea bătu cu palma în masă.
– Draga de ea, se gândeşte la toate! Eu am făcut destule. Nu, de restul se va ocupa cineva pe care nici Alioşa nu-l cunoaşte. Un băiat foarte eficient. Locul lui nu era însă la o cină de familie atât de agreabilă, nu-i aşa? E şi mâine o zi…
 Ar trebui să mă simt uşurată? Oricine ar fi fost, noul acolit primise desigur porunci amănunţite în privinţa ei.
– Dar am vorbit destul despre planurile mele, Cristina, tărăgănă vorbele Volodea. Trebuie să ne gândim la tine acum! Şi nu vorbesc despre rochia de nuntă sau alte aiureli de-astea femeieşti. Ai nevoie de un doctor care să ştie totul despre noi, iar eu am adus unul de la Londra.
Cristina simţi cum se învârte încăperea cu ea. Nu se putea lăsa pe mâna lui Volodea, nu-i putea încredinţa soarta copilului ei. Se uită însă nu la el, ci în ochii lui Alex. Nu văzu nici măcar o urmă de suspiciune. Ce mă fac? Dacă i-aş spune despre ce s-a întâmplat mai devreme… Dacă i-ai spune, nu ştii cine dintre voi trei ar mai fi în viaţă mâine.
– Nu vreau să plec la Bucureşti nici măcar pentru o zi! murmură. Am nevoie de Alex, şi el de mine.
Surâsul lui Volodea se subţie, ochii îi sclipiră triumfător. Ridică mâinile, într-un ironic gest de predare.
– O, nici nu ziceam asta! Doar c-am găsit cel mai bun doctor pentru tine. M-a îngrijit şi pe mine în ultimii douăzeci de ani. A sosit la Iaşi zilele astea, cu echipamentul necesar. Nu-i doar foarte priceput, va păstra secretul nostru fără să fie nevoie de… măsuri speciale.
– Dar n-aş vrea să te las fără…
– Volodea are dreptate, draga mea! o întrerupse Alex. Sarcina ta e o experienţă nouă pentru noi toţi, şi vei avea cea mai bună îngrijire posibilă. Îl ştiu şi eu pe doctorul Li. Crede-mă, ai să fii mulţumită!
Învinsă, Cristina mimă un surâs recunoscător.
– Mulţumesc.
– Cu plăcere, draga mea, răspunse Volodea. Voi fi mereu lângă femeia care l-a făcut fericit pe fratele meu. Dar cred c-ai înţeles deja cât de hotărât sunt în privinţa asta.
Da, şi mă îngrozeşte gândul ăsta. Prăjitura cu portocale glasate căpătă deodată un gust amar. Îl urmări pe Alex umplând paharele cu şampanie şi ciocnind cu Volodea. Cum de nu simţea că fratele său o dispreţuia? Nici măcar n-o ura, o considera o cantitate neglijabilă, un recipient uman. Dragostea pentru el chiar îl orbea pe Alex? De ce nu? Doar şi eu am putut să-i ascund destule.
– Ce ziceţi, ne uităm la ştiri? propuse Alex. Logodna noastră ar trebui să deschidă jurnalul.
– Distraţi-vă fără mine! zise Volodea. Vă las, porumbeilor… Am multe de făcut mâine.
Cristina nu-şi putu opri un mic oftat de uşurare când îl văzu ridicându-se. Nu mai avea putere nici măcar să se întrebe ce treburi aveau să-l ţină aşa de ocupat pe Volodea şi dacă o priveau şi pe ea.
– A fost o seară memorabilă, spuse Volodea, aplecându-se ca să-i sărute mâna de despărţire. Nu crezi, Cristina?
Îşi controlă glasul cu ultimele puteri. Politeţea uşor afectuoasă era tot mai greu de jucat.
– Ba da. Mi-a părut bine să te cunosc în sfârşit, Volodea.
– Ei bine, plăcerea a fost a mea! Şi cred că vom avea parte de multe alte întâlniri ca aceasta.  
Cu o strâmbătură în loc de surâs, Cristina se dădu la o parte, lăsându-l să-l îmbrăţişeze pe Alex.
– Mai vorbim, frăţioare ! Ştii că te poţi baza oricând pe mine.
Alex se întoarse spre Cristina la ceva timp după ce uşa se închise. O prinse după umeri, trăgând-o spre el.
– Te temeai de întâlnirea asta, mi-am dat seama din tonul tău la telefon. N-a fost chiar aşa de rău, nu?
Cristina nu mai găsi resurse pentru încă o minciună elaborată.
– Se putea mult mai rău, mormăi.
– Bine că s-a terminat! Volodea a fost dintotdeauna reazemul meu. M-a iubit necondiţionat, m-a apărat de duşmani, m-a învăţat tot ce ştiu. Sute de ani, am fost ca două jumătăţi ale aceleiaşi monede. Lumea s-a schimbat în jurul nostru, dar noi am rămas neclintiţi. Poate ţi s-a părut mai aspru, dar nu se dezvăluie uşor. Îl vei cunoaşte în curând ca pe mine. Nimic nu mă face să mă simt mai bine decât gândul că voi doi vă înţelegeţi.
– Îmi pare bine. Şi-a pus ochelari de cal ca să scape de remuşcări. Nu-şi putea ucide tatăl pentru a salva un monstru. Niciodată nu va gândi altfel. Ies puţin la aer, dragă.
– Vrei să vin cu tine?
– Nu! Am să fac doar câţiva paşi... A fost o zi obositoare.
Alex o sărută pe frunte şi se aşeză fluierând pe canapea. Cristina auzi declicul televizorului care se deschidea şi se grăbi să tragă uşa după ea. Pur şi simplu, n-ar fi îndurat să se vadă surâzând, alături de Alex. Deşi imaginile erau filmate doar cu ore în urme, parcă trecuseră ani de atunci.
Se împletici pe alee, nelăsând amintirile s-o mai potopească. Demult, foarte demult, Adam o adusese cu maşina pentru o cină cu preşedintele. Emoţia dinainte de întâlnirea lor, abandonul în braţele lui Alex fuseseră însă într-o altă viaţă. Femeia care călca pe aleea atent curăţată avea multe secrete şi griji îngrozitoare. Nu ştia câte poliţie se pregătea să plătească Volodea. Oare era cineva cu adevărat în siguranţă? Mama, Amalia, biata Steluţa, care şi-a pierdut întreaga familie, Adam... N-am cum să-i apăr pe toţi! Nu mă pot apăra nici pe mine.
Ceva foşni în tufişurile de pe partea stângă a aleii. Cristina se opri, oscilând între râs şi plâns. Era greu să vadă dincolo de cercurile de lumină ale felinarelor. Aşteptă, îşi miji ochii şi rememoră alte seri în care se simţise pândită. Istoria se repeta prea repede! O creangă trosni, şi mai aproape. Ceva se mişca spre ea. Închise ochii, adunându-şi toată furia. Aşteptă să-i fie cotropită conştiinţa, se pregăti să lupte cu duşmanul, oricine ar fi fost. Nu se întâmplă însă nimic şi Cristina clipi, convinsă deodată că Volodea se juca iarăşi cu mintea ei. De ce? Ca s-o ţină închisă între patru pereţi, supravegheată de medicul lui.
– Du-te dracului! mormăi.
Un mârâit jos răzbătu dinspre tufişuri. Cristina se înţepeni în mijlocul aleii, iar mânia ei îşi căută altă ţintă. Ce face Alex? Nu se miră că întârzii? Şi Adam… Parcă trebuia să stea cu ochii pe mine. Nu-i bun de nimic ! Dimineaţă era să mă omoare. L-am înfruntat pe Volodea pentru el…Un mieunat îi întrerupse monologul furios. Nevenindu-i să-şi creadă urechilor, Cristina făcu un pas înainte. O umbră ţâşni dintre boscheţi şi i se încurcă între picioare. Cristina duse palma la gură pentru a-şi opri strigătul. Pisica vărgată se freca de pantalonii ei, caldă şi inofensivă. Râzând, Cristina se lăsă pe vine şi o mângâie pe creştet.
– De unde-ai apărut şi tu?
Animalul îi răspunse cu un mieunat prelung, oarecum ultragiat, iar Cristina îl luă în braţe. Îl ridică şi-l privi câteva secunde, căutând o zgardă. N-o găsi, dar mângâierile ei  făcură destul repede felina să toarcă. O examină şi mai atent.
– A, eşti băiat! Te-ai furişat aici ca un pui de drac. Te-ai pierdut? Sau, poate, eşti o haimana?
Motanul se uita fix la ea, de parcă i-ar fi înţeles întrebările, iar Cristina se trezi ascultându-i cu atenţie torsul.
– Ce prostie! Doar n-ai cum să răspunzi, băiete!
Motanul mieună şi o atinse cu nasul pe obrazul drept. Părea flămând şi obosit, dar Cristina oftă. Îl invidia pentru lipsa lui de griji, chiar dacă n-avea culcuş.
– Ia stai...
În ultimele luni, văzuse un motan care-i semăna leit. Ar fi fost însă o nerozie să creadă că tocmai cotoiul acela o găsise. Totuşi, Cristina îi pipăi atentă blana. Nu avea urme de sânge, însă când îl atinse la lăbuţele din faţă, animalul tresări de durere.
– De ce-ai venit la mine? Ce vrei? Stăpâna ta e moartă, nimeni n-o poate aduce înapoi.   
Pufni şi privi cu fereală în jur. Dacă era într-adevăr animalul răposatei, nu era o idee prea bună să fie văzută cu el. Ţi-ai mai găsit o grijă? Câţi motani ca el or fi în Iaşi? În ritmul ăsta, până la sfârşitul lunii ai să ajungi în cămaşă de forţă. Cotoiul o linse uşor, de parcă voia să-i atragă atenţia că se pierde în gânduri. Părea mulţumit în braţele ei, dar Cristina simţi prima muşcătură a frigului. N-avea rost să stea afară până începea să dârdâie, pierzându-şi timpul cu dileme ce nu puteau fi rezolvate.
– Bine, bine! Nu-ţi lua nasul la purtare!
Motanul slobozi un mieunat încărcat de reproş. Cristina ridică din umeri şi se întoarse spre vilă.
– Uite ce-i, poţi rămâne numai dacă vrea şi logodnicul meu. În fond, şi eu sunt oaspete aici. Deocamdată, nu-ţi promit mai mult de un castron cu lapte, un culcuş peste noapte şi, mâine dimineaţă, o vizită la veterinar. 
Motanul se scutură şi scuipă, iar ghearele lui ascuţite se înfipseră în palma Cristinei.  
– Ei! exclamă indignată Cristina. Chiar că-l ai pe dracu în tine. Uite ce-ai făcut!
Cotoiul ţâşni din braţele ei şi ateriză în zăpadă. Deşi şchiopăta, o zbughi printre tufişuri înainte ca ea să se dezmeticească. Cristina pescui din buzunar un şerveţel şi-şi şterse mâna zgâriată.
– Ce te-a apucat, nebunule? întrebă întunericul. Întoarce-te!
Motanul însă se topise printre umbre. Doar vântul subţire îi răspunse cu o şoaptă batjocoritoare. Întorcând spatele tufişurilor, Cristina decise să nu-şi mai bată capul cu un animal vagabond. Ferestrele vilei clipiră ademenitor spre ea şi Cristina văzu perdeaua de la dormitor mişcându-se. Alex o privea, iar Cristina îi făcu semn din mână. Gândul veni cu întârziere. Asta l-a alungat. Alex. A simţit un pericol.

25 februarie 2014

Mărţişoare, mărţişoare

De dimineaţă, ninge cu fulgi mari şi mai că uiţi în ce lună suntem. Totuşi, se apropie 1 martie, iar străzile s-au umplut de tarabe cu mărţişoare. Iată ce-am zărit lângă Mănăstirea Golia:

















23 februarie 2014

Lacrimile diavolului


E timpul să fac anunţul oficial: mă apropii de jumătatea celui mai întunecat roman la care am lucrat până acum, cu titlul provizoriu Lacrimile diavolului. Caracterizarea spune multe, cred, venită din partea cuiva care a scris despre vampiri, criminali, monştri fără nume şi însăşi Doamna cu coasa.
Acesta este un proiect foarte îndrăzneţ pentru spaţiul literar românesc, menit să lovească în tabuuri şi să provoace la maximum cititorul. E un produs “păcătos”, a cărui inspiraţie a început cu un demers jurnalistic. Ştirea mea de atunci a bătut recordurile de audienţă, dar ecourile ei în mintea mea nu s-au terminat după ce a devenit istorie ziaristică. Am ajuns cu explorarea artistică şi cu documentarea într-o zonă fascinantă, cea a ocultului. Aşa s-a născut fraza de început, pe care v-am oferit-o într-o postare anterioară. V-o mai amintiţi? Suna cam aşa…
Demonul mă fixa, cu acea aparentă seriozitate sub care se ascundea întotdeauna un rânjet, ca o cremă râncedă sub glazura ochioasă a unui tort de nuntă.
Ca să-mi hrănesc inspiraţia, de câteva luni m-am scufundat într-un mediu virtual rebel, în lecturi bizare, într-un stil muzical şi într-o artă fotografică străine mie până nu demult. Chiar şi accesoriile mi s-au apropiat de un gotic cam excentric pentru apropiaţi… Iar rezultatele se văd, paginile se adună. Am trecut, zic eu, de punctul fără întoarcere.
Adaug acum, exclusiv şi în avanpremieră naţională, câteva amănunte. Aşadar, acţiunea se petrece într-o variantă noir a urbei mele natale, Iaşi. Eroina principală a poveştii, al cărei glas conduce naraţiunea, e Lena Savin, iniţiat de gradul şapte în artele Întunericului, iar aliatul ei vine direct... din Iad. Intriga politico-socială se combină cu cea poliţistă şi ocultă, şi nu renunţ la tactica menţinerii suspansului, deja exersată în Ozz. Ce spuneţi, dragi prieteni? 




20 februarie 2014

TRANSFORMAREA: Volodea (1)


Soneria se auzi prea tare, iar Cristina pur şi simplu ştiu că era el. Venise mai devreme. Îşi şterse maşinal mâinile şi îşi înfoie părul. Nu era singură în vilă, dar Alex încă lipsea. Buzele i se uscară instantaneu şi inima începu să-i bată mai repede. Se ridică de pe canapea şi stinse televizorul. În sufragerie, masa încă nu era întinsă, dar în salonul mic fuseseră aşezate pe servantă nişte dulciuri, mizilicuri sărate, sucuri şi vin. Zvonul de glasuri dinspre uşă se apropie şi Cristina îşi compuse un surâs cu meticulozitatea artistului care lucrează la un mozaic cu mii de piese. Când Adam îl introduse pe Volodea, era pe cât de pregătită avea să fie vreodată.
Fratele lui Alex se opri în prag, lăsându-se studiat şi preţăluind-o cu delicateţea unui geambaş. Cristina căută în el copilul din vis, dar în afară de părul castaniu, lăsat să acopere fruntea, nu regăsi mare lucru. Ochii lui Volodea erau ascunşi de ochelari cu ramă aurie şi lentile fumurii, o mustaţă subţire făcea pereche cu barbişonul rar. Purta blugi negri şi un pulover de mohair de aceeaşi culoare, mulat pe trupul vânjos. Pe inelarul de la mâna dreaptă se zărea un inel cu agat. Negru şi auriu, din nou. Vrea să spună ceva cu asta?
Volodea surâse şi făcu primul pas spre ea. Cristina îi ieşi în întâmpinare, deşi îşi simţea zâmbetul crispat. Volodea era mai înalt cu un cap decât Alex, dar avea acelaşi aer de eleganţă naturală, combinată cu o siguranţă de sine ce-ar fi inhibat pe oricine. Fără îndoială, Volodea ştia ce voia şi nu se dădea înapoi de la nimic pentru a obţine fructul dorit.
– Cristina, iată că ne vedem în sfârşit! Am auzit atâtea lucruri despre tine, încât am impresia că te cunosc de o mie de ani!
Vorbea perfect româneşte, fără urmă de accent, iar glasul îi era ceva mai jos decât al lui Alex. Şi uşor batjocoritor. Nu-i mai compara! Nu ajută la nimic. Nu-ţi va răspunde la întrebarea pe care te temi s-o rosteşti.
– Numai lucruri bune, sper! murmură Cristina.
– Păi, cam la fel de bune ca acelea pe care le ştii tu despre mine.
Cristina nu se putu hotărî dacă răspunsul lui era o ironie. În tăcere, îi făcu semn să se aşeze. Deşi nu-i putea vedea ochii, Cristina îşi dădu seama că emoţiile ei erau străvezii pentru el. Apariţia lui Adam, cu două ceşti de ceai verde, o salvă de momentul de confuzie. Adam aşeză ceştile pe măsuţa joasă dintre canapea şi fotoliul ei, iar Cristina observă cu întârziere că evita să-l privească pe Volodea în ochi. Se teme. Volodea nu se atinse de ceaşca sa, ci se aplecă spre Cristina, peste masă. Îi prinse galant palma şi o sărută, dar Cristina tresări ca un câine lovit de cizma stăpânului. Strânsoarea degetelor lui spori. Îmi simte frica şi-i place.
– Vizita asta e-o surpriză, trebuie să recunosc, spuse încet. Nu credeam că ne vom vedea aşa de repede...
– Sinceritatea ta-i minunată, dragă Cristina! Am venit ceva mai devreme decât îi spusesem lui Alioşa, tocmai ca să ne cunoaştem în linişte. Sper că nu te-am supărat...  
O, abia aşteptam să dau ochii cu tine! Şi nu cumva ţi-ai început vizita la Iaşi decapitând pe cineva? Cristina îşi smulse un mic zâmbet politicos în timp ce încerca să-şi elibereze degetele fără să pară că o face. Volodea nu era doar fioros, ci şi parşiv.
– Nu, sigur că nu! zise. Văd că nu te atrage ceaiul... Îţi ofer o cafea? Poate un suc, un pahar de vin?
Buzele lui se desfăcură într-un nou surâs, cu o vagă nuanţă de ameninţare. Încă nu-i dăduse drumul, iar Cristinei începea să i se facă greaţă.
– Altceva? şopti.
Îi privi degetele care în fine se descleştau de ale ei şi se întrebă când uciseseră ultima oară. Nu se îndoia că Volodea era-n stare de crimă, deşi nu petrecuseră decât cinci minute împreună.
– Gazda perfectă! spuse Volodea. Îmi ştii doar băutura preferată...
Se lăsă pe spate, îşi scoase ochelarii şi-i aşeză în poale. Se uita fix la ea, mai degrabă amuzat, dar Cristina îşi frâna tot mai greu dorinţa de a o lua la fugă.  
– Cred că-l voi lăsa pe Alex să se ocupe de asta, şopti răguşit. Mă descurc mai greu cu...
– O, dar te-ai descurcat de minune în alte situaţii... delicate! Cred că nu va fi o problemă să umpli un pahar.
Uimită de rapiditatea cu care tigrul îşi arăta ghearele, Cristina nu găsi răspunsul care l-ar fi îmblânzit. Nimic nu-i repugna mai mult decât gândul de a-l servi cu sânge, dar pricepea foarte bine de ce-i cerea asta. Îi reamintea că el şi fratele său nu erau doar bărbaţi puternici. Nu, sunt creaturi hrănite cu sânge de om şi de animal. Nici o femeie nu poate supune o fiară. Ce mă fac?
Rămas în cadrul uşii, Adam tuşi uşor.
–  Aduc eu imediat, stăpână!
– Te rog, murmură uşurată Cristina.
Volodea se întoarse spre Adam şi îşi miji ochii, studiindu-l de parcă îl vedea pentru prima oară. Îl va pedepsi pentru asta. Nici măcar nu ştie că Adam e vinovat pentru... Ar fi oare în stare să-l ucidă sub ochii mei? Tăcerea i se părea încă strategia cea mai bună şi aşteptă ca Adam să se întoarcă, amestecând în ceaiul care se răcea. Privirea lui Volodea era fixată undeva deasupra capului ei, degetele îi băteau darabana pe genunchi. După un minut, Cristina renunţă să se mai prefacă interesată de băutura al cărei gust nici măcar nu-l simţea şi se ridică. Abia atunci, Volodea se uită la ea, iar Cristina îşi dori să nu se fi clintit. Ochii lui împrumutaseră duritatea diamantului. Cristina se trezi făcând un pas înapoi. Volodea rânji şi mişcarea degetelor sale se opri. E şi mai rău aşa.
Paşii lui Adam umplură liniştea îngheţată dintre ei, iar Cristina nu-şi putu opri oftatul de uşurare. Zări pe tava lui Adam un pahar înalt, plin cu licoare sângerie, şi-şi făcu de lucru cu gustările. Un icnet o făcu însă să se întoarcă imediat. Paharul fusese aşezat pe masă, dar degetele lui Volodea erau înfipte în cotul lui Adam ca nişte gheare.
– Ei! murmură Cristina.
Glasul îi suna neajutorat, iar Volodea n-o învrednici nici măcar c-o privire. Adam începu să tremure uşor, dar nu ceru îndurare. Cristina încercă să vorbească iarăşi, însă scoase doar un orăcăit. Ochii lui Volodea căpătară irizări purpurii iar gura i se strâmbă furioasă. Adam gemu şi se clătină.
– Tu ai fost! strigă Volodea. Cum ai îndrăznit, slugă?
Pielea obrazului lui Volodea se zbârci, se lipi de craniu, iar Cristina strânse pumnii, gata să se apere. Adam căzu într-un genunchi şi închise ochii. Pe chipul său, ororarea şi uşurarea se amestecau bizar.
– Vei plăti pentru asta! zise Volodea.
Fiecare vorbă a sa părea un cui înfipt în carnea lui Adam. Dacă nu intervii acum, va fi prea târziu. Cristina făcu un pas înainte.
– Mă apăra pe mine, spuse cu glas tremurător. Kim îţi ieşise din cuvânt. Alex l-a pedepsit deja...
– Alioşa ştia despre asta? întrebă Volodea.
Ochii lui se prefăcură în crâmpeie de întuneric.
– Da. Te rog, iartă-l! Ar fi un dar de nuntă minunat. Ne va face pe mine şi pe Alex fericiţi.
Pe tine şi pe Alex. Sigur că da! Cadoul perfect pentru cuplul perfect.
Îl eliberă pe Adam din strânsoare, iar Cristina se aşeză înapoi pe canapea. Adam se ridica şovăielnic şi Cristina încerca zadarnic să-şi păstreze calmul. Întâlnirea era chiar mai complicată decât se temuse. Din nou calm, Volodea luă paharul, îl apropie de gură, dar nu sorbi din licoare. Nările îi fremătară. Ce nu-ţi mai place? Bea, ticălosule! Ai cerut sânge.
Cristina îşi drese glasul. Venise timpul să se întoarcă la o conversaţie normală, dar era greu de găsit un subiect care să nu aducă aminte de isprăvile ei. Adam, alb la faţă, se retrase câţiva paşi, dar se opri. Ochii lui îi spuneau că tot ce-şi dorea era să fugă, dar nu îndrăznea.
– Nu mai avem nevoie de tine, spuse Cristina. Poţi pleca.
Buzele lui Volodea se strânseră, dar nu-i întoarse porunca. Aşeză paharul înapoi pe masă şi îşi încrucişă braţele pe piept. Tăcerea lui o făcea pe Cristina să se simtă tot mai inconfortabil, în vreme ce el arăta tot mai destins. 
– Ai sosit demult în oraş? puse prima întrebare care-i veni în minte.
– Zilele trecute. Ştiu că de-abia aşteptai să mă vezi, dar am fost al dracului de ocupat! Am avut destule de pus la punct...
O gheară îngheţată începu să i se plimbe Cristinei pe şira spinării. Cum îşi putea respecta Alex promisiunea, dacă fratele său dădea ordinele? Ce însemna pentru Volodea să pună lucrurile la punct?  
– Ai vizitat deci oraşul nostru, spuse şovăitor.
Se temea să-l tragă de limbă. Dacă ar fi aflat prea multe, ar fi trebuit să reacţioneze şi asta se putea termina doar cu o baie de sânge. Nu mai avea voie să se gândească doar la ea şi la Alex. Îşi atinse pântecele, iar Volodea îşi fixă privirea pe mâna ei.
– Vizitat e cam mult spus, zise tărăgănat. Am fost pe ici, pe colo... Dar acum am terminat! Iau o pauză, mă relaxez... Îţi pot acorda toată atenţia mea, aşa cum meriţi!
Cristina se înfioră. Te chinuie. Nu putea decât să-şi păstreze calmul, să nu-i dea satisfacţia de a o transforma într-o victimă.
– Ai fost prin toate cartierele sau doar prin centru? se interesă. În mahalaua Trei Boieri, de exemplu?
Volodea se încruntă uşor. La asta nu se aştepta.
– Ce să caut acolo? Răpirile au fost ideea lui Kim, şi încă una proastă. Au atras prea multă atenţie. În ultima vreme, toţi şi-au dorit să iasă ca păduchele-n frunte. Chiar şi Alioşa, deşi credeam că l-am învăţat mai bine...
Nu ştie de babă. Sau doar se preface? Oricum, n-avea rost să insiste asupra subiectului. Dacă Volodea minţea, n-avea să recunoască. Dacă nu era amestecat în crimă, l-ar fi făcut doar curios. Cristina înghiţi cu noduri nişte ceai. Licoarea lui Volodea era tot neatinsă.
– Aşadar, Alioşa a făcut anunţul, zise după o pauză Volodea. Viitorul tătic fericit n-a mai rezistat! O să jucăm la nuntă.  
Ochii lui păreau s-o străpungă. L-am sfidat dejucându-i planurile lui Kim, dar şi mai rău e că i l-am furat pe Alex. Niciodată n-o să mă ierte!  Era foarte greu să pară calmă, încrezătoare, când tot ce-şi dorea era să nu-l mai vadă niciodată. Încercă să-l îmbuneze.
– Am greşit în multe privinţe, dar am să-i fiu alături lui Alex. Îl iubesc.
– Sigur că-l iubeşti, drăguţă!
Tonul lui o supără cât să uite de frică.
– Te îndoieşti de sentimentele mele? N-ar trebui!
– Cristina, m-ai înţeles greşit! Departe de mine gândul să mă îndoiesc. Alioşa e ca mine măcar în privinţa asta. Poate vrăji orice fustă în câteva secunde. Nu ţi-ai pierdut capul imediat ce l-ai văzut? Pun pariu c-a folosit vechiul truc: întâi un dans lent, apoi te-a lipit de primul perete şi ţi-a umblat pe sub rochiţă. Mă tem că frăţiorul e destul de previzibil în materie de cuceriri...
Cristina răsuflă adânc şi numără în gând până la cinci ca să nu-l pălmuiască. Avea dreptate, măcar într-o privinţă.
– A fost mai mult decât un truc, spuse răspicat. Nu-i doar dorinţă între noi. Îl iubesc, dar am avut întotdeauna controlul situaţiei! Sper c-ai să vezi asta, după cum sper să-mi ierţi greşelile şi s-o luăm de la capăt, ca o familie, fără să mai fie vărsat sânge nevinovat. Dar n-ai băut deloc... Licoarea nu-ţi e pe plac?
Volodea îi dărui un surâs la fel de vesel ca o poză de la autopsie.
– Mai târziu. Vine vremea pentru toate.
Cristina simţi gustul fierii şi înţelese că nu mai putea suporta multă vreme discuţia lor. Palmele pe care le împreunase în poale o mâncau, de parcă ar fi îmbucat ceva stricat. Nici măcar nu se mai putea convinge să-i surâdă.
– Alioşa! zise Volodea. E fratele meu şi i-am stat alături sute de ani. Crezi că-l înţelegi mai bine ca mine? Întotdeauna s-a temut să-şi recunoască esenţa. Eu nu sunt aşa! Am să-ţi fac un serviciu şi-am să-ţi deschid ochii. Un cadou de nuntă... Adam, vino-ncoace!
Deşi nu ridicase vocea, Cristina fu convinsă că se auzea până în cel mai îndepărtat cotlon al vilei. Adam apăru după două minute, târşâindu-şi picioarele ca un moşneag. Chipul său îşi mai recăpătase din culoare, dar ochii aveau o fixitate care o speria pe Cristina. Ar fi încercat să pledeze din nou pentru el, însă cuvintele nu mai voiau să iasă de pe buzele pe care şi le simţea reci ca ale unei moarte.
– Rămâi acolo! porunci Volodea când Adam ajunse în mijlocul încăperii.
Nu uşurare simţi Cristina când îi auzi ordinul, ci groază. Ceaşca începu să tremure între degetele ei. O aşeză pe masă, dar descoperi că nu mai avea ce face cu mâinile. Nu îndrăznea să-şi desprindă privirea de a lui Volodea, deşi zâmbetul lui satisfăcut o îngreţoşa. Încet, degetul mare al lui Volodea începu să se plimbe pe marginea paharului. O tăcere bolovănoasă se înstăpâni în încăpere şi Cristina descoperi că n-o putea sparge. Ceva se mişca în ea, şi nu era nici furie, nici frică. Vru să se mişte şi nu reuşi. Până şi gândurile îi deveneau cleioase, numele lui Alex începea să-şi piardă semnificaţia. Uşa se îndepărta de ea, se pierdea printre umbre, în vreme ce chipul lui Volodea se apropia. Simţea în pântece o căldură bizară.
Degetul lui se cufundă în licoare, ieşi şi alunecă într-o dungă umedă, de la buza paharului în jos. Volodea era în faţa ei, şi totuşi îl simţea lângă ea. Degetele lui nu lăsau paharul, dar îi treceau încet, aproape hipnotic peste gât, peste sânul drept. Ce faci? Întrebarea rămase doar în mintea ei. Palma lui Volodea mângâia sticla transparentă. Cristina se zbătu, dar nu reuşi să iasă din capcana ochilor lui. Sfârcul i se întărise, sânul tresălta în căuşul lui, care se strânse, îl eliberă pe jumătate şi apoi răsuci dureros. Termină! Din nou, nici un sunet.
Palma lui stângă atinse catifeaua fotoliului. Te rog, nu!  Îl simţi despărţindu-i picioarele şi îşi auzi respiraţia grea când şi le desfăcu larg pentru el. Vocea lui răsună şfichiuitoare în urechea ei, cuvinte rostite de buze nemişcate. Ţi se pare cunoscută atingerea asta? Mai crezi că ai controlul situaţiei? Eu măcar mă uit în ochii tăi când o fac. Palma lui se duse spre genunchi, tachinând-o cu o retragere înşelătoare, iar Cristina icni. Degetele lui se ridicară de pe trupul ei doar pentru o clipă, apoi îi maltratară iarăşi sfârcurile. Durerea o făcu să tremure, dar fiecare undă a ei năştea plăcere. Mişcările lui aveau o doză de perversitate care o ameţea. Volodea îi atinse pubisul cu dosul palmei şi, iute ca o bestie ieşită la vânătoare, îi rupse mătasea lenjeriei. Cristina lăsă capul pe spate, gâfâind uşor. Undeva, în fundul minţii, cineva îi spunea să se oprească, dar nu-i păsa de lamentaţiile acelea stupide, de faptul că Adam vedea totul, de posibilitatea să fie surprinşi de către Alex. Degetele lui Volodea intrară în ea.
Cristina îşi auzi geamătul reverberând în minte când el află cât de tare se umezise. Mai vrei să mă opresc? Lui Alex avusese puterea să i-o ceară, dar atingerea poruncitoare a lui Volodea o făcea să se zvârcolească, o halcă de carne care ţipa de dorinţă. Nu, nu, nu! Volodea o întoarse cu spatele şi o pătrunse brutal, iar ea se înălţă spre el, oferindu-i-se toată. Volodea zvâcnea între coapsele ei, iar Cristina îi era recunoscătoare pentru asta. Eu nu sunt Alex! Iau tot ce vreau, când vreau. Ieşi din ea deodată, iar Cristina scânci dezamăgită. Abia atunci putu închide ochii.
Când îi redeschise, Volodea muşca relaxat dintr-un pişcot. Adam era încă nemişcat, la doi paşi de ea. Nimic din atitudinea sa nu arăta că ar fi asistat la ceva ieşit din comun, însă Cristina se îmbujoră.
– Acum întinde-o, Adam! spuse Volodea. Dar nu te bucura! N-am terminat cu tine.
– Ticălosule! şopti tremurător Cristina când rămaseră singuri.
Propria voce o făcu să tresară. Era încă ameţită, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn foarte lung. Chiar fusese a lui Volodea sau doar delirase? Pulsaţia din adâncul ei îi sugera că se dăruise omului pe care învăţase prea repede să-l urască, dar ceasul de pe perete îi spunea că nu trecuseră decât trei minute. Aşezat degajat, la fel de impecabil în ţinută, Volodea îşi termina fursecul. Totul a fost doar în mintea mea. Doamne, dă să fie aşa!
– Cum ai  îndrăznit?! scrâşni Cristina. Am să-i spun lui Alex…
Volodea îi rânji.
– Ai să-i zici şi cât de mult ţi-a plăcut? Sau mai bine să-l lăsăm pe Adam să-i povestească! Ar face istoria şi mai picantă.
Cristina reuşi să scoată doar un geamăt sugrumat.
– Ar trebui să te împrospătezi puţin, drăguţă! Duhneşti a plăcere vinovată.
Cristina făcu un efort ca să-şi înghită saliva. Ruşinea o potopea. Ar fi vrut să-l scuipe în faţă pe Volodea, dar ştia că vina nu era doar a lui. Alex nu trebuie să afle despre asta. Se ridică şi trupul o trădă pentru ultima oară. Carnea atinsă de lenjerie se înfioră, iar rânjetul lui Volodea îi dovedi că ghicise şi asta.
– Dacă apare, am să-i spun că ţi s-a făcut greaţă, zise Volodea. E doar de aşteptat, la o femeie însărcinată. Vom discuta şi despre copilul vostru. Dar ajunge pentru moment, nu?
Nu reuşi decât să dea din cap şi să iasă. Începu să plângă înainte să ajungă în dormitor. Îşi acoperi gura cu palma, pentru ca suspinele ei să nu răzbată până la Volodea. Prea târziu plângi! Ce-i făcut e făcut.
Închise uşa cu un pocnet asurzitor, dorindu-şi să nu mai iasă din dormitor până când Volodea nu pleca din oraş. Se dezbrăcă şi aruncă hainele cât mai departe. Nu avea să le mai poarte vreodată. Le simţea aproape la fel de murdare ca pielea ei. Nu-i da şi mai multă putere. N-a fost decât un vis. Fă un duş şi uită!
Se săpuni îndelung, silindu-se să se gândească la capul tăiat al babei. Avea nevoie de imaginea aceea cruntă, nu doar fiindcă oroarea făcea să se topească orice urmă de plăcere. Descoperi că nu-i era prea greu să şi-l închipuie pe Volodea decapitând-o cu un rânjet pe babă, chiar dacă nu avea nici un motiv să creadă asta.
Se schimbase când auzi paşi înceţi apropiindu-se de dormitor. Nu se poate! N-ar îndrăzni! Nu încă o dată... Dar ştia că Volodea ar face orice, că o marcase ca pe o vită, chiar şi fără fier înroşit. Se ghemui lângă uşă, neîndrăznind nici măcar să respire. Ochii lui Volodea parcă o urmăreau prin lemn, spunându-i că-i doar o târfă. Cineva bătu uşor, iar Cristina îşi înghiţi lacrimile. Volodea n-ar fi ciocănit la uşă.
– Intră, şopti.
Era Adam. Îi întinse pumnalul şi Cristina îl luă smucit. I se părea mai greu decât atunci când îl folosise pe pielea lui Alex. Degetele ei încă tremurătoare nu reuşeau să ţină bine mânerul.
– N-a fost vina ta, murmură Adam. Volodea e... Te poţi răzbuna! Îi voi spune lui Alex c-a încercat... Că te-ai apărat... Nu trebuie să ştie totul.


19 februarie 2014

16 februarie 2014

Idei creţe ca varza. De parlamentar


Am auzit zilele trecute despre o nouă iniţiativă parlamentară de excepţie: să fie închise supermarketurile sâmbăta şi duminica. Aşa, cred minţile creţe ca nişte verze ale iniţiatorilor, va fi sprijinit producătorul autohton. Fiindcă, vorba ceea, vom da toţi năvală în pieţe. Ce spui, monşer?
Păi, dacă vreau să cumpăr pastă de dinţi, şerveţele demachiante sau – scuzaţi expresia, da asta-i viaţa! – tampoane, nu mă duc în piaţă. Nici dacă îmi trebuie cartofi sau portocale, în zilele când e ger. Sau lapte şi brânză, pe caniculă. Ceea ce ar însemna să dau banii mei pe-o marfă deja depreciată. Ca să nu mai spun că aici nu sunt întotdeauna produse autohtone, chiar dacă sunt botezate aşa. Plus că supermarketurile au o constantă politică a reducerilor, pentru buzunarul unui amărăştean ca mine, care n-are salariu de parlamentar. Sau că pot fi mai aproape de casă decât piaţa, mai confortabile prin climatul controlat, cărucioarele de cumpărături, toalete şi alte facilităţi la care pieţarii de multe ori doar visează.
Dar, dincolo de toate aceste aspecte practice pe care le ignoră cineva desprins de viaţa românească, aşa cum sunt mai toţi demnitarii noştri, rămâne un principiu. Ni s-a tot repetat că e o economie liberă, aşadar statul nu poate interveni în politica preţurilor, nu-şi poate băga nasul în mânărelile băncilor sau ale furnizorilor monopolişti de servicii. Atunci de ce vrea acelaşi stat să-i stabilească şi comerciantului când poate ţine deschis magazinul, şi mie că nu pot beneficia, pentru cumpărături, de singura mea zi liberă şi de vânzătorul preferat?

Vrem să protejăm producătorii autohtoni. Foarte bine, deşi nu-i nimeni vinovat că nu vor să se asocieze, pentru a intra în lista de furnizori a marilor magazine! Dar de ce să facem asta introducând restricţii pentru concurenţă şi nu facilităţi pentru categoria vizată? Răspunsul e simplu. Pentru că, din păcate, asta e politica de stat postrevoluţionară. Să sari la jugulara celui care mai face cate ceva...    

13 februarie 2014

TRANSFORMAREA: Oroarea (2)

Adam frână şi studie dezgustat troienele care acopereau uliţa. Cristina nu făcu decât să dea din mână a lehamite. Pentru oamenii de acolo, alegerea lui Alex nu schimbase cu nimic lucrurile.
–  Mai departe nu intrăm cu maşina, zise Adam. Eşti sigură că vrei să faci asta?
–  Nu-i nimic, e aproape! Pot merge pe jos fără probleme.
–  Vin cu tine.
–  Nu! Vreau să fiu singură cu ea. Ce am să-i spun...
Nu decisese încă dacă avea să-i mărturisească totul babei.
–  Uite ce-i, nu se lăsă Adam, am dat greş o dată! Mi-am jurat că n-am s-o mai fac. M-am bucurat când Alex mi te-a dat în grijă. Azi dimineaţă nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nu se va repeta, îţi jur! Nu voi permite ca tu sau copilul să fiţi în pericol, orice-ar fi!
Mă convinge pe mine sau pe sine?
–  Nici nu vom fi. Nu aici! Adam, nu-ţi poruncesc, fiindcă te consider un prieten, ci te rog. E important pentru mine să fim singure.
–  Te conduc măcar până la poartă!
–  Bine. Nici măcar nu ştiu dacă mi-o va deschide.
Merseră în tăcere, cu zăpada hârşcâind sub încălţări ca un strat de oase de uriaş măcinate. Din hornurile câtorva case, fumul ieşea sfios să-şi deseneze spiralele pe cerul de-un albastru perfect. Câinii rămâneau tăcuţi, iar pădurea îşi întindea spre ei braţele strălucitoare, parcă mai aproape după ultima ninsoare. Nici un pericol nu părea să pândească din spatele gardurilor ale căror contururi ascuţite fusese îndulcite de cuşmele de omăt. Încrâncenarea de pe chipul lui Adam se topi încet, chiar şi Cristina respiră mai uşor. Poate va înţelege. Poate mă va ajuta. Am nevoie doar de un cuvânt bun.
De la casa babei nu se ridica nici un fuior gri, dar Cristina încercă să-şi păstreze optimismul. Absenţa focului putea însemna multe. Nimic bun. Adam o prinse de cot şi arătă spre horn.
–  Nu cred că-i acasă.
–  Am să încerc totuşi! N-am bătut atâta drum degeaba.
Încet, degetele lui Adam se desprinseră de mâneca ei. Cristina îşi scoase mănuşile, suflă în palme şi privi în jur. Nimic nu se mişca până la poala pădurii.
–  Un sfert de oră! zise Adam. Apoi vin după tine.
Cristina înclină scurt din cap şi bătu în poartă. Zdrăngănitul metalului ar fi putut trezi şi un mort, dar din casă nu răzbătu vreun sunet. După aproape jumătate de minut, Cristina apăsă clanţa şi poarta se deschise, fără să scârţâie. Adam se încruntă, dar Cristina păşi înainte.
–  Va fi totul bine, murmură.
Intră pe alee. Movilele de pietre care o uimiseră la prima vizită erau acoperite de un strat alb, pufos, un fel de gardă de onoare a oamenilor de zăpadă. Casa rămânea tăcută, ferestrele erau acoperite de perdele groase, pe care nu şi le amintea. Degetele Cristinei se chirciră în mănuşile groase. Se întâmplase ceva rău. Foarte rău. Primul impuls fu să fugă, să-l cheme pe Adam în ajutor. Picioarele i se mişcară însă înainte pe poteca şerpuită. Te-ai chinuit atât să-l convingi şi eşti sperioasă ca un iepure... Unde-i Cristina care dădea buzna în ograda unui necunoscut, ca să vadă cadavrul înaintea poliţiştilor? Acea Cristină a sângerat, prizonieră într-un salon de frumuseţe, aşteptându-şi moartea.
Paşi spre casă, nedându-şi timp să se răzgândească. Uşa se apropia de ea cu încetinitorul, ca într-un film oribil pe care nu-l poţi uita nici la luni întregi după ce-ai plecat de la cinema. Înainte să scape de impresia că rolul i-a fost deja scris, era deja în faţa ei.
–  E cineva acasă? întrebă.
Avusese de gând să strige, dar îi ieşi doar un murmur tremurător. Uşa era întredeschisă. Tăcerea se lăsa pe umerii Cristinei tot mai grea, silind-o să se aplece. Încă o dată, îşi învinse dorinţa să-l cheme pe Adam şi împinse uşor uşa.  
–  Asta e...
Încă putea da înapoi. N-o făcu. Trecu pragul, scuturată de frisoane. Casa era întunecată şi rece, iar ei îi era tot mai greu să se convingă că nu se afla în primejdie, să înţeleagă de ce trebuia să continue cercetarea singură. Intră în bucătăria cufundată în umbră. Focul nu ardea, geamul era acoperit, nu se auzea nici miorlăit de motan, nici pas de om. Cristina simţi deodată un miros cunoscut, uşor dulceag şi se clătină. Trase cu fereală aer în piept, dorindu-şi să i se năzare. Dar izul persista.
–  Nu, gemu Cristina. Nu din nou!
Aproape fără să ştie c-o face, se îndreptă spre fereastră. Ocoli mai mult instinctiv plita şi masa, prinse pe pipăite şnurul perdelei şi trase de el, cu ochii pe jumătate închişi. Voia să vadă şi voia să fugă. Deşi descoperise geamul doar pe jumătate, lumina o lovi neîndurătoare. Preţ de alte câteva secunde, Cristina rămase în faţa ferestrei, fixând doar mogâldeţele din ogradă. Merse ca racul vreo doi paşi, tot mai speriată.
–  Haide! Vremea trece.
Se întoarse în doi timpi. Credea că e gata pentru orice, dar când privi înspre masă, îşi dădu seama că nu era. Nu pentru asta. Scena fusese pregătită de un regizor sadic pentru spectatori nebuni, după reguli doar de el ştiute. Capul babei era aşezat în centrul mesei, pe o farfurie, încadrată de cuţit şi furculiţă, cu o ceaşcă în faţă. Trupul rămăsese pe scaun, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Vârfurile degetelor erau acoperite de o crustă purpurie. Chiar şi ţipătul i se ascunse Cristinei în străfundurile minţii, ca să se apere de oroarea priveliştii.
Cu buzele pecetluite, Cristina se dădu înapoi până atinse cu spatele tocul ferestrei. Era gata să leşine, de spaimă şi de scârbă. Gemu şi alte trupuri trecură rapid prin faţa ochilor ei, într-o sarabandă a măcelului. Oameni pe care-i văzuse ucişi, pe care-i omorâse, într-un fel sau altul. Cumva, procesiunea de monştri şi fantome îi conferi o linişte îngheţată. Se apropie de masă şi studie capul. Cozile lungi erau aranjate de o parte şi de alta a obrajilor însângeraţi. Fruntea fusese împodobită cu o salbă de galbeni din care lipsea unul, chiar în mijloc. Ochii căprui încă se holbau înainte sub sprâncene groase, buzele încremeniseră la jumătatea unui cuvânt pe care doar asasinul îl auzise. Baba nu avea să-i mai facă reproşuri ori să-i dea sfaturi.
–  De ce? şopti Cristina.
De ce înseamnă cine. Se agăţă de detaşarea jurnalistului. Dacă n-ar fi făcut-o, dacă ar fi fost doar o femeie însărcinată privind un cadavru decapitat, ar fi înnebunit. Iar ziaristul trebuia să caute indicii, explicaţii. Se sili să examineze scena crimei cum ar fi făcut-o un poliţist. Ceaşca era plină cu un lichid roşu. Sânge? Al ei? Se curmă de mijloc, gata să vomite, dar îşi înfrânse spasmul şi continuă cercetarea. Cămaşa altădată imaculată a babei era purpurie, scorţoasă. Dulapul din spatele cadavrului era împroşcat de sânge. Ierburile uscate ce atârnau din tavan aveau o strălucire stacojie, ochii de animal din borcanul lăsat pe podea, la picioarele babei, păreau că-i veghează somnul de veci. Bătrâna fusese ucisă acolo. A luat-o pe nepregătite? Cum? Nu e legată. Poate a fost... hipnotizată. Despre cine ştim că poate face oamenii să i se supună fără crâcnire?
Cristina îşi înfipse unghiile în încheietura mâinii drepte şi reuşi cumva să facă numele să dea înapoi. Supunându-se amintirilor, căută un mesaj, dar nu vedea nimic scris în carnea moartei. Iar ea una n-avea de gând să o dezbrace ca să verifice tot trupul. Nu zărea fire de păr, de om ori de lup. Lucrurile nu fuseseră răvăşite, mobila nu era răsturnată. Parcă baba ar fi venit singură la bucătărie, ca să se roage. Ca să-şi înfulece capul. Dar după ce şi-l tăiase, îi pierise pofta de mâncare.
–  O, Doamne! se auzi şoptind Cristina. Nu poate fi adevărat!
Revino-ţi! E adevărat. Uită-te peste tot şi cară-te de aici! De data asta, n-avea să cheme poliţiştii. Istoria nu trebuia să se repete. Zvonul ar fi transpirat, şi numai gândul să fie supusă unui alt tir de întrebări îi făcea palmele să asude. Auzi poarta scârţâind şi-şi privi ceasul. Sfertul de oră trecuse. Paşi grăbiţi se apropiară casă.
–  Cristina? auzi vocea nerăbdătoare a lui Adam. Unde eşti?
Nu era nevoie să tropăie şi el pe acolo.
– Adam, sunt în regulă! îi strigă. Mai lasă-mi doar cinci minute!
–  Eşti sigură? E sânge pe tocul geamului.
– Da, sunt.
– Două minute!
Trase de tot perdeaua, deschise geamul, se aplecă în afară şi icni. Două cuvinte erau scrise cu litere mari, roşii, pe lemnul alb. Убъю всеx.
–  Habar n-am ce înseamnă asta, şopti Cristina.
Începea să ameţească. Scoase telefonul mobil şi fotografie mesajul, apoi scena crimei. Adam avea dreptate, timpul li se sfârşea. Chiar dacă mahalaua era amorţită, oricând un vecin putea bate la uşa babei. Se întoarse spre leş, ruşinată că, odată trecut şocul, începea să-şi facă iarăşi griji doar pentru sine.
–  Îmi pare rău, îi şopti capului. Am să aflu cine ţi-a făcut asta, promit!
Ceva plescăi în burta bătrânei şi Cristina strigă pentru prima oară. Înainte să priceapă că erau doar gazele de putrefacţie, se împleticea spre uşă, cu voma ridicându-se din gâtlej. Îi fusese de ajuns.
Se aruncă drept în braţele lui Adam.
–  Cristina, ce...?
Îl împinse într-o parte şi o zbughi spre poartă. Nu voia să-şi deşarte stomacul acolo, să lase încă o dovadă a prezenţei ei. Reuşi să iasă din curte şi să treacă drumul înainte să se încovoaie deasupra unui şanţ. Adam ajunse lângă ea când elimina cafeaua băută înainte conferinţă. Se ridică şi-şi şterse gura cu un şerveţel, iar el o sprijini.
– Ţi-ai lăsat amprentele pe uşă? şopti Cristina.
Încă nu putea să-l privească în ochi. Bănuiala izbucnise odată cu eliberarea de greaţă. De ce insistase atât să nu meargă acolo singură? Ce ştia despre femeia ucisă cu o asemenea bestialitate?
– Nu, răspunse Adam pe un ton nedumerit, am purtat mănuşi. De ce mă-ntrebi?
– Să plecăm de aici, până nu ne vede cineva! Vorbim în maşină.
Cristina avu nevoie de foarte multă energie ca să nu fugă până la Volkswagen. Tremurul reîncepuse şi ştia că, dacă ar închide ochii, ar vedea doar capul babei. Abia când maşina ieşi din mahala, Cristina vorbi, studiind trăsăturile lui Adam.
– E moartă.
Adam păru cu adevărat surprins, iar Cristina oftă. Unde ajunsese? Se bucura că-i dădea prima vestea unei crime! Adam dădu scurt din cap.
– Nu vrei să anunţăm poliţia.
A înţeles repede. De fapt, pare să îi convină ideea. Cristina râse fără urmă de veselie.
– Ne putem permite s-o facem? Credem că am văzut toate ororile, dar asta...
Adam trase de volan şi opri maşina la marginea drumului.
– Adică?
Cristina îşi simţi inima accelerându-şi ritmul. Sunetul sângelui pulsându-i în urechi semăna cu vuietul unui tren ce trecea prin măruntaiele munţilor. Un tren încărcat cu coşciuge.
–  Uite! şuieră şi scoase telefonul. Cine putea face aşa ceva?
După o secundă, Adam îşi îndepărtă privirea. Se albise la faţă, iar Cristina îşi adună curajul pentru a pune întrebarea al cărei răspuns îi putea întoarce încă o dată viaţa pe dos.
–  Ce ştii despre asta? Spune-mi adevărul! Nu mai am nevoie de minciuni.
–  Vezi tu, Vera era ceea ce ai numi o... vrăjitoare. Noi îi zicem ohraniţa. Apărătoare.
–  O cunoşteai?
–  Nu personal. Ştiam însă ce e, care-i rolul ei în marea schemă a lucrurilor. Cele ca ea veghează la echilibrul forţelor din vremuri străvechi. Binele şi răul, ştii tu... Îi înarmează pe luptători. Doar ele pot făuri cuţite ca să ucidă monştri...
E prima oară când îl numeşte pe Alex aşa. Cristina icni, iar Adam îşi scrută pentru o vreme genunchii.
–  Deci era o apărătoare, spuse în fine Cristina. În afară de stirpea lui Alex, mai ameninţă cineva echilibrul? Cineva care s-o lase fără cap?
–  N-a fost Alex! Aş fi ştiut...
–  Oare? Crezi că mai are încredere deplină în tine? Mi-a promis. N-a fost el! Adam spune adevărul. 
– Are destulă încredere cât să lase în paza mea cele mai preţioase fiinţe pentru el, spuse ţâfnos Adam.
– Dar Volodea?
De data asta, Adam tăcu. Porni motorul şi maşina se înscrie iarăşi în traficul leneş al oraşului care încă nu se obişnuise cu rolul său de capitală.
– Ei? insistă Cristina.
– Nu ştiu... El e... altfel. Dar Volodea-i la Londra.
Cristina suspină. Avea senzaţia că tot mai rămâneau lucruri nespuse şi se săturase să scoată informaţiile de la el cu cleştele.
– Felul cum era aşezat cadavrul e foarte ciudat. Parcă ar fi vrut să se devoreze. Ai mai văzut vreodată ceva asemănător?
Adam zăbovi din nou răspunsul.
– Parcă-mi aduce aminte de ceva, şopti. Un manuscris... De la mănăstire...
Cristina aşteptă, dar Adam se opri de parcă i s-ar fi pus căluş. Obrajii i se înroşiră, apoi păliră din nou. Degetele care ţineau volanul începură să tremure, iar maşina o luă brusc spre mijlocul străzii şi abia evită un camion rablagit. Sunetul pătrunzător al claxonului o făcu pe Cristina să-şi ţină răsuflarea. De data asta, chiar c-o să ne omoare.
– Gata, nu mai încerca să-ţi aminteşti! zise tăios.  
– Îmi pare rău. Nu pot...
Adam părea gata să izbucnească în plâns, iar Cristina nu ştia dacă să râdă ori să se înfurie. Alese prima variantă, deşi mintea îi mustea de întrebări. Ce secrete periculoase ascunde Adam? A mai rămas cineva în jurul meu ale cărui taine să nu mă poată trage în mormânt?
– Nu mi-ai spus niciodată ce s-a întâmplat cu mănăstirea ta, zise pe un ton neutru.
– A fost distrusă. Nimeni şi nimic n-a supravieţuit, nici măcar amintirea misiunii noastre. Dar vezi tu, nu doar fraţii mei se întâlneau cu ohraniţele. Ele credeau că, uneori, nu binele, ci răul trebuie ajutat pentru ca lumea să păşească în lumină. Cine ştie dacă n-au mers prea departe...
– Minunat! Ăsta-i un caz pe care poliţiştii îl vor rezolva în doi timpi şi trei mişcări. A, dar stai, noi nici nu vrem să-l rezolve!
Înainte ca Adam să-i poată răspunde, telefonul Cristinei ţârâi. Cristina privi numărul afişat pe ecran şi îşi impuse să-şi păstreze calmul. O căuta Alex.
– Da? zise precaută.
– Unde eşti? Mi-au spus c-ai ieşit.
– Am simţit nevoia să iau puţin aer, după conferinţă. Nici măcar nu-i o minciună. Mă întorc acum.
– Vocea-ţi sună ciudat. Totul e-n regulă?
– Da, sigur! E şi Adam cu mine. A fost doar o zi agitată, iar eu îmi pierdusem obişnuinţa. Am petrecut prea mult timp doar cu tine, la vilă. Nu că n-a fost frumos...
– Trebuie să-ţi mai dau o veste. Dar promite-mi că nu te vei speria! N-ai de ce.
Cum să nu mă sperii după un asemenea îndemn? Credeam că mă cunoşti mai bine! Cristina începu să asude, dar  vocea îi rămase calmă.
– Da?
– Volodea e-n oraş. Trece diseară pe la noi. Era şi timpul să vă cunoaşteţi!
Cristina îşi surprinse privirea disperată în oglinda retrovizoare. Sosirea lui Volodea nu putea fi doar o coincidenţă. Nu era pregătită pentru asta.
– Aaaaa, ce... neaşteptat! articulă cu grijă cuvintele. A sosit demult?
– Nu ştiu exact. Măcar de ieri, cred. Dar aşa-i el, a vrut să se ocupe de afaceri întâi. Moartea lui Kim a lăsat lucrurile puţin... dezorganizate. Însă despre asta vom discuta mai târziu. Nu-ţi fă griji, o să-i placi! Nici nu poate fi altfel.
Dar eu îl urăsc. E monstrul din spatele lui Kim. Fiecare lovitură pe care mi-a dat-o ea a venit de la el. Nimic nu poate schimba asta. 
– Va fi o cină simandicoasă? Să fac nişte aranjamente speciale?
– Nu, nici pe departe! Îi plac lucrurile simple. Am să încerc să ajung şi eu mai devreme.
– Sigur, şopti Cristina cu buze care începeau să amorţească. Ne vedem diseară!
– Te iubesc.
– Şi eu.
Închise telefonul şi întâlni privirea întrebătoare a lui Adam.
– Volodea e-n oraş, spuse alb. Îl aşteptăm la cină.
Chipul lui Adam se crispă şi degetele îi trosniră pe schimbătorul de viteze.
– Trebuia să se întâmple şi asta.

– Da, zise Cristina şi ascunse telefonul în poşetă ca pe un obiect indecent. Ne aşteaptă o seară minunată în familie. Eu, logodnicul meu şi, poate, cel care a decapitat o bătrână. Ce poate fi mai plăcut? Doar să-mi aşeze şi mie tărtăcuţa pe o farfurie.

11 februarie 2014

Amestecate (2)

* Cu diametrul de 135 de centimetri aveţi? Asta întreba zilele trecute un moşneag, la magazin. Si, după o pauză, a venit precizarea necesară: Pantalonii…
* Am "mâncat", zilele astea, patinaj pe pâine. Ocazie cu care mi-am dat seama că toate comentariile care au legat Olimpiada de la Soci de politică au pornit în direcţia greşită. Ceea ce ar fi trebuit să spunem cu toţii e că politicienii, indiferent de naţionalitate şi de culoare politică, ar avea de învăţat de la patinatori. Fiindcă sportul înseamnă nu doar talent, ci şi o muncă titanică, o voinţă de fier, o dăruire totală scopului fixat, curajul de a te ridica, după ce ai căzut rău, şi de a lupta mai departe...
* Cum inspiraţia mea literară e influenţată direct şi de fondul muzical, am căutat, de la începutul anului, tot felul de muzici mai „rebele”. M-am convins astfel că răcnetele unei formaţii black metal mă ating mult mai puţin decât un cor bărbătesc având un acompaniament muzical minim sau chiar cântând a cappella.
* Tot aud la meteo c-a venit primăvara şi mă întreb dacă nu mă aflu cumva, doar eu, în ţara greşită. Că în fiecare dimineaţă, când consult termometrul, temperatura e cu minus...


10 februarie 2014

Secretul din dormitor


Recunoaşteţi, vă aşteptaţi la prostioare? Ei, uite că nu-s chestii (chiar) perverse! În dormitorul subsemnatei se află un colţişor ţinut până acum departe de ochii lumii, ce-i drept. Dar acesta ţine strict de... literatură. Şi anume, peretele cu idei, uneori pentru două-trei proiecte în acelaşi timp. Aici îmi aşez pe foi mici sau mai mari elemente ale intrigii care trebuie urmărite pe parcursul acţiunii, uneori chiar înainte să fiu sigură care va fi sfârşitul poveştii... Şi, odată ce-şi găsesc locul în mecanismul complex al unui roman, le bifez rând pe rând.  Cam aşa cum se vede.





9 februarie 2014

Reign, un serial între gotic şi hippie

Pe mine una, primul episod m-a surprins prin costume şi coloană sonoră, nu prea potrivita pentru un film istoric. Cât despre personaje... Pe lângă Mary a Scoţiei, personajul principal, îl avem pe Nostradamus, Caterina de Medici, nişte fantome şi câţiva tipi a dracului de sexy. O execuţie în primul episod, comploturi mortale, dragoste, plus promisiunea neclară a unui sacrificiu, viziuni etc. La prima vedere, serialul ăsta e o combinaţie între hippie şi gotic. Alte opinii?

6 februarie 2014

TRANSFORMAREA: Oroarea (1)



Aşezată strategic de-a dreapta lui Alex, Cristina îi zâmbi complice lui Val Basarab. Fostul său coleg primise un loc în primul rând, cum i se cuvenea unui angajat al oficiosului guvernamental, iar Cristina îl fixase deseori în timpul discursului lui Alex. Nu avea însă nevoie de prea multe indicii ca să-şi dea seama că şarmul preşedintelui funcţiona încă la perfecţie. Veştile se dovedeau oricum foarte bune – investiţii străine de proporţii, programe de susţinere a fermierilor şi a micilor afacerişti, negocieri pentru redeschiderea graniţelor europene faţă de români. Efectele nu aveau cum să fie imediate, dar se vor vedea pe termen lung. Cristina îşi privi discret ceasul. Timpul alocat conferinţei era pe sfârşite şi abia aştepta să se întoarcă în liniştea relativă a biroului ei. Uitase cât de obositori puteau să fie gazetarii, mai răi decât câinii când prindeau un os zemos. Alex îi citi privirea şi dădu din cap aprobator.
  Ultima întrebare, vă rog! zise Cristina.
Din rândul din spate se ridică un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu favoriţi stufoşi şi unghii murdare. Cristina îşi notă în minte să dezinfecteze microfonul pe care-l folosise şi se încordă. Rânjetul lui anunţa o întrebare incomodă.
  Ghiţă Hâncu, de la „Deşteptarea”, zise bărbatul. Domnule preşedinte, am primit o informaţie potrivit căreia relaţiile dintre dumneavoastră şi şeful Departamentului media sunt... foarte apropiate. De asemenea, surse de încredere confirmă că domnişoara Man a stat la vila dumneavoastră în ultimele săptămâni. Cum comentaţi?
Cristina îşi simţi obrajii înfierbântându-se. Duhul ieşise din lampă mai devreme decât sperase. Ar fi fost însă nepermis de naivă să creadă că nu se va întâmpla până la urmă. Îşi controlă respiraţia şi-şi impuse să nu ocolească obiectivele camerelor. Dacă afişa o mină vinovată doar înrăutăţea lucrurile. Alex îi surâse degajat şi o prinse de mână. În încăpere se lăsă o linişte mormântală.
  Este adevărat, am petrecut vacanţa de iarnă împreună, spuse Alex. De altfel, cred că-i momentul potrivit să fac un anunţ. Domnişoara Man şi cu mine ne-am logodit de Crăciun.
Alex făcu o pauză scurtă, iar Cristina îşi dădu seama că-şi înfipsese unghiile în palma lui de parcă s-ar fi temut că alunecă de pe o stâncă. Încercă să-şi relaxeze degetele, dar nu reuşi. Strânsoarea lui Alex rămase însă uşoară, liniştitoare.
   Unii vor considera gestul pripit, continuă Alex. Faptul că nu ne ştim de foarte multă vreme nu înseamnă însă că sentimentele noastre nu sunt autentice şi profunde. De asemenea, relaţia noastră nu are nici o legătură cu evoluţia profesională a domnişoarei Man. A fost numită în acest post de preşedinte, fiindcă e un ziarist experimentat şi un bun comunicator. Farmecul ei l-a cucerit pe bărbatul Alex Corbu.
Din primul rând, Val îi privea siderat. Nici măcar el nu bănuia cât de departe am ajuns! Cristina rezistă cu greu cacofoniei întrebărilor rostite de toţi gazetarii în acelaşi timp. Pixurile şi carneţelele fluturau prin aer ca o armie de lăcuste flămânde. Dar Alex ridică palma dreaptă şi agitaţia încetă imediat.
  Atât voi spune pe acest subiect. Cred că oricine a fost îndrăgostit ştie că sentimentele nu pot fi explicate. Vă mulţumesc!
Alex se retrase de la pupitru, ignorând graţios zumzetul gazetarilor. Cristina însă nu-şi putea permite asta, deşi camera de presă semăna tot mai mult cu un salon din spitalul de nebuni, după ce s-au terminat toate medicamentele. Vacarmul creştea, iar odată cu el tentaţia Cristinei de a-şi astupa pur şi simplu urechile. După doar o clipă de şovăială, îl urmă pe Alex. Ştia însă că trebuia să se întoarcă. Era convinsă că nimeni nu avea să se mişte din sală până n-o interoga. Făcu vreo doi paşi împiedicaţi pe hol, iar Alex se întoarse spre ea.
  Nu te simţi uşurată, acum că a ieşit totul la iveală?  
Cristina zâmbi strâmb. Nici pe departe totul.
  Ştii că eu n-am scăpat de întrebări, nu-i aşa? Doar cu poliţia să scoţi acum hienele de aici! Vor vrea să ştie cum ne-am cunoscut, cum m-ai cucerit, amănunte intime despre tine... În locul lor, şi eu aş avea o mie de întrebări. Iar orice răspuns va stârni alte o mie.
Alex o trase spre el, fără să-i pese că pe lângă ei trecea o funcţionară cu un braţ de hârtii. Bucuria lui era molipsitoare, alungând spaimele nopţii, iar Cristina se lăsă în voia ei.
  Tu ai vrut să te întorci la treabă, murmură Alex, mângâindu-i umerii. Spune-le cât de fermecător sunt. Ai să te descurci de minune! Ai asta în sânge.
O sărută întâi pe obrazul drept, apoi buzele lui alunecară spre gura ei. Trupul Cristinei se trezi din amorţeala surprizei şi-i răspunse pătimaş. O vreme, se pierdură în gustul şi în fierbinţeala celuilalt, uitând unde erau. Palmele lui trecură peste spatele ei şi Cristina îşi reţinu cu greu un geamăt. Se desprinse, aproape ameţită de dorinţă. Nu puteau continua, nu acolo. Dacă l-ar mai fi lăsat să-şi împletească limba cu a ei, ar fi început să-l dezbrace. Orice ziar ar da milioane pentru o asemenea poză. Din capătul holului, funcţionara se holba la ei, dar o zbughi în birou când Alex o privi fix. Cristina îi şterse o urmă de ruj de pe buze şi el îi sărută delicat podul palmei.
  Premierul mă aşteaptă, zise Alex. Batem în cuie primele iniţiative legislative ale Guvernului. Ne vedem diseară. 
  Poate-ar trebui să mă întorc în apartament până ne căsătorim. Acum că s-a aflat...
  Prostii! Va părea că ne ruşinăm de relaţia noastră. Iar mie nu mi-e ruşine! E prima oară când mă căsătoresc în cinci sute de ani, Cristina. Asta ar trebui să-ţi spună totul.
Cristina îşi aranjă maşinal părul.
  Uneori, mă întreb de ce eu, şopti. În atâta timp, trebuie să fi întâlnit sute de femei mai frumoase ca mine, mai pricepute în aşternut. Eu sunt doar...
Alex  îi puse un deget pe buze şi se lipi din nou de ea.
   Te iubesc! Aş vrea să te vezi aşa cum o fac eu, Cristina. Ţi-am mai spus asta, nu?
  Poate, într-o zi, am să reuşesc.
Se sărutară încă o dată, mai liniştit, iar Cristina făcu primul pas înapoi. Inima îi bubuia, dar toate provocările păreau mai simple când trupurile şi sufletele lor vibrau ca unul.
  Du-te! spuse. Mă-ntorc printre fiare, înainte să-şi roadă pixurile şi degetele de nerăbdare.
Când intră în sală, ziariştii se buluciră în jurul microfoanelor. Cristina se uită la cei din primul rând. Pe unii îi cunoştea, se întâlnise cu ei des. Alţii, ca Ghiţă Hâncu, erau veniţi din vechea capitală. Multora nici măcar nu le reţinuse încă numele. Toţi însă aveau aerul cuiva care, după ce a mâncat o lună doar pâine uscată, e invitat să savureze un festin regesc. Pregătindu-şi un surâs neutru, Cristina se întrebă cui aveau să-i cadă greu bucatele, ei sau gazetarilor. Apoi trase adânc aer în piept şi aşteptă salva de întrebări. Glasurile condeierilor se împletiră într-un cor nerăbdător.
  Cum v-aţi cunoscut?
– A fost dragoste la prima vedere?
  Când v-aţi sărutat prima oară?
  Ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă?
  Ce inel ţi-a dăruit?
  Cum e să fii iubita preşedintelui?
  Ce planuri v-aţi făcut pentru nuntă?
  Ce spune familia ta despre asta?
  Unde veţi petrece luna de miere?
  Pe când un copil?
Cristina desfăcu palmele în semn de predare.
  Lăsaţi-mă să respir! ceru.
Nimeni nu părea însă dispus să facă asta, iar Cristina simţi apropierea parşivă a unei migrene. Alex are încredere în tine. Surâse cât mai larg şi-şi fixă privirea pe Ghiţă Hâncu. Deşi era convinsă că doar grăbise inevitabila dezvăluire, tot îi venea să-i tragă un pumn în nas. Îşi mai turnă o lingură vârfuită de zahăr în zâmbetul fals.
  Am să vă spun câte ceva, dar vă rog să ţineţi minte că relaţia noastră rămâne în sfera vieţii private. Nu are legătură cu reformele preconizate de preşedinte.
Era ca şi cum ar fi vorbit cu o grămadă de surzi. Blitzurile se declanşau unul după altul, întrebările continuau, privirile tuturor erau lipite de ea. Cristina rezistentă tentaţiei de a-şi pune două degete în gură şi de a fluiera, făcându-i să se oprească. În schimb, îşi drese sonor glasul şi liniştea se instaură încet. Cristina şi-o imagină pe Alissa, colega ei cea bârfitoare, urmărind în direct conferinţa şi asta o făcu să se simtă mai bine.
  Eu şi Alex am făcut cunoştinţă la un banchet, pe ultima sută de metri a campaniei electorale. Ţineţi minte că la Iaşi a fost un miting al PNP? Am schimbat câteva vorbe, am dansat împreună... Cred că pot spune că pentru amândoi a fost dragoste la prima vedere. N-am vorbit însă despre sentimentele noastre decât în ziua alegerilor.
Vedea pixurile alergând pe foi şi încerca să nu-şi imagineze ce articole vor meşteri foştii ei colegi. Ce-ar zice dacă ar şti cum te-a pipăit Alex în baie? Cum l-ai lăsat să o facă, deşi nici măcar nu erai sigură că-i el? Doamne, ar fi deliciul oricărui ziar de scandal! Îşi compuse o mină sobră şi minţi cu neruşinare.
  Alex mi-a făcut curte ca un gentleman desăvârşit, fireşte! Nu mai avea însă nevoie de acele superbe buchete de trandafiri ca să mă cucerească. În rest... Sigur veţi înţelege dacă păstrez tăcerea în legătură cu aspectele intime ale relaţiei noastre. Nu vrea să aştepte, nici eu nu cred că-i nevoie. Alex e tot ceea ce şi-ar dori orice femeie, un bărbat tandru, puternic, inteligent, cu simţul umorului. Cât e de sexy, nu cred că-i nevoie să mai spun...
Hohote răzleţe punctară ultima ei replică.
  Ce mai, pot spune că am parte de prinţul meu pe cal alb! Planurile pentru nuntă sunt încă vagi. Pentru Alex, pe primul loc rămâne bunăstarea ţării, şi ştiţi cu toţi ce perioadă dificilă traversăm. Fiţi convinşi însă că vă vom ţine la curent odată ce le vom pune la punct.
  Ce părere aveaţi despre Alex când era doar candidat la preşedinţie? Înainte să vă întâlniţi... Iar el? Auzise deja de gazetarul Cristina Man?
Tonul lui Hâncu sugera destul de clar că o credea o oportunistă a dracului de norocoasă, dar şi că se întreba ce găsise Alex la ea. Ochii care o măsurau de sus până jos spuneau că, probabil, era foarte bună la pat, dar nu i se părea de ajuns pentru partida secolului. Cristina îşi permise o clipire şăgalnică şi un chicotit scurt.
  Cred că-l priveam la fel ca majoritatea femeilor din România. Nu trebuie să uităm cu ce procentaj a câştigat alegerile!
Îi răspunse un cor de râsete şi Cristina înţelese că mai toţi din camera presei erau cuceriţi. Vorbi înainte ca trimisul „Deşteptării” să insiste.
  Asta a fost tot, mulţumesc! CV-ul meu detaliat l-aţi primit odată cu numirea în funcţie. Pentru amănunte suplimentare, aştept cereri pe mail ori pe fax.
Ieşi, ignorând orice altă întrebare, convinsă că asistase doar la începutul furtunii. Nu-i plăcea Hâncu, deşi nu-l cunoştea. Iar dacă avea surse bune, putea afla şi alte lucruri, menite să rămâne ascunse. Despre copil, de exemplu. Pentru binele tuturor, ar fi fost cazul să nu-şi mai vâre nasul unde nu-i fierbea oala! Însă ar fi fost o greşeală să încerce să-l sperie, n-ar fi făcut decât să-l îndârjească. Trebuia totuşi să afle urgent cine era şi ce-i putea pielea. Probabil, încă se socotea cu un cap deasupra plevuştii din provincie, deşi Iaşul era acum capitala.  El şi restul mă vor hăitui măcar câteva zile. Trebuie să fiu atentă la orice mişcare.
Puse mapa pe birou şi-şi văzu degetele tremurând. Nu mai era loc de întoarcere după anunţul lui Alex. Dar oare, până atunci, încă fusese loc în mintea ei pentru o schimbare de plan? Doar îl iubeşti, ce-i cu tine? Mai ţii minte ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă? Dar atunci nu ştiai ce e. Brusc, îşi dori cu disperare să ceară sfatul cuiva care ştia exact prin ce trecea. Dar în toată ţara exista o singură candidată, şi pe aceea o dezamăgise. Tentaţia rămânea însă mare şi Cristina mângâie mapa, cu gândul aiurea. Trăia, poate, ultimul ei ceas de libertate, înainte să se transforme într-o ţintă pentru orice paparazzi. Ridică receptorul şi formă interiorul lui Adam.
– Poţi veni la mine, te rog? îl întrebă.
– Sigur! Am urmărit conferinţa prin circuitul închis. Te-ai descurcat minunat!
– Mda, până la proba contrarie... Vino!
Într-un minut, Adam bătea la uşa ei, iar Cristina căută pe chipul său urmele crizei de dimineaţă. Nu zări însă decât aşteptarea calmă a poruncii ei.
– Crezi că ne putem furişa de aici? întrebă. Nu vreau ca vulturii să ne ia urma. De fapt, n-aş vrea nici ca Alex să afle... Ne întoarcem repede.
Adam se încruntă.
– Ce vrei să faci? I-am promis lui Alex c-o să am grijă de tine.
– Păi vii cu mine, nu? Nu-i nimic periculos. Vreau să vorbesc cu cineva. Ne putem strecura ori ba?
Adam îşi miji ochii şi nu se clinti din prag. Parcă încerca să desluşească o imagine îndepărtată, prevestitoare de necazuri.
– Cred că da. Însă nu-s deloc sigur că-i o idee bună.
– Îţi promit, totul va fi în regulă! Hai, să mergem!
Ieşiră pe uşa din spate, într-o stradă tăcută şi surprinzător de curată. Cineva se gândise să trimită acolo utilajele de deszăpezire chiar în acea dimineaţă. Nu eu. Trebuie să-mi reintru în ritm! Şi cea mai mică scăpare va fi întoarsă pe toate părţile. Deja, nesimţitul ăla de Hâncu părea să sugereze... Hai, fii cinstită! În locul lui, n-ai fi gândit la fel?
– Nu maşina oficială, murmură Cristina.
Adam îi arătă un Volkswagen gri, care părea să fi depăşit toate recordurile la kilometraj, iar Cristina îşi zise că n-avea nevoie de sisteme de alarmă, deşi stătea la loc dosnic. Nimeni nu s-ar fi obosit să-l fure. Părea o întreprindere la fel de inutilă ca a descoase o măicuţă despre plăcerile sexului.
– Nu te lua după aparenţe, şopti Adam, ci după ce-i sub capotă. E a dracului de puternică şi nimeni nu s-ar gândi s-o urmărească.
Cristina ridică din umeri şi îl aşteptă să-i deschidă portiera. De data asta, se aşeză pe locul din dreapta şoferului. Nu mai erau şef şi subordonat, ci complici. Dar numai el riscă să fie pedepsit cu biciul. Nu uita asta!  Vocea lui Adam o scăpă de remuşcări.
– Unde mergem?
– La Trei Boieri.
Degetele lui Adam zăboviră câteva clipe înainte de a învârti cheia în contact. Cristina se aştepta să-l audă protestând, dar Adam dădu resemnat din umeri. Maşina începu să toarcă şi se înscrise ascultătoare pe direcţia potrivită. Tocmai tăcerea lui Adam o făcu pe Cristina să-şi dorească să se justifice.
– N-avem de ce să ne facem griji, spuse mai tare decât trebuia. Ce se poate întâmpla? Am să schimb doar câteva vorbe cu o bătrână inofensivă.
Un oftat scăpă de pe buzele lui Adam.
  O bătrână inofensivă care ţi-a oferit singura armă ce-l poate ucide pe Alex.
Cristina se posomorî, însă nu-l putu contrazice. Degetele i se strânseră în jurul unui mâner invizibil şi îşi simţi pielea încleiată de sânge. A fost doar un vis. Trebuia să-şi repete de cât mai multe ori asta.
  Ştii şi alte amănunte despre ea? Ceva ce m-ar ajuta? întrebă.
  N-nu, murmură Adam, cu ochii fixaţi pe oglinda retrovizoare.
Minte. Doamne, cât m-am săturat să disec fiecare vorbă auzită, chiar şi de la oamenii în care am încredere! Dar tocmai lecţiile aspre pe care le primise o făcură să nu dea de înţeles că a ghicit minciuna.
  Atunci dă-i bătaie! zise cu optimism prefăcut.
Se lăsă pe spate şi închise ochii. Volkswagenul zbura pe şosea, măcar în privinţa asta Adam avusese dreptate. În ritmul ăsta, aveau să ajungă mai repede decât îşi planificase. Baba o să mă ajute. Baba ţi-a dat cuţitul ca să-l ucizi pe Alex. Ştii măcar că te va primi? Mă va primi şi totul o să fie bine. Am nevoie de asta. Am nevoie de puţină fericire. Dar Alex... Întrerupse gândul definitiv, ca şi cum ar fi tăiat un cordon ombilical, dar nu-şi putu opri palmele să se adune pe pântece. Strânse din dinţi şi-şi privi unghiile, aproape aşteptându-se să le vadă săpând, căutând, smulgând. Însă degetele îi rămâneau cuminţi, nemişcate, sângele năboia doar în amintirea ei. Îşi încrucişă braţele pe piept şi ignoră privirea întrebătoare a lui Adam. Nu se simţea în stare să discute cu el despre coşmaruri. Şi ce rost ar fi avut? El trebuia să-i slujească, dar nu era psihoterapeut.
  Sunt curioasă ce spun acum cei de la ziar, aruncă o replică doar pentru a sparge tăcerea. Alissa cred că-i în pragul infarctului. Era topită după Alex! În toamnă, a adus un poster cu el. Când l-am văzut, mi-am zis că-şi putea folosi energia pentru o cauză mai bună.
Sprâncenele lui Adam se arcuiră, dar nu-i răspunse. Avea şi de ce! Nu fusese o expresie prea fericită, dar ar fi devenit un citat minunat pentru orice gazetă de scandal. Maşina coti la stânga şi Cristina zări în sfârşit capătul mahalalei, îngropat fără speranţă în zăpadă, ca un schior prins de-o avalanşă. Pe aici nu trecuse nici un utilaj. Cristina tuşi şi îşi dori să fi luat o sticlă de apă minerală. Ar fi ajutat-o să scape de nodul din gât.
  În fine, continuă febril, cred c-ar trebui s-o invit la nuntă. Măcar ca să-i văd expresia! M-a tachinat atâta vreme...
Îi făcea bine să se gândească la viaţa dinainte de Alex, viaţa de care, la sfârşitul lui noiembrie, ar fi dat orice ca să scape. Câte se întâmplaseră în aproape două luni? Prea multe.


Arhivă blog