31 martie 2014

Mi s-a făcut de veveriţă




Asta, ca să cităm din clasici în viaţă, adică grupul Diverstis... Veveriţa cu pricina mi-a apărut în faţă când mă plimbam pe aleile din Copou, convinsă că nu voi vedea decât porumbei şi ciori, pe lângă ocazionalele bunici cu nepoţi. Iute ca o zvârlugă, nu prea a fost uşor de pozat. Totuşi, am apucat să fac vreo două instantanee...



30 martie 2014

Cătălin Badea Gheracostea urmează dâra de sânge pe cărămizile galbene


Unul dintre criticii mei preferaţi s-a aplecat recent, în Observator cultural, asupra romanelor mele. Cătălin Badea-Gheracostea s-a oprit asupra celor două volume tipărite, Cerneală şi sânge şi Ozz, dar şi a Transformării, darul meu virtual din fiecare joi pentru cititorii acestui blog. Iată aşadar un fragment din SFada cu literatura a lui Cătălin Badea-Gheracostea ce-mi este dedicată:  
Nu am mai întîlnit în proza românească de gen o asemenea artă a ambivalenţei, a suspendării morale, dacă vreţi, ca în romanele Ştefanei Czeller. Nu este o echilibristică, ambivalenţa nu este dată de contradicţii romantice de tipul „ieri-rău şi astăzi-bun“, vampirii şi personajele care îi pun în valoare nu evoluează spre o mîntuire, nici spre o schimbare de regn sau o nuntă (ca în plictisitoarele saga ecranizate şi marketizate), oricît de extraordinare sînt prin definiţie şi prin drumul lor excepţional de-a lungul naraţiunii. Ambivalenţa vampirului Ştefanei Czeller cred că provine din faptul că, în lumea ficţională ce i se dă ca mediu de viaţă, EL este o formă de normalitate, cu toată butaforia artificiilor de gen şi cu toate ideile preconcepute ale cititorului. Şi exact aici se află reuşita soluţiei escapiste marca Ştefana Czeller: firescul prin care vampirii săi trăiesc printre noi, fără efecte hollywoodiene.
Mai multe, citiţi aici.



27 martie 2014

TRANSFORMAREA: Misterul se adânceşte (2)


Era prea mult. Cristina se împletici, cu ochii închişi, până atinse peretele cu spatele. Am mai făcut asta o dată. I se înmuiau picioarele. Cum putea fi totul un vis, când nu dormea? Cum putea fi adevărat?
– Ne-ai trădat! bolborosi baba.
– N-nu. Termină! Eşti moartă!
Prins parcă într-un concurs al ororilor, trupul descăpăţânat se ridică, întinse braţele spre ea şi ocoli masa cu paşi mici. Sângele încă picura din gâtul secţionat, lăsând o dâră groasă pe podea.
– Priveşte-l, Cristina! hohoti Vera.
Cristina icni, incapabilă să se mişte, să riposteze. Degetul arătător al Verei trecu pe lângă obrazul ei şi se înfipse în perete. Tencuiala se fisură, deveni o pânză purpurie de păianjen în care Cristina era musculiţa.
– Eşti o halucinaţie! strigă Cristina. Lasă-mă! 
– Priveşte-l! Cine are ochi să vadă?
Ochii Verei ieşiră din orbite, se scurseră pe obrajii vineţii, lăsând găvanele să supureze. Cristina nu mai rezistă şi întoarse faţa la perete. Pentru o clipă, îşi zări chipul schimonosit de spaimă în oglinda ciobită. Nu era nici o oglindă acolo, doar ţii minte! Termină!
Faţa ce se reflecta hidos îşi rotunji gura într-un strigăt mut şi începu să se autodevoreze. Fiecare părticică de carne era înlocuită întâi de negură, apoi de o strălucire vineţie. Chipul din oglindă se tot schimba, dar fiecare arătare o ţintuia cu orbite purpurii. Cristina duse mâna la inima bubuitoare şi simţi pânza cămăşii de noapte, piele ridată, sâni fleşcăiţi. Eşti Vera. Capul i se lăsa imposibil pe spate.
– Nuuuu! ţipă Cristina.
Lovi cu toată puterea oglinda, fără să-i pese că oasele i se zdrobeau. Imaginea tremură şi se transformă pentru ultima oară. Puroi gros ieşi din măruntaie încolăcite, viermi mari, verzi, înghiţeau lacom piele putredă şi dezgoleau oase galbene. Cristina se cutremură, îngreţoşată, şi colţi ascuţiţi clănţăniră batjocoritor spre ea. O palmă descărnată se strânse în jurul încheieturii ei.    
– E doar începutul, mormăi arătarea. Ai să mă mai vezi!
Un geamăt îngrozit fu răspunsul Cristinei. O lamă ascuţită i se înfipse în pântece şi slobozi un cuib de şerpi negri şi aurii. Cristina urlă ca o lupoaică prinsă în capcană. Un şuvoi de apă purpurie ţâşni din oglinda mutilată şi o izbi de perete. Valul o acoperi în câteva secunde. Apa cu gust de mâl şi de mortăciune îi întră în nas, în gură, în ochi, urcă spre tavan, mătură mobila şi bucăţile de cadavru. Cristina încercă să se ridice la suprafaţă, dar nu reuşi decât să se cufunde şi mai adânc. Şerpii erau încă acolo, sâsâind, sufocând-o, împreunându-se într-o beţie de negru şi auriu. Cristina se mişca tot mai încet, plămânii îi erau gata să-i explodeze. O ultimă răsuflare chinuită şi abandonă luptă.
– Aşaaaaaa....
O viperă se lipi de ea, o muşcă de gât şi Cristina se trezi în maşina parcată. Truşescu o scutura şi arăta de parcă era gata să cheme salvarea. Cristina tuşi, încovoindu-se. Ce-am spus? Ce-am făcut? Ce-am văzut?
  Te simţi bine? întrebă alarmat comisarul. Ai avut un fel de criză...
Cristina se mulţumi să dea din cap. Poate mai târziu avea să găsească o noimă în viziunea aceea, dar deocamdată ştia doar că n-o poate povesti nimănui. Nu-l putea lăsa însă pe Truşescu fără un răspuns, şi căută unul cât mai aproape de adevăr.
– Am aţipit, cred. După Kim... Am mai avut coşmaruri, dar ăsta fost îngrozitor!
O undă de înţelegere trecu prin privirea comisarului.
– Ai vorbit cu cineva despre istoria asta?
Cristina clătină din cap.
– Nu încă.
– Trebuie s-o faci cât mai repede! Mai ales că aştepţi un copil. Nu e nici o ruşine să ai nevoie de ajutor după o asemenea traumă!
– Da, promise mincinos Cristina. Dar te rog, nu pomeni nimănui despre asta!
Truşescu clătină mohorât din cap.
– Ştiu să-mi ţin gura. Dar nu sunt convins că-ţi fac un serviciu. Am ajuns la ziar...
Cristina reuşi să-şi smulgă o parodie de surâs.
– E în regulă, serios! Mulţumesc că m-ai adus.
Mohorât ca un cioclu, Truşescu ieşi şi-i deschise portiera. Cristina îşi luă rămas bun pe fugă şi intră în curte chiar înainte să audă zgomotul motorului. Picioarele îi erau nesigure, dar aerul rece o învioră. Rămase pe prispă, trăgându-l în piept ca pe un elixir miraculos. Se simţea sleită de puteri, speriată şi flămândă, deşi abia mâncase. Nimic din viaţa ei nu părea să mai aibă sens. Negru şi auriu. Culorile lor. Asta îţi spunea Vera? Că ucigaşul e unul dintre ei? Te-ai pierdut şi ne-ai pierdut. Îi va ucide pe toţi. Nu, Vera nu-ţi zicea nimic! E doar imaginaţia ta.  Îşi acoperi faţa cu palmele, gata să izbucnească în lacrimi. Când aveau să se termine ororile? E abia începutul. Aici s-ar putea să aibă dreptate.
Îi trebuiră cinci minute ca să-şi compună o mină liniştită. Venise acolo cu un scop important, nu doar să stea la taclale. Iar să arunce paie pe focul bârfelor n-ar fi folosit la nimic.
Când intră în redacţie, prima care-i ieşi în cale fu Alissa Pârâială. Noua orientare a ziarului nu-i conferise Alissei un aer mai sobru. Bluza de un mov ţipător era asortată cu un batic în toate culorile curcubeului, chiar dacă fusta nu mai putea concura în lăţime cu o curea. La vederea Cristinei, Alissa scoase un strigăt pe jumătate războinic, pe jumătate de încântare.
– Fată dragă! zise şi se năpusti spre ea de parcă ar fi vrut s-o placheze. Felicitări, ticăloasă ce eşti! Pui mâna pe Alex şi taci chitic, trebuie s-o aflu de la Val... Măcar la nuntă sper că ne inviţi! Dar întâi vreau să-mi povesteşti totul. În primul rând, cum e la pat cel mai sexy mascul al naţiunii.
– Nu sunt cuvinte să descrie asta, zău, şopti Cristina în momentul când Alissa făcu o pauză de respiraţie.
Invidia încă puţin neîncrezătoare din ochii Alissei o făcu totuşi să zâmbească. Se aşeză la vechiul ei birou şi privirea i se opri pe posterul cu Alex, care căpătase un aer ponosit, de cocotă trecută prin prea multe paturi.
– Doar nu crezi c-ai să scapi doar cu atât! Te sechestrez în redacţie, pe cuvânt!
– Uşurel, mă omori! A fost destul de rău la conferinţă, nu mai am nevoie de un interogatoriu de gradul trei.
Alissa flutură nerăbdătoare din mână. De data asta, unghiile îi erau negre.
– Ei hai, iubire! Doar suntem prietenii tăi, nu nişte hiene nesimţitoare ca alea de la televiziuni. Orice ne spui, rămâne între noi.
Cristina surâse în doi peri. O cunoştea prea bine pe Alissa ca să creadă într-o asemenea promisiune.
– La nuntă eşti invitată, schimbă vorba. De fapt, voiam chiar să te rog să mă ajuţi cu pregătirile, că doar îmi ştii gusturile.
Constată cu mulţumire că Alissa rămăsese fără grai. Din spatele ei, Felix Şantea îi rânji şi ridică degetul mare în sus, apoi oftă demonstrativ.
– Cristina, nici nu-ţi dai seama la ce ne-ai condamnat! Alissa o să vorbească doar despre asta, douăzeci şi cinci de ore din douăzeci şi patru. După ce-şi revine din şoc, fireşte.
– Păi, sunt convinsă că voi primi o mulţime de sfaturi bune... Tu ce mai zici?
– Uite, mă oftic fiindcă nu mai suntem gazetă de scandal. Altădată, am fi deschis c-o babă decapitată...
Cristina ridică studiat din umeri.
– Ce-ai fi preferat, leafa mică şi fiorul jurnalistic?
– Nici pe departe, dar vechile obiceiuri mor greu. Mă doare inima de fiecare amănunt pe care-l aflu.
– Povesteşte-mi atunci mie! Azi am dus dorul slujbei vechi. Atunci nu-mi punea nimeni întrebări despre viaţa mea sexuală.
Felix pufni uşor, dar ochii lui o fixară prudenţi.
– Cum să nu! Stai să-mi aprind o ţigară. Vrei nişte cafea? Automatul ăsta nou e o minunăţie.
– Nu, mersi. Mergem la aer curat?
Înainte să închidă uşa, văzu cum şocul e înlocuit de scânteia intuiţiei în privirea Alissei. A ghicit că sunt gravidă? Se poate, niciodată n-am spus nu unei cafele şi nici nu m-a deranjat fumul. Dar poate îi acord prea mult credit. Importanţa misiunii primite ar trebui s-o copleşească. Încă încerca să descifreze comportamentul Alissei când îşi dădu seama că Felix continua să vorbească.
– ... aşa că am luat legătura cu amicul meu cu ochi albaştri.
– Poftim? tresări Cristina.
– Nu-l ţii minte? Tipul m-a ajutat când cu bomba din maşina traficantului de droguri. Îmi era dator.
– Da, da, dar ce legătură au serviciile secrete cu baba moartă?
Felix trase un fum şi ridică exasperat ochii spre cerul pe care-l îmbujora apusul.
– Femeile astea! Le pune cineva un inel pe deget şi nu mai ascultă pe nimeni. O crimă asemănătoare s-a petrecut la Moscova, acum doi ani. E departe, dar poate între cele două cazuri există o legătură.
Cristina se chinui să-şi păstreze mina inocentă.
– Scuză-mă, am pierdut şirul. Cine ziceai c-a fost omorât?
– Un bărbat, Serghei Antipov. Profesor de istorie şi colecţionar împătimit, nu neapărat legal însă, de manuscrise şi icoane vechi. Criminalul n-a fost prins. Interesant e că mortul l-au găsit la casa lui din afara oraşului, tot în ianuarie. Tipul avea mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Capul era pus pe masă, lângă un pahar cu votcă. Destule asemănări, nu?
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu-l întrebe despre ochi.
– Dar de la un traficant de antichităţi din Moscova la o vrăjitoare de cartier din Iaşi e cale lungă, nu crezi? .
Felix puse cana pe banca şubredă pe care o împărţeau.
– O vrăjitoare de cartier? De unde ştii asta?
– Mi-ai zis tu...
– Nu, nu ţi-am spus!
De ce nu eşti atentă? Când Karpov e pe urmele tale, nu-ţi poţi permite asemenea greşeli cu nimeni. Cristina încercă un surâs ambiguu.
– Am trecut azi pe la Poliţie, cu treburi oficiale. Oi fi auzit acolo şi nu mai reţin.
Felix nu păru deloc convins.
– Care-i treaba, Cristina? Doar ştii că pot mirosi rahatul de la o poştă.
Cristina îşi drese glasul. Să-i destăinuie adevărul ar fi însemnat să-l pună în pericol.
– Uite ce-i, din cauza crimei ăsteia mă tem că se va relua în presă tot scandalul de anul trecut. Ţii minte cât m-am implicat în anchetă... Dacă toată mizeria iese la iveală, imaginea lui Alex ar avea de suferit.
– Sigur că da, preaminunatul nostru preşedinte are aripi albe de arhanghel! Doamne fereşte să ajungă pe ele vreo picătură de noroi!
Cristina îşi admiră unghiile, lăsând tăcerea să vorbească pentru ea. Felix se îmbujoră, tuşi uşor şi reveni la tonul obişnuit.
– Din partea mea, ştii că nu vor fi probleme. Tetea e orientat! Dar de tipul acela de la „Deşteptarea” n-aş fi deloc sigur.
Cristina surâse deloc binevoitor.
– Mda, a pus întrebări capcană la conferinţa de presă! În fine, dac-o să fie cazul, am să mă ocup de el.
Felix o privi ca şi cum încerca să-şi dea seama cu cine stă de vorbă. Cristina îl bătu prieteneşte pe umăr.
– Mai bine zi-mi, poţi să-mi faci legătura cu amicul ăsta al tău? Aş avea o trebuşoară pentru el. Tot ceva neoficial...
Felix făcu o pauză lungă.
– Dacă-mi promiţi că n-o să aibă de suferit nimeni. Nici măcar Ghiţă Hâncu.
– Promit! Cine mă crezi?
Felix scoase un sunet nedefinit, dar Cristina îi surâse dulce.
– Bine! zise Felix. Îl sun şi-i spun că vrei să-i ceri o favoare. Ai însă grijă, tipu-i foarte deştept! Să nu dai din lac în puţ.
– Amice, dacă tu poţi să-l ţii cu botul pe labe, cred că şi logodnica preşedintelui va reuşi!
Telefonul Cristinei sună înainte ca Felix să protesteze. Recunoscu numărul lui Alex cu un sentiment de uşurare. Fusese o zi lungă şi chiar avea nevoie de câteva cuvinte drăgăstoase. Îşi luă la revedere de la Felix printr-o fluturare de mână. Poate că logodna ei devenise subiect de bârfă pentru toată naţia, dar nu era cazul să facă un spectacol din fiecare discuţie cu el.
– Unde eşti? începu abrupt Alex, înainte ca ea să deschidă gura.
Nu aşa ar fi trebuit să-i vorbească logodnicul ei. Cristina coborî treptele în fugă. Conversaţia începea prost şi nu pricepea de ce.
– La ziar, răspunse scurt.
– Singură? L-ai trimis pe Adam acasă. Ce-a fost în capul tău?
Cristina simţi înţepătura mâniei. De ce Alex se răstea la ea, când pentru el trecuse prin atâtea? Cum îşi permitea să-i reproşeze un strop de bunătate?
– Alex, cred c-ai uitat ce mi-ai promis! Îmi ceri socoteală pentru asta, când l-ai trimis să fie torturat? Dar presupun că să chinui pe cineva nu înseamnă mare lucru pentru...
Se opri, ca să nu înceapă să plângă. Nu voia să cadă pradă unei crize de isterie chiar în curtea redacţiei. Între ea şi Alex se lăsă o linişte care ar fi făcut chiar şi o criptă să pară zgomotoasă.
– Îmi pare rău pentru asta, răspunse în sfârşit Alex. Dar aşa i-am salvat viaţa. Linişteşte-te! Vin îndată să te iau.
– Bine, fu singurul cuvânt pe care-l putu spune Cristina.
Puse telefonul în poşetă şi se rezemă de poartă, căutând zadarnic alinare. Prea devreme juca rolul femeii jelind după o ceartă cu iubitul! Logodna lor tocmai fusese ştirea zilei. Toată ţara ar fi râs de ea, dacă Alex s-ar fi răzgândit.
Rămase o vreme destul de lungă cu faţa ascunsă în palme şi încercă să nu se gândească la nimic. Abia zgomotul motorului puternic al limuzinei o făcu să redescopere lumea înconjurătoare. Alex era chiar în faţa ei, şi avea un aer vinovat. Nici un buchet de trandafiri, de data asta. Dar nici nu meriţi unul. L-ai înşelat. Alex îi sărută obrajii încă umezi.
– Alex, eu..., murmură Cristina.
– Şşşt! Nu acum! Să mergem acasă.
Se lăsă dusă în limuzină ca un copil neascultător, chinuit de remuşcări.
– Iartă-mă! spuse Alex. Am exagerat, dar numai fiindcă te iubesc.
Cristina se ghemui la pieptul lui. Furia şi frica se disipară treptat. Omul care-şi lipise buzele fierbinţi de urechea ei nu putea fi un criminal, nu putea acoperi unul.
– Spune-mi că totul va fi bine! şopti.
– Totul va fi bine, iubito, crede-mă!
Geamul fumuriu care-i despărţea de şofer era ridicat, dar Cristinei nu-i păsa cine conducea maşina. Înăuntru era cald şi coapsa lui Alex era lipită de a ei, buzele lui îi sărutau palma dreaptă, urcând spre încheietură. Dorinţa tălăzui deodată în ea, chiar mai intensă decât la prima lor întâlnire. De data asta însă, nu avea să-l lase pe el să dicteze regulile jocului! Se săturase să-i spună alţii ce să facă, să ia hotărârile în locul ei. Îl împinse în piept, lipindu-l de banchetă, apoi se ridică peste el. Lent, îl sărută şi-l muşcă de buza de sus. Alex îi răspunse şi limbile lor se tachinară o vreme. Cristina îşi trecu palma peste pieptul lui şi începu să-i descheie cămaşa. Alex îşi strecură degetele în corsajul ei, dezveli un sân, apoi pe celălalt, mângâie şi strânse. Cristina îl simţi întărit sub ea şi, cu un geamăt uşor, îşi coborî buzele pe gâtul lui Alex şi apoi spre sfârcuri. 
– Cristina, eşti sigură...
– Doar bucură-te de mine! 
În privirea lui se amestecau dorinţa şi uimirea. Cristina îşi ridică fusta şi-şi scoase lenjeria, în vreme ce un glas stingher din mintea ei se întreba ce-o apucase. Poate că şoferul nu-i vedea, dar era sigură că le putea auzi gemetele. Însă asta doar o excita şi mai tare. Se lăsă mai jos şi sărută pântecele lui Alex, îl eliberă din strânsoarea pantalonilor. Îşi folosi o vreme degetele ca să-i ofere plăcere. Blând, Alex o prinse de umeri şi o ridică.
– Acum! murmură.
Cristina alunecă în el şi trupurile parcă li se transformară în flăcări. Arseră, în afara timpului şi renăscură cu un singur strigăt. Iar când Cristina se prăbuşi, încă goală, alături de Alex, văzu că maşina era oprită în faţa vilei. Habar n-avea de când stăteau acolo, nici măcar nu-şi dăduse seama că şoferul frânase. Încă gâfâind, Cristina se îmbrăcă şi încercă să-şi pună ordine în gânduri. Îşi simţea obrajii arzând şi ştia că de vină pentru asta nu era doar plăcerea.
Nici Alex nu se grăbea să coboare din limuzină. Iubitul ei o privea atent, aproape rece, ca un doctor care încearcă să stabilească diagnosticul unui pacient problemă.
– Ce se întâmplă cu tine, Cristina ? întrebă Alex şi întredeschise fereastra din dreptul său.
Aerul rece pătrunse cu putere, ridică un perete invizibil între ei.
– Ce vrei să spui?   
– Ştii foarte bine ce vreau să spun! Dispari cu orele de la serviciu, ai coşmaruri, te răsteşti la mine la telefon, iar acum…
Cristina ridică sprâncenele, neştiind dacă să râdă ori să se încrunte.
– Nu ţi-a plăcut ? întrebă cu un calm forţat.
– Ba da, sigur că da! Doar sunt bărbat, nu… A fost foarte pasional! Numai că asta nu eşti tu.
Respiraţia Cristinei se iuţi din nou, de data asta de supărare.
– Adică eu nu sunt pasională, vrei să zici ? Câţi bărbaţi s-ar plânge când logodnica le…
Alex îi puse un deget pe buze, oprind-o înainte să scape prima replică indecentă. Fu ca şi cum i-ar fi aruncat apă rece peste obraji, deşi atingerea nu dură decât o secundă. Cristina răsuflă adânc şi îl auzi undeva, în adâncul minţii, pe Volodea cum hohoteşte. Oare o controla chiar şi când era cu Alex?
– Hai să intrăm, bine ? şopti.
Alex dădu scurt din cap şi ieşi primul. Nu-l lăsă pe şofer să-i deschidă portiera, ci o făcu chiar el. Îi era ruşine? Cristina nici nu se uită la omul de la volan, ci alergă spre vilă, transpirată, cu mintea prinsă într-un vârtej de gânduri negre. În dormitor, Alex o luă prizonieră într-o nouă îmbrăţişare.
– Ei bine ? Nu mi-ai răspuns la întrebare.
De ce n-o lăsa în pace? Cristina îl privi iarăşi mânioasă, căută pe chipul lui cruzimea de gheaţă a fratelui său. Nu găsi decât blândeţe şi îngrijorare. Nu vezi ce-a făcut Volodea? Nu-l lăsa să vă despartă! Spune-i lui Alex adevărul. Te iubeşte, te va ierta.
– E vorba despre Volodea, vorbi încet, cumpănindu-şi cuvintele. Când doar ştiam că-i undeva, în lume, puteam să uit că există. Dar să-l văd… Pentru tine e fratele tău, însă pentru mine a devenit chipul din spatele tuturor ororilor. A trebuit să se întâmple aşa, ca să pot… ca să nu…
– Mă ucizi, completă răguşit Alex. Cristina, ştiu cât de multe ţi-am cerut!
Cristina îşi pierdea curajul, dar continuă poticnit.
– Când ne-am întâlnit, am... În mintea mea s-a... Am aflat şi despre mine...
Alex se uita la ea, fără să înţeleagă. Nici nu-i de mirare, după cum vorbeşti. Eşti o laşă!
– Chiar şi tu ai spus că m-am schimbat! exclamă cu o undă de exasperare. Ca să vă fac pe plac, am cedat prea mult...
Alex se destinse.
– Dar Volodea te-a plăcut aşa cum eşti! A sacrificat multe pentru mine pân-am devenit bărbaţi, dar acum s-a împăcat cu gândul că tu vei ocupa primul loc în viaţa mea. Tu şi copilul... Să şi vrea să te schimbe cineva, n-ar putea, iubito! Eşti o luptătoare. Să recunoşti că adevăru-i mai complex decât credeai nu înseamnă să te predai.
Cristina încercă un surâs şi se refugie în baie înainte ca el să mai zică altceva. Jetul de apă îi spălă sudoarea, dar nu şi amintirile. Negru şi auriu. Va trebui să te gândeşti la asta. Şi la promisiunea că-l vei vedea din nou pe asasin.



26 martie 2014

Divine la tv


Nu sunt fan de telenovele turceşti, dar am prins nu demult un fragment din preferatul doamnelor, Suleiman Magnificul. Butonam telecomanda şi ce-am văzut din întâmplare mi-a rămas în minte pentru ceva vreme. Se vorbea, boieri dumneavoastră, despre un dregător care a răposat. Şi zice sultanul ceva despre milostenia lui Allah la adresa respectivului. Cuvântul e inconfundabil chiar şi pentru cineva ca mine, care nu ştie o boabă de turcă. Traducerea însă m-a lăsat cu gura căscată: Dumnezeu să-l ierte! Mai e nevoie de comentarii?



23 martie 2014

Literare

* În Observator cultural, Cătălin Badea Gheracostea vorbeşte, între altele, şi despre Ozz, cel de al doilea roman al subsemnatei, apărut anul trecut la Editura Tracus Arte. Iată un scurt fragment: Romanul Ozz al Ştefanei Czeller, unul dintre câştigătorii concursului de ficţiune fantastică al Editurii Tracus Arte, pe 2013, este potrivit pentru a exemplifica transcenderea conflictului prin evitarea acestuia. Altfel spus, soluţia escapistă, în care un autor îşi exercită arta narativă ignorînd total bagajul cultural definit de naţionalitate, tinzând fie spre universal, fie spre identificarea cu imaginarul unei alte comunităţi naţionale şi lingvistice.
 Mai multe, citiţi aici.
* Tocmai ce a apărut numărul din martie al revistei online Ficţiuni. În sumar regăsiţi şi povestirea Istorii reutilizate, cea care dă titlul volumului recent lansat de Eugen Lenghel. De citit!

* Pentru cine n-a aflat, editura Millennium Books, unde a văzut lumina tiparului primul meu roman, Cerneală şi sânge, s-a înnoit virtual. Noul său site este http://www.millenniumbooks.ro/.
* Ovidiu Leonte scrie, pentru Bookblog, despre opt greşeli gramaticale frecvente. 

* EdituraNemira reeditează seria de autor Sven Hassel. Cele 11 volume vor apărea cu ziarul Libertatea, o dată pe săptămână. În biblioteca personală se află deja prima ediţie, dar pentru cine n-a citit încă nimic de autorul danez, va fi o lectură interesantă.

20 martie 2014

TRANSFORMAREA: Misterul se adânceşte (1)

Două ore de muncă fără pauză nu fuseseră de ajuns ca să îndepărteze senzaţia de vomă pe care i-o stârnise vizita lui Karpov. Cristina trimise comunicatul despre prezenţa lui Alex la şedinţa festivă a Parlamentului, ultima din Bucureşti, şi rămase cu privirea pironită în gol. Nu ştia ce să facă. Nu se putea resemna să joace iarăşi rolul de marionetă, la dispoziţia unui stăpân gata să inventeze mereu alte jocuri crude. Dar trebuia să fie foarte atentă, fiindcă nu era loc pentru nici un pas greşit. Înconjurată de duşmani pe care era nevoită să-i numească prieteni sau nici măcar nu-i cunoştea, putea deveni foarte uşor următoarea victimă. 
Telefonul sună lung şi Cristina îl fixă, aşteptându-se la o altă veste proastă. Se smulse greu din înţepeneala mohorâtă ca să citească numele de pe ecran. Era comisarul Truşescu. Amintirea conversaţiei cu rusnacul îi făcu trupul şi mintea să se încordeze. Oare Karpov putea să asculte tot ce vorbeau? Dacă ai să te gândeşti mereu la el, n-ai să mai poţi nici respira fără să-ţi fie frică. 
– Da, comisare? zise pe un ton neutru.
– Eşti ocupată, Cristina? Am primit o veste… Aş vrea să discut cu tine. E ceva personal.
– Tocmai mă gândeam să fac o pauză. Poţi să vii la Departamentul media? E un bistro în apropiere…
– Într-un sfert de oră.
– Te aştept.
Cristina petrecu următoarele minute plimbându-se dintr-un capăt într-altul al încăperii. Biroul care-i păruse atât de confortabil când Adam o adusese pentru prima oară la noul loc de muncă era gata să se transforme într-o cuşcă. Una cu mobilă lucioasă şi aparatură modernă, dar tot o cuşcă. Nu lucrurile sunt de vină, ci oamenii care te înconjoară. Linişteşte-te! Mai bine te-ai gândi ce-i spui comisarului dacă aduce vorba despre crimă. Cu două minute înainte de ora fixată, Cristina îşi înşfăcă haina şi hotărî să-l aştepte afară pe comisar. Era bine că-l trimisese pe Adam acasă. Nu mai avea nevoie de alte încercări de a o descoase, de alte priviri îngrijorate, fie ele şi bine intenţionate. Adam era un servitor, până la urmă. Se întrebă, deschizând uşa, dacă rusul fusese de faţă când Volodea îl pedepsise pe Adam. Nu era deloc exclus. Poate chiar expertul, titlu suficient de vag cât să acopere orice, îl şi ajutase pe viitorul ei cumnat să-l chinuie pe Adam. Dacă aşa se întâmplase, se bucura că Adam nu-i povestise totul. N-ar fi putut îndura să mai dea ochii încă o dată cu Karpov fără să-l pălmuiască. Şi nu putea face asta. 
Maşina albastră opri lângă bordură, împrăştiind un nor de fum şi tuşind ca o bătrână asmatică. Poate comisarul îşi recăpătase funcţia, dar nu şi Volkswagenul. Slavă Domnului că nu trebuia să se urce în monstrul acela pe roţi! Nu doar oasele i s-ar fi zdruncinat, ci şi imaginea. În timp ce comisarul cobora, Cristina aruncă o privire circumspectă în jur. Îl văzu pe gazetarul de la „Deşteptarea” doar pe jumătate pitit după un stâlp. Ce mai vrea? E de-a dreptul enervant! Poate ar trebui să i-l prezint lui  Karpov. Abia aşteaptă să-i mai dau de lucru. Uşurinţa cu care se născuse gândul o sperie. În cine se transforma? Prinse braţul lui Truşescu şi-i ură în gând lui Hâncu să-şi piardă slujba până la sfârşitul săptămânii. Imaginea lui căutându-şi disperat de lucru îi îmbunătăţi dispoziţia.  
– Bistroul e pe prima stradă la stânga, zise Cristina. Chiar în capăt.
Truşescu era prea surescitat ca să-i observe toanele, iar Cristina reuşi să-şi lipească un surâs fad pe buze în vreme ce-şi potrivea pasul după al lui. Nu privi în urmă când cotiră. Ar fi însemnat să-i dea de înţeles gazetarului că se temea de el, că ar face un lucru necuvenit.
Lângă uşa vopsită în roz a localului era un stand de ziare şi Cristina îşi zări chipul pe prima pagină, în trei variante diferite. Cea mai apropiată publicaţie titra cu litere de-o şchioapă: Alex Corbu se însoară! Cristina se strâmbă. Femeia descrisă în articolele confraţilor nu avea în comun cu ea decât CV-ul. Primise deja vreo zece solicitări de interviu şi nu avea chef să le răspundă. Începea să se simtă ca o maimuţă dresată să facă frumos pentru public. 
Intrară unul lângă altul, iar chelnerul, un omuleţ burtos, sprintă surprinzător spre ei, cu faţa transformată într-o mască de încântare. Le oferi cea mai bună masă, scutură zelos câteva firimituri şi alinie fără să fie nevoie tacâmurile. Cristina ghici că o recunoscuse, dar fu mulţumită că măcar nu-i cerea un autograf şi nici n-o întreba cum era să împartă aşternutul cu Alex.
Comandă o limonadă şi o felie subţire de tartă cu mere şi frişcă, spunându-şi că erau mari şanse să citească şi despre asta în ziare, a doua zi. „Logodnicei preşedintelui îi plac dulciurile”. Ăsta e-un titlu bun. Ce zici de „Îl înşală pe Alex?” Ori „Cina cu preşedintele, gustarea cu un comisar. Are Cristina Man mâinile curate?” Apariţia chelnerului îi opri monologul interior înainte să se transforme într-o criză isterică de râs. Tarta era proaspătă şi limonada chiar părea preparată din fructe, iar zâmbetul Cristinei deveni ceva mai sincer. 
Truşescu se aplecă spre ea, exultând.
– M-au sunat de la o fundaţie. N-am auzit niciodată de ei, dar mi-au propus… Au spus că există un tratament experimental şi-o pot ajuta pe Steluţa…
– Felicitări, îl întrerupse poate cam repede Cristina. De când aşteptai o asemenea şansă!
Cuvintele aveau gust mai acru decât limonada. Dacă darul venea de la Volodea, se putea dovedi otrăvit. N-are ce fi mai rău! Dar lucrurile nu erau atât de simple, iar Cristina începu să studieze faţa de masă ca şi cum se aştepta să găsească pe ea preceptele unei noi religii. Truşescu o prinse de mână, silind-o să-l privească drept în ochi.
–  Sunt convins că ştiai despre asta.
La început Cristina vru să se prefacă, să nege că ar avea vreun amestec. Dar ea îl aruncase în gura lupului şi-i datora măcar un grăunte de sinceritate.
– Da. Ştiam cât te-ai chinuit, iar oamenii ăştia par serioşi... Lasă-i să te ajute! Sper din toată inima c-o vor salva.
Truşescu scoase un fel de sunet gâtuit şi Cristina îi simţi degetele tremurând puţin.
– Bine, şopti comisarul şi-i eliberă palma. Vor începe analizele chiar mâine. Mulţumesc.
Câteva minute, Cristina mâncă tacticos, în timp ce comisarul mai mult se juca decât bea dintr-o cafea tare. Chelnerul îşi căuta din când în când de lucru la mesele învecinate, iar Cristina se stăpânea tot mai greu să nu-l uşuie ca pe o gâscă. La a treia trecere cu tava goală prin dreptul lor, nu mai rezistă.
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Aaaa, mă gândeam... Dacă aţi putea... Pentru băiatul meu...
Scoase din buzunar o gazetă tipărită pe hârtie proastă şi Cristina făcu ochii mari. „Sexy gospodina” nu se număra printre publicaţiile pe care le-ar fi consultat pentru revista presei. Chelnerul o răsfoi iute, dar Cristina tot apucă să vadă sânii impresionanţi ai brunetei de pe prima pagină, acoperită extrem de sumar de un şorţ de bucătărie. Îşi simţi obrajii îmbujorându-se, dar nu era cazul să facă o scenă. Revista fu deschisă în fine la pagina cinci şi Cristina văzu încă o fotografie a sa cu Alex, ţinându-se de mână. Cu greu îşi opri hohotul citind titlul. Ea i-a sucit minţile celui mai sexy bărbat din România: Ce se ascunde sub masca de ingenuă a Cristinei Man?
– Pentru Mircea, dacă se poate, şopti chelnerul.
– Câţi ani are băiatul?
Încurcătura evidentă a grăsunului îi spuse tot ce dorea să ştie. Fiul său era o invenţie. Mâzgăli o semnătură lăbărţată sub mesajul cerut de chelner.
– Consumaţia e din partea casei, spuse chelnerul.
– Nu-i nevoie! protestă Cristina.
Bărbatul era însă prea ocupat să-şi vâre revista în buzunar. Imediat ce individul se eclipsă, Truşescu scoase din buzunar un reportofon mic şi o pereche de căşti. I le întinse şi îşi încrucişă mâinile pe piept.
– M-am gândit că vrei să asculţi.
– Ce-i asta?
Deja bănuia ce avea să audă.
– Caseta de la 112.
Cristina îşi pocni degetele pe sub masă. Nu era sigură că-şi doreşte să asculte glasul criminalului. Dacă-l recunoştea? Dacă era Karpov? Sau… Să refuze însă i-ar fi părut curios comisarului. Doar ea îi ceruse s-o ţină la curent cu ancheta! Îşi îndesă căştile în urechi şi apăsă pe butonul roşu, scuturată de frisoanele unui preşedinte care-şi foloseşte valiza nucleară. Vocea de pe bandă sună clar şi tare, de parcă ar fi venit chiar din spatele ei. O găsiţi pe ticăloasă pe strada Armoniei. Baba a rămas fără cap. Cine are ochi să vadă... Apoi declicul.
– Atât? Trei propoziţii?
– A spus esenţialul, nu? S-a sunat de la o cabină telefonică. Aia de lângă tribunal. Sunt sute de amprente pe ea şi nici o cameră de supraveghere care să acopere zona. Jandarmul din clădire n-a văzut nimic. Vom verifica amprentele, dar îţi dai şi tu seama...
Glasul nu-i spunea nimic Cristinei. Luă ultima înghiţitură de prăjitură, repetând în minte cele auzite.
– O găsiţi pe ticăloasă. Da, pare logic să fie criminalul. Aţi mai aflat ceva?
Truşescu scotoci în buzunar după pachetul de ţigări, dar se opri înainte să-l deschidă. Din cauza mea. A copilului. De parcă fumul ar fi cea mai mare problemă!
– Nu mare lucru. Victima e, după cum ştii probabil, Vera Anea, de şaptezeci şi unu de ani. N-are familie, n-a lucrat niciodată. Cauza decesului e evidentă. Lovitura a venit din spate, cu o lamă foarte ascuţită. Asasinul e stângaci. Baba era aşezată la masă când a fost decapitată, ochii i-au fost scoşi cam după doişpe ore. Vera nu avea în sânge alcool ori stupefiante. Nu ştiu ce dracu s-a întâmplat în casa aia, da-i chiar mai bizar decât povestea de anul trecut.
Cristina le interzise amintirilor să dea năvală. Trecutul era istorie. Sau nu? Vera a fost ucisă pentru că a greşit când te-a povăţuit? Aproape că nu voia să afle răspunsul la întrebarea asta.
– A fost un singur ucigaş sau mai mulţi? întrebă. Aveţi vreo idee?
– Încă nu. Nimeni dintre vecini n-a văzut şi n-a auzit nimic, ca de obicei. Nu s-a găsit decât sângele ei. O mulţime... În rest, locul era curăţat de orice amprente, urme de salivă sau fire de păr. Într-un fel, criminalul ţi-a făcut un serviciu. Nu şi mie, totuşi. Faptul c-ai trecut şi tu pe acolo, dar nu vrei să se afle, nu mă ajută deloc să limpezesc lucrurile. Ar fi fost mai bine să anunţi crima! Toate secretele astea... N-ai sentimentul că prea multe chestii urâte se repetă? Ultima oară când mi-ai ascuns ceva, ancheta s-a terminat prost pentru amândoi. Am să te ajut, îţi sunt doar dator. Dar ar fi trebuit să-ţi înveţi lecţia! Ai fost doar la un pas de moarte.
– Nu se va întâmpla aşa şi de data asta! murmură Cristina cu o încredere pe care nu o avea. Nici eu, nici tu nu vom păţi nimic.
Împinse farfuria şi sorbi restul de limonadă fără să-i mai simtă gustul. Comisarul n-avea habar cu cât de multe trebuia ea să jongleze, cât de amestecat era şi el în acea istorie neagră. Iar pentru protecţia lui, era mai bine să nu afle niciodată. Karpov n-ar fi ezitat să-l elimine dacă l-ar fi considerat un pericol, iar Alex nu l-ar fi apărat. Dar pe mine chiar poate să mă apere? Crede că da, însă uite ce mi-a făcut Volodea! Ce l-am lăsat să-mi facă.
– Spuneai că Vera n-avea rude? Ce se va întâmpla cu trupul?
– Popa de la Biserica Domnească, părintele Andrei, m-a căutat mai devreme. S-a oferit să se ocupe de înmormântare. A aranjat deja totul pentru 24 ianuarie.
Cristina fluieră de surpriză.
– Un preot vrea să îngroape o vrăjitoare? Ciudat! Şi a aflat foarte repede. Se cunoşteau?
Truşescu ridică din umeri.
– Spune că l-a rugat chiar ea să se ocupe de aranjamente când va veni vremea. I-a lăsat şi nişte bani pentru asta. Părea sincer zguduit, dar nu se poate să nu fi fost la curent cu felul cum îşi câştiga traiul Vera! Poate-i vorba de mai mulţi bani decât îmi zice. Poate lucrau mână în mână, popa deschidea cartea şi trimitea babele superstiţioase la Vera... Oricum, am de gând să urmăresc atent înmormântarea.
– Bine. Ucigaşul pare avid după atenţie. Poate îşi arată faţa la cimitir. Cine ştie, poate ne trimite vreo scrisoare. Dacă tot îi place să lase mesaje...
– N-ar fi rău, dar am învăţat să nu fiu optimist cu multă vreme în urmă. Oricum, prefer să nu primesc nici un alt mesaj decât unul scris cu sânge. Mă tem că, orice-aş face, crima va transpira în presă. Până diseară, telefonul va începe să-mi sune.
Cristina surâse amar.
– Chiar să vreau şi n-aş putea să-i opresc pe toţi! Insistenţele mele n-ar face decât să le sporească suspiciunile. Nu, doar am să-i sfătuiesc pe băieţii de la oficiosul nostru să nu dea mare atenţie crimei. Mai mult de-atât...
– OK, o decizie înţeleaptă. Drăcia dracului! În fine, să mergem...
Cât timp Truşescu aduna reportofonul, Cristina încercă să descopere dacă fuseseră urmăriţi. Doar două mese erau ocupate, încă dinainte să ajungă ei la bistro. Un cuplu în vârstă molfăia, nepăsător la orice altceva decât conţinutul farfuriilor. În colţul opus, două fete chicoteau deasupra unei reviste. Nimeni nu-i părea suspect şi, oricum, se simţea destul de sigură pe sine. Conversaţia cu poliţistul se purtase pe un ton destul de scăzut cât să nu prindă altcineva vreo vorbă. Singurul lucru care ar fi stârnit la o adică interesul unui gazetar era faptul că folosiseră reportofonul. Ei bine, avea să găsească o explicaţie şi pentru asta. Îşi privi ceasul. 
– Te întorci la Departamentul media? zise comisarul.
– Dacă poţi, du-mă la ziar. N-am fost pe acolo de când m-am întors la serviciu.
– Sigur, murmură Truşescu şi o ajută să se îmbrace.
Chelnerul îi însoţi până la uşă, iar Cristina îşi folosi ultima firimitură de răbdare ca să ignore elegant felul cum îi fixa posteriorul.
–  E-o mare onoare să vă avem printre clienţi. Am fi încântaţi dacă aţi reveni la noi!  şopti chelnerul şi se prăvăli peste mâna ei.
Sărutul umed o luă prin surprindere pe Cristina.
– Mulţumesc. Alex are nevoie de susţinerea tuturor cetăţenilor pentru reformele sale. S-o crezi tu, amice!
Ieşind din bistro, Cristina îşi şterse palma cu un şerveţel umed. Nu se aşteptase să fie atât de complicată viaţa de cealaltă parte a obiectivului! Un fulg mare şi rece îi ateriză pe obraz, iar Cristina lăsă capul pe spate, dorindu-şi ca zăpada s-o ascundă pentru totdeauna de privirile cercetătoare ale ziariştilor. Cerul, brăzdat de nori lungi şi subţiri ca nişte ţigări aruncate la întâmplare din pachet, avea însă socotelile lui.
– Vii? întrebă Truşescu. Nu vreau să te grăbesc, dar...
– Da, sigur, scuză-mă! N-o să stea toată ziua după fundul meu, chiar dacă-s logodnica preşedintelui.
Îi era dor de drumurile cu tramvaiul, de sentimentul reconfortant că nimeni n-o cunoaşte. Acum, jumătate de ţară avea impresia că trebuie să-i ştie până şi culoarea chiloţilor, iar cealaltă ar fi vrut să-i dea jos. Să-i ia dracul pe toţi! Cristina mări pasul. Frigul i se furişa pe sub haine ca un hoţ cu degetele lungi, iar până seara nu se îndoia că se va pălmui pentru că-l trimisese pe Adam acasă.
În maşină era chiar mai frig ca afară. Drăcuind, comisarul lăsă reportofonul pe bord şi demară, iar Cristina rămase cu privirea lipită de aparat. Vocea criminalului se afla pe casetă, însă nu le oferea nici o pistă. Se şi mira că sperase într-o dezvăluire fulminantă. Ar fi fost prea simplu! Cedând unui impuls nelămurit, Cristina aşeză aparatul în poale. Carcasa era zgâriată în vreo două locuri, butoanele abia mai puteau fi apăsate. Reportofonul ăla arăta la fel de bătut de soartă ca ea, ca Truşescu. Închise ochii şi, cu palmele încrucişate peste plasticul ridat, încercă să se relaxeze.
Ceva vibră sub degetele ei. Caseta se mişca, deşi ea nu apăsase butonul. Cristina îl împinse cu vârful degetului mare, dar nici nu se clinti. Privi spre comisar, dar locul lui era gol. Maşina continua să ruleze, volanul se mişca singur. Cristinei i se tăie răsuflarea, dar înainte să mai poată face o mişcare, se trezi înapoi în casa Verei.
Baba horcăi şi capul i se desprinse, se rostogoli pe podea ca o minge de fotbal. Cristina îi auzi sângele gâlgâind şi îi văzu ochii clipind îngroziţi. Mintea Verei încă nu pricepea că e moartă, buzele i se mişcau fără să scoată un sunet. Cristina încercă să desluşească silueta asasinului, dar restul tabloului era ascuns într-o ceaţă lăptoasă. E doar alt coşmar. Trezeşte-te! Nu eşti în bucătăria Verei, ci-n maşina lui Truşescu! Orice i-ar fi spus însă mintea, ochii îi vedeau doar sângele care-i pătase obrazul şi hainele. Îşi zărea mâinile adunând capul Verei şi aşezându-l pe farfurie, cu faţa la ea. Iar Vera încă o privea acuzator! Peste douăsprezece ore, n-ai să mai poţi face nici asta. Gândul o sili să chicotească, deşi ar fi vrut să plângă. Îşi acoperi gura cu mâinile şi buzele i se murdăriră de sânge. Hohotele trecură repede de zidul nesigur al degetelor, ca o armată de vandali pusă pe jaf.
– Am avut încredere în tine! croncăni Vera. Te-ai pierdut şi ne-ai pierdut. Îi va ucide pe toţi.

17 martie 2014

Cooperativa “Dor de muncă”

M-am gândit deseori să întocmesc un top al replicilor folosite de funcţionari împuterniciţi să lucreze cu presa ca să-şi justifice lentoarea (asta, ca să nu scriu un cuvânt mai urât, care începe tot cu L). Azi însă, am auzit trei asemenea replici de la un singur om, în mai puţin de cinci minute. Aşadar…
3. Numai dumneavoastră veniţi cu astfel de cereri!
2. Cum să vă rezolv cererea (de acum o lună – nota mea), dacă între timp aţi venit cu altele ?
Şi, pe locul întâi cu vreo trei coroniţe, favorita mea pentru toate galaxiile:
NU VĂ DAŢI SEAMA CÂT MUNCESC EU!

Păi, stimate funcţionar, nici nu vreau să-mi explici, cu punct, virgulă şi inerenta ţâfnă. Eu nu plâng nimănui pe umăr, pe la instituţiile unde ajung, despre cât de complicat a fost să scriu vreun articol. Pur şi simplu, îmi fac treaba pentru care încasez un salariu. Că la mine la slujbă nu merge ca la cooperativa „Dor de muncă”. Şi sunt tare impertinentă, recunosc! Fiindcă nici nu mi se pare exagerat să mă aştept la o atitudine similară de la cei plătiţi (şi) din impozitele reţinute de stat de la mine. Mai ales c-am văzut prin vecini că se poate...

15 martie 2014

Lumile stranii ale Moşului SF

Moşul SF, adică Ştefan Ghidoveanu, a mai pregătit o antologie. De data aceasta, este vorba despre Lumi stranii, în cuprinsul căreia a fost inclusă şi proza subsemnatei Gândacul. O povestire care, spun eu, se pliază foarte bine pe conceptul care a stat la baza volumului.

Acum, în premieră, coperta şi sumarul antologiei sunt prezentate pe blogul Moşului. Veţi mai găsi în paginile ei proză de George Lazăr, Costi Gurgu, Narcisa Stoica, Ciprian Mitoceanu, Cristina Ghidoveanu, Adrian Buzdugan, Antuza Genescu, Aron Biro, Viorel Pîrligras, Dan Ursuleanu, Ana-Veronica Mircea, Ana Maria Negrilă, Liviu Radu, Don Simon, Eugen Cadaru, Sebastian A. Corn, Florin Pîtea şi o inedită colaboare Petrică Sârbu & Ştefan Ghidoveanu. Postafaţa este semnată de Cătălin Badea-Gheracostea. Mai multe, puteţi găsi aici.


13 martie 2014

TRANSFORMAREA: Şantajul (2)

– Presupun că în ultima vreme n-am gândit foarte raţional. Vezi tu, sunt însărcinată! Te rog însă să păstrezi secretul. Deocamdată, doar medicul meu, mama şi Alex ştiu. Viitorul mă cam sperie, trebuie s-o recunosc. Numai gândeşte-te cum era viaţa mea în noiembrie, iar acum...
Îşi lăsă glasul să-i cedeze. Adevărul era greu de rostit, chiar şi numai în parte. Privirea comisarului se îmblânzi. Am câştigat.
Bine, zise pe un ton mai cald Truşescu. Deocamdată, rămâne între noi. Dar cred că ştii şi tu că tot rahatul ar putea exploda când ţi-e lumea mai dragă. De obicei, aşa se întâmplă.
– Da, însă sper să am noroc. Poate veţi prinde repede criminalul.
Truşescu aruncă o ultimă privire îngreţoşată la fotografie.
– Trebuie s-o facem! Până nu omoară din nou.
Cristina se încruntă. De ce e atât de sigur că va avea loc o nouă crimă?
– Mesajul, şopti Cristina, lovindu-se peste frunte. Nu l-am înţeles. Era în ruseşte, nu?
– Îi voi ucide pe toţi. Cel puţin traducerea asta a obţinut-o Agrişan.
– Pe toţi. Adică pe cine? De ce?
Truşescu îşi aprinse încă o ţigară înainte să ridice din umeri.
– Dac-am şti răspunsul la întrebările astea, am cunoaşte şi identitatea criminalului. Dar o s-o aflăm! Nimeni nu poate dormi liniştit când tipul care a făcut aşa ceva e liber.
– Tipul? 
– Crima a fost anunţată la 112, azi dimineaţă. O voce de bărbat. Dacă n-ai pus tu pe cineva să dea telefon, ar putea fi chiar asasinul.
– N-am pus pe nimeni, poţi să fii sigur de asta! Volodea n-ar anunţa niciodată crima. Oare să mă fi înşelat? Chiar să nu fie amestecat?
– Te cred. Ar mai fi o chestie.
– Da?
– Ai fost singură acolo?
Cristina îşi linse buzele, conştientă că avea prea puţine date ca să poată ghici efectele fiecărei vorbe a ei asupra vieţilor celor care o înconjurau. Era rău dacă minţea, rău dacă spunea adevărul, şi avea tot mai puţin timp să ia decizia potrivită.
– Am intrat singură, dar m-a dus cu maşina Adam Volk, şopti. N-a văzut nimic.
– Va trebui să discut şi cu el.
– OK. Am să-i transmit să te caute.

Îşi făcu curaj să se uite din nou la poza pe care Truşescu o lăsase pe colţul biroului.
– Asasinul s-a întors ca să mutileze trupul, gândi cu voce tare. De ce ar face asta?
Comisarul oftă.
– Cine ştie? Abia am început ancheta, şi sunt destule ciudăţenii. I-a scos ochii, a sunat la 112, a aşezat cadavrul aşa... Nimic din ce-a făcut nu are logică decât în mintea lui. Deocamdată. Va avea şi pentru noi, după ce-l prindem.
– Chiar sper să-l văd în cătuşe cât mai repede, şi nu-i vorba doar despre imaginea lui Alex! Dacă nebunul a supravegheat casa după crimă...
Era aproape sigură că aşa făcuse. Dar de ce-i scosese ochii babei abia după vizita ei? Prea multe întrebări şi nici un răspuns.
– Mda, zise comisarul. Totuşi, dacă te-a avut în vizor, putea să te atace. N-a făcut-o! Ar trebui să fii în siguranţă... Ai putea însă discuta cu Alex să renunţe la politica atât de trâmbiţată a lipsei de pază, măcar pentru câteva zile. Pentr-o viitoare mamă, stresul nu-i bun deloc.
Cristina chicoti dezgustată.
– Nici duşmanilor mei celor mai mari nu le doresc aşa o siguranţă!
Comisarul aruncă o privire la ceasul de pe perete şi puse fotografia înapoi în dosar.
– Trebuie să-l sun pe Agrişan.
– Mă vei ţine la curent cu mersul anchetei? Te rog...
– Am să-ncerc.
Cristina nu întinse coarda. Ştia că Truşescu voia să mai facă nişte verificări şi nu i-o lua în nume de rău. Oricum, era destul de liniştită măcar în privinţa asta. Comisarul avea să constate că nu-l înşelase.
– La revedere, murmură. Aştept un semn...
Comisarul mormăi un salut şi se întinse după telefon. Lăsându-l singur, Cristina închise uşa cu un sentiment de vagă uşurare. Nu şi-ar fi imaginat că secretele puteau fi o povară atât de mare. Coborî scările aproape în fugă şi trecu pe lângă ofiţerul de serviciu ca pe lângă o piesă nu foarte reuşită de mobilier. Puterea venise odată cu secretele, şi era mai plăcută.
Adam o aştepta lângă maşină. Părea zgribulit, iar Cristina îi cercetă chipul în timp ce se apropia de el. Zări ceva mai multe riduri, iar pielea lui Adam căpătase o nuanţă gri. Când îi deschise uşa, păru nesigur pe picioare. Când îi ceruse o oră liberă, se gândise că se va întoarce mai vesel, nu parcă şi-a petrecut-o într-un mormânt.
– Te simţi bine? întrebă Cristina, aşezându-se pe locul din dreapta. Arăţi... bolnav.
– Sunt OK. N-ai de ce să-ţi faci griji, pot suporta multe!
Vaietul resemnat al lui Adam, picăturile de pe mâneca lui Alex când îl lovea, toate erau însă uimitor de proaspete în mintea Cristinei. Îl prinse de braţ pe Adam înainte să pornească maşina.
– Ce vrei să spui? Ce-ai suportat? Ce se întâmplă?
– Cristina, nu-i nevoie...
Cotul ei îi atinse pieptul şi Adam gemu. Nu! Nu încă o dată. Fără să se mai întrebe cât de decent sau prudent era să-l dezbrace în mijlocul drumului, fie şi într-o maşină, Cristina îi dădu la o parte haina şi îi desfăcu nasturii de la cămaşă. Pieptul lui arăta ca şi cum fusese lovit cu un berbece. Cristina atinse uşor vânătaia de deasupra sfârcului lui drept, iar Adam se cutremură şi închise ochii. Alex n-ar fi îndrăznit! A făcut un legământ.
– De unde ai vânătăile? zise aspru. Vreau să ştiu!
Adam clătină din cap, fără să deschidă ochii. Pielea îi era fierbinte şi părea să se înverzească în alte locuri, chiar sub ochii ei. O pauză de tortură, asta a avut! Blestemat să fie cel care a făcut-o!
– Îţi poruncesc să-mi spui!
Vorbise pe tonul unui vătaf de sclavi. Niciodată nu s-ar fi crezut în stare să folosească vorbele acelea. O îngreţoşau, dar nu le mai putea lua înapoi şi nici nu voia să o facă. Adam îşi şterse fruntea asudată şi privi nu spre ea, ci dincolo de ea.
– Volodea a cerut să fiu pedepsit, zise plat. L-a sunat pe Alex azi dimineaţă...
– Şi Alex a fost de acord? De ce să nu fie? Ai uitat ce i-a făcut chiar el?
– Cred c-au negociat. Pe mine m-a interesat doar rezultatul. Am fost la el...
– Ce ţi-a făcut? Cum poate Alex să-l iubească?
– Nu vrei să ştii! zise slab Adam. Nu mai contează, oricum.
– Ba vreau!
– Ei bine, eu nu pot să-ţi povestesc! S-a terminat, nu mai contează! El a primit ce şi-a dorit şi pleacă din oraş. Îmi voi reveni. Voi face tot ce trebuie. Te rog, să nu mai discutăm despre asta! Ar fi doar un alt mod de a mă chinui, stăpână.
Redusă la tăcere, Cristina îi încheie cămaşa şi îi mângâie uşor braţul. Nu dorea să-l facă să sufere şi nici nu putea să-i aline durerea. Volodea o făcea pentru a doua oară să se simtă neputincioasă.
– Vrei câteva zile libere? întrebă. Pot vorbi cu Alex...
– Nu! Trebuie să fiu lângă tine! Am nevoie să muncesc, să-mi ocup mintea cu altceva. Am să dau randament, ai să vezi!
– Sigur. Nu de asta ţi-am propus... Hai să plecăm de aici!
Roti butonul radioului până găsi un post care transmitea doar muzică. La ştiri ar fi auzit din nou despre logodna ei, iar momentul era cel mai prost pentru asta. Singura veste bună printre atâtea rele era că Volodea pleca. Ar fi vrut să-l întrebe pe Adam mai multe, dar simţea că simpla rostire a numelui cumnatului ei îl durea. Alex avea să-i spună oricum. Putea să mai aibă răbdare, să savureze gândul că distanţa dintre ea şi Volodea creştea. Dar nu trebuia să se amăgească, influenţa lui nefastă avea să rămână. Aruncase destule seminţe cât să dea rod.
Închise ochii şi-şi sili mintea să se agaţe de acordurile ritmate, vechi dar încă populare. ABBA cânta despre învingătorul care lua tot, iar Cristina încercă să se imagineze  în rochie de mireasă, păşind spre altar. La braţul cui era? Trebuia să discute cu Alex despre asta şi despre multe alte aranjamente. Dar nu simţea nimic din entuziasmul unei femei gata să se mărite cu bărbatul iubit, al unei Cenuşărese care şi-a găsit prinţul. Probabil, nici alte femei ajunse la momentul acela al unei relaţii nu simţeau decât oboseala pregătirilor, dar ea avea la dispoziţie o armată de oameni care s-o ajute şi bani din belşug. Nunta lor avea să fie evenimentul monden al anului. Mai e şi naşterea copilului...
Maşina săltă peste o groapă şi Adam icni înfundat. Cristina deschise ochii, lăsând la o parte orice altă grijă. Broboane mari de sudoare străluceau pe fruntea lui Adam. Orice i-ar fi făcut Volodea, fusese îngrozitor, iar ea putea doar spera că ticălosul avea să plătească într-o zi pentru toate nelegiuirile lui. Adam îi surprinse privirea şi încercă, fără prea mult succes, un surâs.
– Ajungem îndată. Ai vorbit cu Martha despre anunţul lui Alex? Despre pregătiri?
Cristina şnurui buzele, înghiţindu-şi replica acidă. Încă nu-i povestise Marthei nimic. Trebuie să vorbesc cu ea. Diseară. Dar numai despre rochii şi coafuri. Restul drumului, încercă să-şi golească mintea de orice altceva decât grijile unei nunţi de VIP. Statutul lui Alex impunea destule restricţii, iar ea încă nu se gândise cum avea să strălucească în faţa miniştrilor, poate chiar a altor şefi de stat. Numai ideea de a fi amabilă cu atâţia demnitari şi o făcea să transpire. Gândurile i se legau greu, iar când ajunseră în faţa clădirii, nici măcar nu ştia ce fel de rochie îşi dorea. I se părea însă ciudat să apară în alb virginal, când toată ţara ştia că locuia cu Alex, ba mai era şi gravidă. Imediat ce maşina frână, Cristina coborî, nedându-i timp lui Adam să iasă pentru a-i deschise uşa.
– Du-te acasă! Odihneşte-te, revino-ţi. Am să iau alt şofer diseară.
– Cristina, dar te poţi bizui pe mine...
– Ştiu! Te rog, fă asta pentru mine! Mâine voi avea nevoie de tine în putere.
Adam nu mai zise nimic, iar Cristina îi surâse în doi peri şi intră în sediul Departamentului media. Nimeni nu-i verifica orarul deplasărilor, dar când îşi privi ceasul tot se simţi vinovată. Pierduse mult timp, şi pentru ce? Doar pentru veşti rele.
– Vă aşteaptă cineva, de vreo cinci minute, o anunţă noua secretară.
Nici măcar nu-şi amintea cum o cheamă pe femeie. Trebuie să le învăţ numele cât mai repede.
– Cine?
– Un rus, Karpov Evgheni Ivanovici. Am înţeles că ştiţi despre ce-i vorba? E-n sala mică, i-am oferit o cafea. Vorbeşte bine româneşte...
Cristina încercă să dea impresia că nu fusese prinsă pe picior greşit. După încă un pas, se înfioră. Avea o bănuială cine putea fi oaspetele. Dacă nu se înşela, l-ar fi vrut aruncat tocmai în Groenlanda.
– Bine, mulţumesc, şopti. Dă-mi cinci minute şi condu-l înăuntru. Şi eu vreau un ceai.
Intră grăbită în birou, se dezbrăcă de blana primită în dar de Crăciun şi se studie în oglindă. Era mai îmbujorată decât dimineaţă, dar machiajul nu i se stricase şi frământările ultimelor zile nu i se citeau pe faţă. Se aşeză şi studie hârtiile de pe birou. Nimic compromiţător, doar comunicate. Totuşi, le îndesă în mapa cărămizie, din piele moale, care parcă mirosea deodată a migdale amare. Un ciocănit discret în uşă îi spuse că răgazul cerut se terminase prea repede.
– Poftiţi, vă rog! murmură.
Bărbatul îmbrăcat într-un costum negru se apropie relaxat de fotoliul din faţa biroului. Părea la vreo treizeci de ani, era înalt şi destul de slab. Ochii săi verzi o priveau direct şi sigur. Părul castaniu era tuns scurt, bronzul îi dovedea că-şi petrecuse ultima perioadă într-un loc însorit şi călduros.  
– Luaţi loc! spuse Cristina. Îmi pare bine să vă întâlnesc, domnule Karpov.
– Mulţumesc că m-aţi primit atât de repede, domnişoară Man.
Funcţionara puse pe masă paharul cu ceai de vişine pentru Cristina şi o limonadă pentru Karpov, apoi se eclipsă.
– Despre ce-i până la urmă vorba? zise Cristina.
– Să nu-mi spui că n-ai ghicit, kiska!
Familiaritatea lui bruscă o lăsă cu gura căscată. Degetul rusului începu să se mişte pe marginea paharului, iar Cristina simţi că i se opreşte ceaiul în gât. Încercă să-şi spună că era o coincidenţă, dar Karpov repeta exact gesturile lui Volodea. Îl măsură pe oaspete cu o ultimă urmă de neîncredere. S-ar fi aşteptat la cineva hidos, diabolic, dar vedea un om obişnuit. Trase tremurat aer în piept, certându-se că încă mai credea în aparenţe.
– N-nu, şopti, într-o disperată încercare de a-şi dovedi că greşea.
– Ba da!
Rusul apăsă pe butonul ceasului Rolex de la încheietura dreaptă.
– Gata, de acum nu ne mai aude nimeni. Doar Volodea va şti ce discutăm aici.
– Şi Alex?
– O, e suficient să afle că m-a inclus în staff. Consilier de securitate. Dar noi avem de discutat un mic aranjament privat, kiska. Nu cred c-ai vrea ca Alex să ştie de... asta.
Cu o încetineală calculată, Karpov îşi introduse degetul arătător în limonadă şi apoi îl supse. Cristina îl privi hipnotizată, simţindu-se din nou murdară. Ce mârşăvie îi mai cerea Volodea? Când aveau să se oprească toate astea?
– Ce vrei? mârâi.
– Eu? Nimic. Sunt doar un slujitor. Stăpânul Volodea vrea să ştie tot ce faci. Toate planurile voastre şi ale lui Alex, toate micile tale mârşăvii particulare.
– Nu zău!
Indignarea anulă pentru câteva secunde instinctul de conservare, iar Cristina se imagină aruncându-i în faţă restul de ceai şi chemând paznicii să-l târască afară. La urma urmelor, nimic nu fusese real. Era cuvântul ei împotriva cuvântului lui Volodea. Poate Alex ar fi crezut că-i doar o minciună a fratelui său, aruncată ca să-i învrăjbească. Palma i se strânse în jurul paharului.
– Înainte să primesc un răspuns, poate ar fi cazul să te uiţi la asta, zise Karpov şi scoase un stick din buzunar.
Cristina îngheţă. Ochii rusului rămâneau fixaţi pe ea, implacabili, aşteptând să cedeze. Convinşi de asta. Degetele ei se întinseră spre stick. Îl luă, dorindu-şi să-l poată arunca la coş. În schimb, îl vârî în unitatea calculatorului.
– Sonorul la minim ar fi o idee bună, sugeră Karpov.
Degetele i se chirciră pe mouse când accesă singurul fişier de pe stick, în format video. Se văzu pe canapeaua din salonul mic, într-o postură numai bună pentru un film porno. Îşi mângâia sânii prin bluză, în vreme ce picioarele larg desfăcute tremurau. Chiar şi cu sonorul la minimum, se auzea că gemea tot mai des, mai puternic. Cum a filmat? Gândeşte-te, analizează perspectiva! Camera e la înălţimea ta. E la Volodea? Mai bine aşa decât să fie ascunsă prin vilă. Îngreţoşată, Cristina închise fişierul după doar câteva secunde. Ar fi dat orice ca să i se spună că filmul era un trucaj, dar ştia că totul fusese real. Gura i se uscase, deşi paharul îi era gol. Nu-şi amintea să se fi pipăit. Oare ce mai făcuse şi nici nu ştia? Adam a văzut tot. Dar nu pot vorbi cu el despre asta.
– E-un filmuleţ sugestiv, zise Karpov şi-şi linse uşor buzele. Cu talentul tău, sigur aveai succes în altă branşă, kiska.
De ce-mi tot zice aşa? Şi privirea lui... Parcă-i un proxenet care cumpără încă o târfă,
– Ticăloşilor! murmură Cristina.
– Ei, linişteşte-te! Am văzut chestii şi mai deocheate... Ai înţeles, nu? Stăpânul e cu ochii pe tine chiar şi când nu-i aici. Ţine minte asta!

Cristina fu pe punctul de a-şi acoperi faţa cu mâinile, dar rezistă impulsului. Dacă Volodea adusese o cameră în vilă, de unde ştia că nu era montată aparatură de supraveghere şi în biroul ei, că telefonul nu-i era ascultat? Se simţea din nou neputincioasă, ca atunci când o prinsese în cursă Kim. Poate că omul din faţa ei arăta inofensiv, dar era tot un monstru. Oftă. Cum putea să creadă că mâinile lui Alex nu vor mai fi mânjite de sânge, când îl înconjurau asemenea otrepe?
– Bine, spuse cu glasul învinsului. Acum pleacă dracului de aici!
– Ei, nu-i nevoie să fim nepoliticoşi! Ne vom vedea doar foarte des. Ce-ar fi să-mi spui ce ai făcut la Inspectoratul de Poliţie?
M-a urmărit? Căută repede răspunsul potrivit.
– Am discutat cu şeful despre mutarea capitalei, despre nişte aranjamente suplimentare de siguranţă, având în vedere nunta şi toate celelalte.
– Dar asta n-a fost tot, nu-i aşa?
Glasul lui era rece, privirea tăioasă ca un bisturiu pregătit pentru lobotomie. Cristina vorbi din instinct, fără să-şi mai permită vreun calcul.
– Am pus o vorbă bună pentru comisarul Truşescu. Aşa va fi de partea noastră şi nu ne strică un om credincios şi foarte capabil în Poliţie. De fapt...
Lăsă fraza în suspensie. Era o nebunie ce-i venise în minte. O nebunie periculoasă, dar trebuia să iasă măcar ceva bun din întâlnirea care-i întorcea stomacul pe dos.
– Da? zise Karpov.
– Fata pe care vrea s-o adopte e grav bolnavă, medicii nu i-au dat deloc speranţe. Dacă fundaţia de care vorbea Volodea l-ar putea ajuta, l-am avea într-adevăr în buzunar. Vorbesc însă despre o procedură normală, nimic...  Îi datoraţi asta, ticăloşilor!
Karpov surâse.
– Înţeleg, înţeleg! Îi zic azi stăpânului Volodea. Pare-o idee bună! Oricum, comisarul Truşescu era pe lista noastră. Asta-i tot, deocamdată.
Karpov apăsă butonul ceasului şi tonul îi redeveni respectuos.
– Sunt încântat să intru în echipă, domnişoară Man! Nu vă deranjaţi să mă conduceţi, mă descurc singur...
Cristina dădu maşinal din cap, luptându-se cu senzaţia de sufocare. Plasa din jurul ei era tot mai strânsă.



Arhivă blog