30 aprilie 2014

Despre Ozz şi... ce-ar putea urma

În cel mai proaspăt număr al revistei Argos, Antuza Genescu semnează o cronică a romanului subsemnatei, Ozz. Ca de obicei, vă ofer un fragment:
„Ştefana Czeller a scris un roman energic, care nu trenează, pentru că se întâmplă mereu ceva palpitant, încă de la primele alineate. I-a reuşit un personaj care îndeplineşte toate condiţiile pentru a se menţine şi a se dezvolta. Că e mulat pe tipologia detectivului particular american nu deranjează, cel puţin nu acum, când e la primul caz rezolvat sub ochii noştri. Un ciclu de romane poliţiste cu acelaşi protagonist este soluţia ca H.L. Simons să nu dispară prea repede din memoria noastră. Sunt convinsă că nu doar eu îmi doresc acest lucru. Pus la treabă şi în alte romane, ar ajunge foarte cunoscut şi simpatizat”

Mai multe, citiţi aici. Se cere însă, zic eu, un răspuns la îndemnul de a continua seria, venit şi din partea altor cititori, de altfel. Da, am o idee pentru un nou roman care să mai pună nişte puncte pe I! Cu oponenţi noi, anchete noi, aliaţi noi... Prin calculatorul meu se ascunde chiar şi un prim capitol al acestui al doilea volum. Dacă voi aloca însă câteva luni din viaţa mea pentru materializarea proiectului depinde însă de diverşi alţi factori. Cred că ghiciţi care...   

28 aprilie 2014

Ce-am mai citit şi mi-a plăcut

Zilele trecute, mi-a trecut pe la urechi o informaţie: în medie, românii citesc o carte pe an. Trebuie să recunosc că rezultatul acestui sondaj m-a îngrozit mai tare decât multe dintre ştirile mele despre crime şi violuri. Nu cred că-i nevoie să explic de ce, nu? Am să vă fac, în schimb, câteva recomandări, pescuite din lista lecturilor mele de anul acesta.
* Din seria Forţele răului absolut, de Kelley Armstrong, Leda a scos trei volume. O lectură pentru adolescenţi, dar care m-a prins şi pe mine. Ciclul are drept eroină principală o tânără necromantă care, logic, se teme că înnebuneşte la primele manifestari ale puterilor sale. Rezultatul e un amestec de suspans, romance şi groază mai reuşit decât la alte serii de gen. Singura nelămurire rămâne de ce editura nu a publicat şi volumul al patrulea.

* Pe lista de lecturi am bifat – cum altfel? – şi un roman poliţist. Kate Atkinson, După faptă şi răsplată, apărut tot la editura Leda. A fost o lectură interesantă, un policier în tradiţia engleză, nu doar cu mult sânge, ci şi cu personaje foarte bine creionate, răsturnări inteligente de situaţie şi final surprinzător. Parcă autoarea a exagerat la capitolul digresiuni în trecutul erorilor săi, dar per total voi mai căuta volume cu semnătura ei.











* De la Nemira, am citit recent Silozul. Cum am mai spus-o în spaţiul acesta virtual, sunt mare amatoare de istorii postapocaliptice, iar Hugh Howey nu m-a dezamăgit deloc. Acţiunea romanului său se petrece, uşor de anticipat, într-un siloz, ai cărui locuitori nu au voie nici măcar să se gândească la ieşirea în mediu toxic pe care-l văd doar cu ajutorul senzorilor externi. Pedeapsa pentru o astfel de dorinţă este curăţirea lentilelor senzorilor, echivalentă cu moartea... Volumul chiar te provoacă la meditaţie despre natura puterii, despre jocuri politice, despre sacrificiu şi revoltă, despre preţul supravieţuirii şi multe altele, fără a renunţa însă la suspans. Excelent!  

26 aprilie 2014

Schimbare de look

Surpriză, neamule! Mi-am făcut şuviţe blonde, la coaforul de lângă redacţie. Primul efect a fost neaşteptat – confuzie totală la Arhiva Tribunalului, când să iau dosare la studiu… Dacă se îndoieşte cineva de schimbarea mea intempestivă de look, iată dovada:


24 aprilie 2014

TRANSFORMAREA: Licoarea (2)


– Care-i tratamentul, doctore? interveni Karpov.
– Schimbare de mâncare. Sânge trebui lui şi ţie...
Cristina îşi simţi chipul sculptat din marmură cenuşie. Cel mai rău era că, în adâncul sufletului, ştia că Liu avea dreptate.
– Crezi c-ar merge? întrebă rusul.
– Încercăm, repede-repede! dădu din umeri Liu. Fiecare ziua important! 
– Vrei să faci în câteva zile ce altora le-a luat ani. Nu mi se pare o idee foarte bună. Dar nu eu decid. Stăpânul va spune...
– Nu! strigă Cristina. Niciodată! E dezgustător.
Rictusul lui Karpov îi spuse că-şi nota răspunsul ei pentru mai târziu. Încă o bilă neagră în ochii lui Volodea. Sau poate una albă? De ce ar vrea să devin mai puternică?
– Nu faci, suferit şi tu, şi copilul, zise Liu. Încă una săptămână şi... Jenia, puţin afară? Discut ca de femei?
Karpov se strâmbă, dar o ascultă. Când rămaseră singure, Cristina se uită mirată la Liu. Nu i se părea momentul potrivit pentru confidenţe muiereşti. Doctoriţa se apropie de ea cât să-şi şoptească la ureche.
– Nu lăsa joace cu mintea. Sex cu ei poate luată razna. Urât în vise, urât când trează... Copilul, poate mai rău. Cap clar azi, ceaţa mâine... Bea!
Aşa să se explice halucinaţiile?
– E prea..., şopti Cristina. Nu pot!
Uşa se deschise cu un pocnet puternic şi Alex năvăli în încăpere, urmat de Karpov, a cărui privire devenise deodată mult mai prudentă.
– De ce nu m-ai anunţat imediat? se răsti Alex, iar Cristina nu-şi dădu seama dacă vorbeşte cu ea sau cu ceilalţi.
Înainte să  primească vreun răspuns, Alex se repezi spre patul Cristinei.
– Te simţi bine? o întrebă, prinzându-i palmele ca şi cum ar fi vrut să i le încălzească.
Cristina oscila între uşurare şi furie, iar mintea se chinuia încă să proceseze informaţiile pe care le primise. Veştile erau la fel de rele, dar ideea c-ar putea înnebuni o speria mai puţin decât cea că trebuie să bea din licoarea lui Alex. Tăcu, privind încăpăţânată pătura pe care degetele o mototoleau. Explicaţiile pe care Liu i le dădea lui Alex se transformară într-un zgomot de fond. Chiar trebuia să renunţe şi la ultima fărâmă din ea pentru a fi alături de Alex? Nu era sigură că putea trece şi peste hotarul acela. În fond, mai exista o soluţie. Să renunţe la copil. Dar aşa l-ai pierde pe Alex şi ai ajunge la voia lui Volodea. Cât crezi că ai supravieţui? Egoismul acelui calcul o făcu să se înroşească de ruşine. Poate nu era vrednică să fie mamă. Un adevăr simplu, care o făcea să se cutremure. Vocea puternică a lui Alex o smulse din dureroasa introspecţie.
– Sigur că aşa vom face!
Cristina ridică ochii spre el. Hotăra deja pentru ea? Acum era momentul să spună nu, să dezvăluie planul ei de a se păstra pe sine, coşmarurile care o chinuiau şi în care copilul o devora. Dar buzele îi rămaseră pecetluite.
– Trebuie să mai stea în spital? întrebă nerăbdător Alex. Din ce-mi spui, cu cât începem tratamentul mai repede, cu atât mai bine. Am toate cele necesare la vilă.
Doctoriţa surâse aprobator.
– Merge atunci! Vine zilele viitor pentru alte analize. Un pahar pe zi, pentru una săptămâna.
– Foarte bine, spuse Alex. Acum lăsaţi-ne amândoi!
Liu şi Karpov plecară fără alte comentarii, iar Cristina ştiu că, abia ieşit de pe poarta spitalului, rusul avea să-l sune pe Volodea. Iar perspectiva ca ea să devină asemenea lui nu putea fi pe placul lui Volodea mai mult decât era pe al ei. Poate el m-ar ajuta să-l conving pe Alex că ăsta nu-i tratamentul potrivit. Însufleţirea Cristinei nu dură decât o clipă. Şi care e? Nici măcar nu ştii dacă şi un chiuretaj nu te-ar ucide. Nu voia să moară, dar ceea ce-i propunea Alex era tot un fel de trecere în neant.
Alex deschise dulapul, alese pentru ea nişte haine şi, cu gesturi blânde, o ajută să se îmbrace. Când termină, Cristina izbucni într-un râs poticnit. Cu doar câteva minute înainte, se îngrozise că ar fi putut pierde copilul, acum o oripila ce trebuia să facă pentru a-l păstra. Nebunia i-ar fi fost, poate, o oază de normalitate.
– Cristina, totul va fi bine, promise Alex. Hai să plecăm acasă!
A câta oară îmi spune asta? Mai pot să-l cred?
– Nu vreau să beau sânge, reuşi în sfârşit s-o spună. Mai bine mor decât să mă transform în...
– În cineva ca mine? Ai spus că nu contează cealaltă faţă a mea. Nu mă mai iubeşti? Nu vrei să aduci pe lume copilul nostru?
– Ba da, scânci Cristina. Dar mi-e frică...
Se simţea prinsă într-o cuşcă şi cel mai rău lucru era că tot ea avea în buzunar cheia.
– N-are de ce să-ţi fie frică! zise cu glas hotărât Alex. Hai să luăm lucrurile pas cu pas. Ce zici de asta?
Cristina dădu nehotărâtă din cap, dar se lăsă condusă spre uşă. Înainte să o deschidă, Karpov îşi vârî neceremonios capul înăuntru.
– Un ziarist se învârte prin faţă, stăpâne, anunţă. Unul Hâncu. Trebuie să-i fi şoptit cineva ceva. Deocamdată, paznicii nu-l lasă să intre, dar ar fi bine să ieşiţi prin spate. L-am pus pe stăpânul Volodea la curent. Să-l zgâlţâi puţin pe Hâncu?
Deşi i se părea odios, Cristina nu putu să nu aprecieze vigilenţa rusului. Zilele trecute, şi ea îşi dorise să-l ia la palme pe ziaristul impertinent, dar ideea de a-l vedea bruscat de Karpov îi trezi o urmă din solidaritatea de breaslă. 
– E un prost, Hâncu ăsta, murmură, nu cred c-o să ne facă necazuri! Pur şi simplu, nu-i în stare.
– Totuşi, stăpâne, n-ar strica...
– Ai auzit ce-a zis Cristina, îl întrerupse Alex. Hai, valea!
Cu o uşoară plecăciune, Karpov se eclipsă, iar Cristina şi Alex se strecurară pe hol cu precauţia unor şcolari care vor să ungă cu clei scaunul directorului. După câţiva paşi, Alex o ridică în braţe şi începu să păşească rapid, fără să dea vreun semn că făcea un efort prea mare. Cristina se prinse de gâtul lui, decisă să ignore apariţia bruscă a unui parfum dulceag, prea bine cunoscut. Închise ochii şi se gândi la primele lor sărutări. Îi lipsea inocenţa lor.
Alex o puse pe podea cu doi paşi înainte de uşă. Prin geamurile acoperite cu flori de gheaţă văzu că limuzina îi aştepta.
– Mergem acasă, anunţă Alex când se aşezară pe bancheta din spate.
– Şi şedinţa?
– Cutremurul a stricat toată solemnitatea momentului. Au întins-o parcă le sufla dracul în ceafă. Mai bine zi-mi cum te-ai ales cu zgaiba de pe frunte.
Cristina nici măcar nu ezită.
– M-am lovit de o cruce când mi-a fugit pământul de sub picioare.
– De-o cruce? Dar unde erai?
– La cimitir.
 Brusc, Cristina simţi nevoia să lase precauţiile la o parte. Când Alex îi cerea atât de multe, putea să şi ierte destule.
– M-am dus la înmormântarea Verei. Ironic, nu? Mi-a dat cuţitul şi a murit de cuţit.
Alex doar îşi drese glasul, aşa ca ea îndrăzni să mai rostească un adevăr neplăcut.
– Cumva, i-am rămas datoare babei. Mi-a încredinţat o misiune, iar eu am dezamăgit-o din dragoste pentru tine.
Alex ridică uşor din sprânceană.
– Ţi-a zis expres să mă omori? A pronunţat numele meu? Scoate-i inima ticălosului ăluia prea sexy?
Cristina trecu printr-un moment de confuzie. S-ar fi aşteptat ca evocarea poveţelor Verei să stârnească mânia lui Alex, însă el se maimuţărea ca un puştan. Surâse şi îl sărută pe obraz.  
– De fapt, nu, recunoscu. Mi-a spus că voi şti ce să fac atunci când va veni vremea.
Era prima oară când se gândea la moştenirea babei în termenii aceştia. Era o perspectivă foarte tentantă, dar nu voia să-şi facă speranţe deşarte. Ce altceva ar fi putut dori de la ea Vera?
– Şi atunci de unde ştii la cine se gândea? continuă molcom Alex. Sau că vremea aceea chiar a venit?
Ca să-l ucizi pe Volodea? Ei bine, ai ratat ocazia! Dar nu-i poţi spune asta lui Alex. Încercă să o dea pe glumă, fie ea şi de prost gust.
– Clar că s-a supărat pe mine, altfel nu m-aş fi lovit de crucea ei!
Alex ridică din umeri.
– Dacă vrei să vezi lucrurile aşa, atunci gândeşte-te că nu s-a supărat prea tare. Rana e superficială.
Încă o dată, Alex marca un punct. Cristina renunţă să-l contrazică şi privi pe geam cu un gol în suflet. Se apropiau de vilă, iar în bucătărie îi aştepta frigiderul cu sânge. Oare, dacă refuza în continuare să bea, Alex îi va turna cu sila pe gât? Se scutură, ca şi cum paharul i-ar fi fost deja lipit de buze.
– Nu-i deloc rău, răspunse gândului ei Alex. Ai băut o dată, îţi aminteşti? Ţi-a plăcut, doar că nu ştiai ce-i. Când am făcut dragoste prima oară... Cine ştie, poate chiar paharul acela a făcut să se prindă sămânţa mea. Nici o altă femeie nu a împărţit licoarea cu mine.
Dar câte au făcut sex? Câte şi-au pierdut minţile din cauza asta? Pe câte le-a văzut Liu? Cristina mormăi ceva neinteligibil. Îşi amintea bine că gustul i se păruse minunat. Licoarea îi ascuţise temporar simţurile şi-i dinamitase inhibiţiile, făcând împreunarea lor şi mai excitantă. Nu că Alex n-ar fi fost un amant extraordinar fără ea. Cum de nu se gândise până atunci la asta? Nu însemna nimic pentru scrupulele ei, atunci nu avusese habar ce bea. Sau schimbă totul? Pur şi simplu, nu era în stare să ia singură o hotărâre.
– Trebuia să-mi spui ce-mi dai să beau! îl certă pe Alex.
– Avem şi noi, bărbaţii, secretele noastre. M-a ajutat să-ţi aflu dorinţele ascunse.
Cristina simulă doar pe jumătate un fior.
– Nu sunt sigură că asta îmi place. O doamnă trebuie să aibă tainele ei, dacă vrea să-şi păstreze iubitul!
Alex îi răspunse cu glas serios.
– Nu-i nici un pericol să mă pierzi! Sunt al tău pe vecie. Dar îţi promit că, de data asta, tu vei fi cea care-mi vei cunoaşte tainele. Şi nu te voi obliga să faci ceva ce nu vrei.
– Aşa mai merge.
Maşina opri în faţa vilei şi Alex o ajută să coboare. O prinse de mâna dreaptă şi mai mult o trase după el pe trepte. Abia când ajunseră în dormitor Alex îi dădu drumul şi se plesni peste frunte.
– Am fost atât de îngrijorat pentru tine, c-am uitat. Unde-i Adam? De ce m-a anunţat Evghenii?
Cristina se aşeză pe pat şi îl privi pe Alex în oglinda înaltă cum îşi desfăcea butonii de la cămaşă. Dacă-i zicea c-o lovise, îl condamna pe Adam. Iar ea încă nu ştia ce-l făcuse să se poarte aşa. Nu era deloc convinsă că rusul nu minţise când negase amestecul lui Volodea. Iar în faţa morţii, Adam ar putea vorbi. Alex se uita tot mai ciudat la ea. Trebuia să spună ceva.
– Nu ştiu. Am leşinat când m-am lovit. După ce m-am trezit, am primit asta.
 Scoase telefonul şi deschise mesajul. Alex îl ascultă tot mai negru la faţă.
– Ticălosul! A plecat şi te-a lăsat acolo. Nu-l mai iert încă o dată!  
– Ba-i datorezi asta, după ce l-ai dat pe mâna lui Volodea! strigă Cristina.
Nările lui Alex fremătau, ochii dădeau să se schimbe, dar se stăpâni şi prinse obrajii Cristinei între palmele fierbinţi. O vreme, se duelară din privi, apoi Alex cedă.
– Bine, şopti. Ce propui să facem? Nu uita că Adam e omul meu de încredere. Îmi ştie toate secretele şi nu-l pot lăsa să fugă. Chiar şi ca să scape de durere. O trădare din partea lui ar fi un dezastru nu doar pentru mine.
– Trebuie să-l găsim! acceptă Cristina cu o strângere de inimă. Dar hai să nu presupunem că te-a trădat, dacă nu ştim ce s-a întâmplat. Să privim toată situaţia ca pe-un moment de rătăcire. Poate se va întoarce singur.
– Sper pentru el! Nu poate rezista multă vreme fără licoare, chiar dacă acoliţii primesc doar o băutură diluată. N-aş dori nimănui o asemenea moarte.
– Despre cât timp vorbim?
– I-am dat să bea după pedeapsa lui Volodea... O săptămână, poate două.
Cristina îşi pocni degetele şi tresări din cauza sunetului. Îi era destul de greu să se împace cu ideea că Adam ar fi lovit-o şi apoi părăsit-o. Dar gândul că un acolit ar fi putut uita de licoarea care îl ţinea în viaţă era pur şi simplu absurd. Doar dacă tortura lui Volodea nu l-a înnebunit. Încercă să-şi amintească fiecare cuvânt spus de Adam după pedeapsă, căutând un semn prevestitor al dezastrului. Nu găsi nimic. În fond, nu-i prima oară când Adam e bătut. De ce să o ia razna tocmai acum? Scena pe care a zărit-o... Nu, doar eu am suferit atunci şi am mintea întreagă! Aproape întreagă...  A mai fost şi chestia cu maşina. Semnul de pe perete l-a afectat. Dar oare chiar am văzut semnul acela?
– Un triunghi într-un cerc negru, murmură Cristina.
Alex se schimbă la faţă. O prinse de umeri şi o scutură, făcându-i dinţii să clănţăne.
– Ce-ai spus? .
– Un triunghi într-un cerc negru, repetă uimită Cristina. Şi o cruce roşie. Am văzut desenul pe un zid. Adam a părut că-şi pierde controlul, pentru foarte puţin timp însă. Crezi că...
Unghiile lui Alex se înfigeau în carnea ei, zgâriind-o chiar şi prin halatul gros. S-au ascuţit.
– De ce nu mi-aţi spus nimic? strigă Alex. Am pierdut timp preţios!
– Păi, nu s-a întâmplat mare lucru. A oprit maşina, ne-am uitat la desenul acela şi zidul s-a dărâmat sub ochii noştri. Era foarte şubred, nici nu-i de mirare... Şi eu m-am simţit puţin ciudat, dar lucrul ăsta a devenit o obişnuinţă în ultima vreme. Alex, mă doare! Ce faci? Dă-mi drumul!
Cu o figură absentă, Alex o lăsă în pace. Se uită la peretele din spatele ei ca la un duşman ieşit din mormânt şi îşi încrucişă braţele pe piept. Cristina îl fixă în tăcere, nedumerită şi speriată. După aproape un minut, Alex oftă.
– Iartă-mă, spuse. Mă întorc imediat.
– Ce-i cu tine? Alex, ce-ai păţit?
Ieşi din dormitor, surd la întrebările ei. Rămasă singură, Cristina îşi frecă umerii. Ce s-a întâmplat? Nici măcar când am fost gata să-i străpung inima n-a pălit aşa. Ce nu-mi spune? Dar şi Cristina se simţea cu musca pe căciulă. Doar ea insistase ca Adam să treacă sub tăcere întâmplarea aia, şi nu doar ca să-l ajute pe el. Nu, se temuse că abia recâştigata ei libertate de mişcare ar fi fost în pericol!
Când Alex intră iarăşi în dormitor, Cristina uită de orice reproşuri. Logodnicul ei avea pe o tavă un pahar plin cu lichid rubiniu. Cristina simţi cum stomacul i se strânge până la dimensiunile unei nuci şi-şi începe călătoria spre gât. În paharul ăla nu putea fi decât sânge.
– Nu, şopti. Ţi-am zis, am nevoie de timp! Ai promis! Alex, să nu-ndrăzneşti!
Pe chipul lui Alex se întipărise o expresie neîndurătoare. Era prima oară când îl vedea aşa, când se temea de atingerea lui.
– Asta a fost înainte să aflu ce mi-aţi ascuns. N-avem timp, Cristina. Te iubesc, dar trebuie s-o faci!
– Nu înţeleg... Nu pot... Te rog!
Alex respiră adânc şi Cristina închise ochii, intuind ce o aştepta. Vru să fugă, dar Alex o prinse de braţul stâng, silind-o să stea pe pat.
– Nu voiam să fac asta. N-am să-ţi fac rău, promit. Uită-te la mine!
Privirea lui o înconjura, ca o plasă vişinie, paralizându-i voinţa. Încet, Cristina apucă paharul şi-l duse la buze, deşi tot ce-şi dorea era să i-l arunce în faţă.
– Aşa, draga mea, spuse Alex. Bea! Trebuie... Nu mai e vorba doar despre viaţa copilului aici. Aş renunţa chiar şi la el, pentru fericirea ta.
Cu o ultimă forţare, Cristina încercă să-şi încleşteze dinţii, să-i transforme într-o barieră de netrecut, dar nu reuşi. Gura i se deschise larg şi lichidul i se prelinse, gros, până în gâtlej. Gustul era cel pe care şi-l amintea, dulce-amărui, încărcat de arome exotice. Nimic fetid, nimic sinistru. Îl simţi cum ajunge în stomac, declanşând o adevărată explozie a plăcerii. Sorbi din nou, ştiind că nu avea să se oprească până nu termina.
Când paharul se goli, îl lăsă să cadă pe podea şi se ghemui pe pat. Alex adună fără o vorbă cioburile şi surâse trist. Cristina duse mâna la pântece, aşteptând fără noimă un semn de la copilul care-i sorbise vlaga. Îşi simţi pielea fierbinte, sensibilă la atingere chiar şi prin materialul flauşat. Tăcerea prelungită a lui Alex îi permise să distingă alte zgomote. În camera de alături, ceasul ticăia, la bucătărie bâzâia frigiderul, în bradul din capătul aleii o cioară îşi găsise adăpost. N-ar fi trebuit să audă nimic din toate astea. Ceva era diferit. Când Alex îi oferise licoarea prima oară, doar culorile şi atingerile deveniseră mai pregnante. Copilul. Puse mâna pe pieptul lui Alex şi-i simţi inima bubuind sub cămaşă. Propriul sânge începu să fiarbă din cauza furiei.
– Ticălosule, repetă, cum ai putut? Nu sunt sclava ta!
Alex o prinse în braţe, dar Cristina nu putea suporta mângâierile lui în clipa aceea. Începu să se zbată, să-l izbească în spate cu pumnii, să-l zgârie până la sânge. Alex îndură în tăcere loviturile ei, menţinând strânsoarea. Cristina fu înconjurată de mirosul lui, de dragostea lui, de durerea lui. Nu se lăsă prinsă în capcană.
– Eşti mai rău ca Volodea! ţipă şi-l simţi crispându-se. Dă-mi drumul!
Alex o ascultă şi Cristina se aşeză, gâfâind, mai departe de el.
– De ce m-ai silit să beau?
El îşi întoarse privirea de la ea. Părerea lui de rău nu o înduioşă, ci o mânie şi mai tare.
– Am să-ţi spun, dar nu chiar acum, răspunse Alex. E pentru binele tău, crede-mă! Trebuie să fii puternică. Amândoi trebuie să fim. Culcă-te şi lasă licoarea să acţioneze!
– Iar cât eu dorm, tu ce faci? Îmi pregăteşti o altă închisoare de lux?
Alex îi mângâie împăciuitor degetele.
– Mă cunoşti doar! Vreau numai fericirea ta şi a copilului. Trebuie să vorbesc cu Volodea. Dormi!
Pleoapele Cristinei se îngreunară repede, dar nu înainte ca un ultim gând să o facă să tresară. Adam a fost ultimul meu aliat şi l-am pierdut. Vrei să te sfătuieşti cu duşmanul, Alex!


22 aprilie 2014

Cum vă place?

Pentru fanii Game of thrones, două variante ale aceleiaşi melodii – Ploile din Castamere. Tot a fost lovită Casa Lannister…
Întâi, rock:
Apoi, vioară şi voce:

Aşadar, cum vă place? Şi sunt deschisă la sugestii… Muzicale, desigur!

21 aprilie 2014

Despre ştiri şi pietre

Am văzut aseară, la un canal de ştiri, o reporteriţă luând la rost un bărbat care venea la slujba de Înviere. Şi ce patos avea! C-a venit cu taxiul, c-a întârziat, că ia sau nu lumină, că se duce la club după aia… Ziceai că interoga un asasin! Dac-aş fi avut-o în faţă pe colega de breaslă cu pricina, aş fi prins-o de umeri şi-aş fi scuturat-o bine. De ce? Ca să înţeleagă un simplu adevăr. Tot ce ţine de religie e, până la urmă, o opţiune profund personală, în ciuda spectacolului oferit de VIP-uri sub ochiul camerei tv şi a cozilor populare cu ghionturi pentru agheasmă. Suntem stat laic, deşi preoţii îşi dau cu părerea în toate cele lumeşti, religia li se vâră pe gât copiilor indiferent dacă părinţii vor ori ba, iar BOR adună bani pentru o catedrală care să facă de ruşine şi Raiul.
Crezi în Dumnezeul ortodox, cel catolic, în Allah, în părinţii extratereştri ai pământenilor sau eşti ateu, nu trebuie să dai explicaţii nimănui pentru asta. Consideri că, de fapt, acea forţă supremă e una şi aceeaşi pentru toate religiile, indiferent cum îi spune ? Din nou, e (încă) dreptul tău, nu o rusine. Poţi să baţi mătănii şi să pupi mâna preotului sau să vorbeşti cu Cel de sus pe o bancă, într-un parc. Să iei lumină de la biserică doar de sărbători sau să porţi lumina mereu în tine. Să consideri că lumea de apoi nu există, şi singura ta şansă de a face bine sau rău, pentru alţii şi pentru sine, e aici şi acum. Nimeni, de la un reporter la însuşi patriarhul, n-ar trebui să ridice primul piatra.  

19 aprilie 2014

Pascale (2)

Nu mă prea pricep la mesaje sărbătoreşti, dragi prieteni, aşa că am să vă urez tuturor ce-mi doresc şi mie: să vă fie zilele de Paşte la fel de colorate şi de luminoase ca pozele mele. Sărbători fericite!






17 aprilie 2014

TRANSFORMAREA: Licoarea (1)

Duba coti la stânga, derapă pe o fâşie de gheaţă, dar se redresă în ultimul moment. Până la spital mai erau câţiva metri. Cristina simţi deodată împunsătura panicii. Dacă lucrurile erau mai serioase decât credea? Şi Liu ăsta, cine ştie ce monstru mai era, ce dureri avea să-i provoace sub pretextul c-o îngrijeşte? Nici măcar nu-i nevoie să vrea să-ţi facă rău. O greşeală e uşor de explicat când slujeşti drept cobai în cel mai trăsnit experiment al României din ultimele sute de ani. Putea jura că şi Volodea se gândise la asta. Poate că-şi pusese obrazul pentru Liu, dar era destul de viclean cât să găsească tot felul de căi ocolite pentru a o pedepsi în continuare. Şi cel mai rău era că nu-i putea arunca sfaturile aparent binevoitoare în obraz, fiindcă Alex îi ţinea partea. Şi, între altele, fiindcă nu ai o alternativă. Nu te poate ajuta decât cineva dintre acoliţii lor.
Se apropia spitalul, iar maşina încetini. Privind clădirea unde începea să devină oaspete frecvent, Cristina descoperi că nu voia să coboare. Încercă să-şi aranjeze hainele, dar nu avea cum acoperi petele de sânge. Deodată, fu sigură că totul avea să se afle până seara, ducând la un adevărat dezmăţ mediatic. Era proastă dacă-şi închipuia că putea ascunde aşa ceva.
– Du-te prin spate, spuse Cristina, fără prea mari speranţe că manevra va ajuta la ceva.
Truşescu înclină în tăcere din cap. Era clar că spitalul nu-i trezea nici lui asociaţii prea plăcute. Cristina îi privi trăsăturile înăsprite şi nu cuteză să-l întrebe dacă Steluţa începuse tratamentul. Încă avea senzaţia că-i oferise un măr otrăvit. Maşina frână, iar Cristina oscilă între uşurare şi neliniştite. Era bine să-şi găsească măcar ceva de făcut, să spele sângele de pe faţă şi de negura din inimă, însă îi era imposibil să scape de umbra lui Volodea chiar şi aici. 
Uşa spitalului se deschise cu un scârţâit şi ieşi o femeie măruntă, cu păr alb şi trăsături orientale. Împingea un cărucior cu rotile, făcându-l să alunece în zigzag pe trotuarul doar pe jumătate curăţat. Cristina înghiţi în sec şi îi făcu semn lui Truşescu să deschidă uşa. Scrută împrejurimile înainte să coboare. Nu se vedea picior de ziarist, şi asta era bine. Ar fi fost greu să le explice confraţilor de ce cobora din duba Poliţiei, arătând ca după o repriză de box.
– Mulţumesc, comisare, şopti Cristina. Poate te sun mai pe seară.
– N-ai pentru ce! Sper să fie prima şi ultima oară când te aduc la spital. Îţi dau de ştire dacă mai aflu ceva.
Grimasa nerăbdătoare a comisarului o convinse că nu mai era cazul să tragă de timp. Cristina păşi pe zăpada frământată ca pe drumul spre o cameră de tortură, dar chinezoaica îi prinse cotul stâng şi îi surâse liniştitor.
– Eu doctorul Liu, spuse piţigăiat. Te rog, aşeaz! Pare bine să cunosc. Nu fă griji, copila! Ocup de tine ca de fiica mea.
Păsărească doctoriţei o ajută pe Cristina să se destindă. Se codi totuşi să-i urmeze sfatul.
– N-am nevoie de cărucior, sunt bine, mormăi. Doar nu mi-am rupt picioarele!
– Nu conteşte! Mai bine huţa-huţa. Te rog, aşeaz!
Era ca şi cum s-ar fi certat cu un perete şi Cristina o ascultă, cu un oftat demonstrativ. Mă tratează ca pe un copil. Ei, măcar mi-a spus te rog. Şi uite ce mică e, chiar mai scundă decât mine! Îşi închipuise că va da ochii cu un zdrahon cu palmele cât lopeţile şi ochi cruzi de torţionar, deşi era convinsă că Alex n-ar fi simpatizat un astfel de personaj. Chinezoaica era totuşi o femeie puternică. O împinse printre nămeţi şi pe holul pustiu, fără să dea semne de oboseală. Cristina se uită la pereţii proaspăt văruiţi care treceau pe lângă ea, tot mai mirată de liniştea ce le înconjura. Nu fusese vizită până atunci în care spitalul să nu fie înţesat de esculapi grăbiţi şi pacienţi în stare jalnică. Doar n-au golit nebunii spitalul pentru mine? Nici chiar Alex n-ar trebui să poată face asta! Suspiciunile reveniră, mai ales că intrau într-o aripă închisă de ani buni. Cristina îşi drese glasul şi se pregăti să facă o remarcă aparent nepăsătoare pe tema asta. Încă îşi căuta cuvintele când căruciorul se opri în faţa unei uşi vopsite în alb.
– Noi ajuns, spuse Liu şi deschise uşa.
Rezerva era luminoasă şi mirosea a flori, nu a dezinfectant. Încă o dată, frica Cristinei dădu înapoi la vederea pereţilor într-o nuanţă delicată de bleu şi a jaluzelelor crem, care ascundeau doar pe jumătate soarele cu dinţi. În încăpere era cald, iar mobilierul, în ton cu jaluzelele, părea nou. Cristina îl inventarie dintr-o privire. Patul, înconjurat de tot felul de aparate şi monitoare, era mai lat decât te-ai fi aşteptat la unul de spital. Două scaune pluşate, o încrucişare dintre o masă şi o noptieră, precum şi un dulap zvelt completau decorul. Un televizor cu ecran subţire era atârnat pe perete la înălţimea convenabilă. Cineva se gândise la confortul ei. 
Cristina se ridică din scaunul cu rotile şi începu să-şi scoată hainele, fără ca doctoriţa să i-o mai ceară. Liu îi făcu semn să se aşeze pe pat şi ea o ascultă, cu bătăile inimii reintrate în ritmul normal.   
– Cum de-i aşa de linişte? murmură. Parcă aş fi în alt spital...
– Aici casa tău, pentru toate controale până naştere. Azi terminat treaba, copila scumpă! Bine, nu? Place?
– Arată foarte bine.
– Lume din spital ştie că trebuie să tace. Mirat zilele trecute, de ce nu merge la străinătate. Eu zice că străinătate vine la tine! Alex bagă bani mulţi, treaba ca pe roate. A terminat în trei săptămâni. Lumea primeşte lefuri mai mare, aparatele rămâne şi după ce copila scumpă naşte. Afacere bună pentru lumea toată.
– Aşa-i, încuviinţă Cristina mai mult ca să-şi înfrâneze impulsul tot mai puternic de a izbucni în hohote. 
Cu blândeţe, Liu îi cercetă rana de pe frunte.
– Nu are nevoie copci. Rezolvă repede, copila scumpă! Dezinfecteaz, panseaz. Bine?
– Bine, repetă Cristina.
Doctoriţa îi examină întreg corpul, palpând încet, dar minuţios. Degetele ei erau calde, nu durea chiar când apăsau pe pielea ei, deşi găsi câteva vânătăi. Încet, Cristina descoperi că muşchii încordaţi i se relaxează. Fiecare atingere fugară părea să-i spună ceva lui Liu despre corpul ei, iar pe Cristina o liniştea. Mai că se simţea în siguranţă, ceea ce nu putea fi decât o nebunie.
Prea devreme la ecografie, dar face analize la sânge, spuse cu voce mângâietoare Liu. Nu doare, copila scumpă!
– Bine. Mă doare deja creierul de câte ori mi-ai spus copilă scumpă!
N-o minţea. Nici nu simţi cum îi intră acul în braţ. Totuşi, Cristina preferă să rămână cu privirea lipită de perete până când seringa îi ieşi din piele.
– Repede vin! o anunţă Liu şi dispăru cu flaconul de sânge.
Când paşii ei nu se mai auziră, Cristina se ridică şi exploră metodic rezerva. Avea un grup sanitar perfect şi destule haine în dulap cât să se schimbe de patru ori. Dacă ar fi cerut mâncare, bănuia că i s-ar fi adus de la un restaurant. De când era plănuită mutarea asta? Probabil, de când fusese rănită ultima oară. Avusese de la început acordul lui Alex. Dar de ce nu amenajase salonul la vilă, când secretul era vital pentru amândoi?
Ca să nu-şi mai bată capul cu întrebările, Cristina deschise televizorul. Schimbă canalul de câte ori zări chipul său ori pe cel al lui Alex, constatând repede că discursul de la ceremonie era disecat în orice talk show. Ar fi trebuit să asculte părerile analiştilor de trei parale, dar decise că era momentul potrivit pentru o mică rebeliune. Nu se opri din butonat până când nu dădu peste ştirile externe. Prezentatorul lălăia elogiul unui câine din Canada care-şi salvase stăpânul octogenar, atacat de un urs. Cristina fu tentată să stingă televizorul, dar îşi impuse să se uite până la sfârşit. Nu putea să se lase mereu copleşită de sentimente, tocmai asta o făcuse vulberabilă în faţa lui Volodea. În plus, trecuse prin clipe mai grele decât moartea unui dulău şi nimeni nu putea spune ce-i rezerva viitorul. Totuşi, răsuflă uşurată când începu ştirea următoare.
– Misterul unei crime oribile a fost dezlegat în capitala Rusiei, spuse cu acelaşi zâmbet stereotip crainicul, de parcă ar fi vorbit despre cel mai simpatic subiect din lume. Asasinul lui Serghei Antipov, colecţionarul de antichităţi decapitat iarna trecută, a fost în sfârşit prins de Miliţia moscovită. Este vorba despre un om al străzii, consumator înrăit de alcool şi stupefiante, la care anchetatorii au găsit o bijuterie a victimei. Potrivit surselor judiciare, bărbatul reţinut a recunoscut deja crima. Totuşi, el a susţinut în faţa anchetatorilor că însuşi Antipov a cerut să-i taie gâtul, oferindu-i pentru asta o mulţime de bani. „Râdea atunci când am băgat cuţitul în el. Tot el mi-a spus cum să-i aşez căpăţâna după ce dă colţul”, a susţinut asasinul, într-una dintre cele mai uimitoare mărturii de care au avut parte până acum criminaliştii din Moscova.  
Cristina încremeni, cu telecomanda în poale. Şi ce dacă l-au prins? Un boschetar din Moscova n-o putea ucide pe Vera. Deşi ar fi trebuit să uşureze munca anchetatorilor, vestea nu-i cădea bine. Un criminal voiajor se putea întoarce la Moscova pentru totdeauna, iar un asemenea deznodământ nu i s-ar fi părut chiar foarte rău. Dacă-i un ieşean, când se va opri? Dar dacă-i totuşi Volodea? Poate remarca despre discreţie a fost doar praf în ochi.
O bătaie în uşă o făcu să renunţe la dezlegarea enigmei.
– Cine-i? întrebă gâtuit Cristina.
– Karpov, veni răspunsul. Eşti goală, kiska? Nu te ruşina, doar te-am văzut deja jucându-te!
– Intră, zise Cristina, deşi regreta deja că-l sunase.
Karpov aduse cu sine un vânt îngheţat care o sili pe Cristina să se acopere până la gât cu pătura moale, mirosind a trandafiri. Rusul o privi lung şi se încruntă la vederea pansamentului.
– Ce s-a întâmplat, kiska? spuse morocănos şi se aşeză neinvitat pe marginea patului.
– Tu ce crezi? Nu ştie ori se preface?
– N-am timp de ghicitori! Tu m-ai chemat. Ce-ai păţit?
– Eram la cimitir şi, când s-a cutremurat pământul, m-am împiedicat. M-am lovit de o cruce.
Privirea lui Karpov mustea de bănuieli.
– La cimitir? Ce căutai acolo, perversă mică?
– Am fost la înmormântarea unei prietene. Minţi, Vera nu ţi-a fost prietenă!
Rusul dădu scurt din cap şi Cristina fu convinsă că ştia despre cine vorbea.
– Şi te-ai împiedicat... Femeile în situaţia ta sunt mai atente! Dar se pare că ţie-ţi place să calci strâmb, kiska.
Cristina strânse pumnii. Aluzia lui Karpov era extrem de transparentă, ochii lui o dezbrăcau.
– O femeie în situaţia mea ar trebui să aibă mai puţine motive de stres! se răsti. Şantajul nu ajută la sănătate. Nu e bun nici pentru mine, nici pentru copil. Iar alte...
Karpov ridică demonstrativ mâinile, într-un gest de predare care nu o convinse deloc.
– Ei, kiska, nu vreau decât să fii... deschisă pentru stăpân. De ce ai sunat, în fond?
Cristina trase aer în piept. Am ajuns şi la asta. Să întreb sau nu? Propria laşitate îi făcu brusc scârbă.
– Unde-i Adam? spuse plat. N-a fost pedepsit destul?
Karpov o fixă uimit.
– Ce vrei să spui?
– Haida de! Era cu mine la cimitir şi a fugit în timpul cutremurului. Volodea îl vrea mort, l-a torturat, l-a silit....
Nu putea rosti cuvintele. A dispărut cel care ţi-a văzut trădarea ta, care e dator să-i spună lui Alex. Chiar îţi pare rău pentru asta? Poate ar trebui să-ţi doreşti să nu se mai întoarcă niciodată. Nu şi dacă atacul a fost planul lui Volodea. Înghiţi în sec şi înlătură gândul egoist.
– I-aţi spălat creierul, ca să mă lase sângerând în zăpadă? strigă. Nu-i de mirare să fi cedat, bântuit de viitoarele chinuri pregătite pentru amândoi! Şi eu m-am săturat să fiu sacul de box al altora!
Karpov se ridică şi făcu câţiva paşi. Pentru prima oară de când intrase în rezervă, avea un aer descumpănit. Cristina continua să-l fixeze, pe jumătate convinsă că joacă teatru.
– Cristina, răspunse Karpov, oprindu-se în faţa ei, dacă Adam a fugit, n-am nici un amestec, şi nici stăpânul Volodea. E grav ce-a făcut. Sluga nu-şi poate părăsi stăpânul când i se detună. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat! Absolut tot!
E posibil să spună adevărul? Îmi scapă tâlcul mesajului lui Adam? Întunericul despre care vorbea Adam era ascuns şi în Alex, şi în Volodea, şi în Karpov. Chiar şi în tine. Ţii minte? Creşte. E însetat. Dă-i ce vrea. Rezerva se învârti cu Cristina şi toate îndoielile dureroase se topiră în ceaţa binefăcătoare a unui leşin.
Când privirea i se clarifică din nou, doctorul Liu stătea la căpătâiul ei, iar Karpov rezema peretele.
– Am... Mi s-a făcut rău..., murmură Cristina. Dar sunt în ordine, nu-i aşa?
Liu clătină uşor din cap. Karpov se încordă, iar Cristina îşi muşcă buzele. Când aveau să se termine veştile proaste?
– Doare cap, burtă? întrebă chinezoaica. Avem ameţeli?
– Nu, răspunse Cristina.
– Altă problema?
– Puţină greaţă, câteva coşmaruri. Presupun că-i normal. A, şi văd monştri care nu există. Care-i treaba?
– Coşmaruri?
– Da, da!
– Cum adică?
– Ei, coşmaruri, vise urâte! Prostii... Tu n-ai niciodată?
Liu privi pe furiş la Karpov, îşi drese glasul şi răsfoi cele câteva pagini acoperite cu cifre.
– Analize nu prea bun, Cristina.
Primul imbold fu să-şi pună perna peste urechi şi să-i strige chinezoaicei să plece. După toate câte i se întâmplaseră în ultimele zile, încă o picătură avea să răstoarne paharul. Dar o asemenea reacţie n-ar fi îndepărtat necazul, doar i-ar fi dovedit lui Karpov cât de slabă era. Şi trebuia să fie puternică, fiindcă orice avea de spus Liu, avea să ajungă imediat la urechile lui Volodea. Cristina se rezemă de pernă şi îşi ascunse mâinile tremurătoare sub pătură.
– Ce-i? întrebă. Nu mă mai fierbe, spune-mi!
Îl văzu pe Karpov gata să ia notiţe în minte. Nici el nu ştia despre ce vorbea doctoriţa. Cu un fior de anticipare îngrozită, Cristina îşi aminti durerea care o fulgerase când năluca îi băgase degetul în buric. Dar chiar  a fost o nălucă? Adam... te-a lovit la frunte, la burtă doar te-a atins. Totuşi... Era posibil să fi pierdut copilul fără să sângereze? Logica îi spunea că nu. Dar oare câte dintre principiile ei se aplicau la un copil născut din împreunarea cu un băutor de sânge?
Cristina se simţi deodată vinovată. Nu încercase acea duioşie a femeii care urma să devină mamă, nu-şi făcuse planuri pentru camera copilului, nu se întrebase decât dacă în burta ei creşte un monstru. Dacă spaima cutremurului, adunată cu oboseala ultimelor zile, îi provocase un avort, iar halucinaţia fusese felul ei de a îndura trauma? Transpiraţia începu să-i curgă pe spinare în timp ce aştepta răspunsul chinezoaicei.
– Analize zice anemie mare, murmură femeia. La început, nu pricepi de ce. În decembrie totul este în regulă.
Cristina se încruntă, neştiind dacă să se simtă uşurată sau speriată. Nu pierduse copilul, dar nici nu-şi dădea seama de ce ar suferi dintr-o dată de anemie.
– Dar cum se putea întâmpla asta? zise. Am stat izolată, am mâncat pe săturate, m-am odihnit. Ce mai, am fost tratată regeşte!
Se opri, conştientă că vorbea prostii. Ce legătură aveau lâncezeala ei între pereţii vilei şi mâncarea bună cu anemia? Mai bine îşi ţinea gura. Liu privi întâi spre Karpov, apoi spre ea, cu un aer uşor nesigur.
– Poate doar presupune, spuse Liu. Mai trebui facem investigaţii.
– Aşa... Şi ce presupui?
– Copilul. E... neobişnuiţi. Cu alte nevoie. Şi corpul tale i-l potolesc, dar greu.
Cristina se holbă neîncrezătoare.
– Ce nevoi? murmură.
– Sânge...
– Dar e doar... Nici nu-l poţi vedea la ecograf! protestă Cristina.
Liu clătină din cap, cu o mină îndurerată.
– Asta eşti! Rezolvăm problema?
Cristina simţea cuvintele scurgându-i-se din minte ca apa printr-o sită cu mii de găuri. Reuşi doar să râdă căznit. Cum să răspundă unei asemenea nevoi? Îi era şi groază să se gândească la ce-ar putea propune Liu.

15 aprilie 2014

Am făcut... contact

La iniţiativa SRSFF, Nemira coace încă o antologie science fiction în care apare şi o povestire a subsemnatei. Volumul Xenos. Contact între civilizaţii figurează de zilele trecute la capitolul ”În pregătire”, pe site-ul editurii. În sumar veţi mai regăsi povestiri de Liviu Radu, Aurel Cărăşel, Cristian Teodorescu, Daniel Haiduc, Diana Alzner, Ioana Vişan, George Lazăr şi Mihai Liviu Goga, antologator fiind Antuza Genescu. Iată şi un fragment din prezentare:
Sigur v-aţi întrebat, măcar o dată, ce-aţi face dacă v-aţi trezi cu un extraterestru în faţă. Dar v-aţi şi dat un răspuns? Dacă nu, va trebui s-o faceţi cât de repede. Începeţi prin a citi aceste întâlniri fabuloase cu extratereştri, puse pe hârtie chiar de către cei care le-au trăit. În realitate? În imaginaţie? Rămâne de văzut...
Mai multe, citiţi aici.

10 aprilie 2014

TRANSFORMAREA: Înmormântarea (2)

Cristina clipi şi se sili să privească peste umăr, dar văzu doar negură. Totuşi, mâna aceea o smulgea din strânsoarea mormântului, ca pe-un copil nedorit din pântecele mamei. Pământul încă se agăţa de ea, tremurând în chinurile unei faceri monstruoase. Te rog! Pe cine ruga? Ce-i cerea? Cristina scuipă fărâme de lemn şi de ţărână, apoi salvatorul o aruncă în zăpadă. Răceala ei curată o feri de leşin. Mâna fără carne o întoarse brutal pe spate şi umbra ajunse doar la câţiva centimetri de gura Cristinei. Nici ea nu putea înţelege cum ghicea un rânjet acolo unde era doar întuneric.
– Cine eşti? şopti cu ultimele puteri. Ce eşti?
 Arătarea se undui sinistru.
– Tu ce crezi, duşka? spuse cu glasul lui Volodea. Sunt suma temerilor tale. Maestrul păpuşar, căruia i se supun monştrii şi vrăjitoarele. Sunt multe şi nimic. Sunt dincolo de cuvinte.
Era din nou amorţită, la mila creaturii care îi rupea nasturii hainei de blană. Cristina reuşi doar să scâncească slab când umbra îi ridică bluza şi îi apăsă pântecele. Crezuse că nimic nu putea fi mai rău decât ororile prin care trecuse. Se înşelase încă o dată! Mâna arătării îi mângâie încet burta şi Cristina simţi ceva răspunzându-i dinăuntrul ei. Coşmarul trăit cu doar câteva nopţi înainte se năpusti iarăşi spre ea, în vreme ce răceala umbrei i se insinua în fiecare por al pielii.
– Daaaa, şopti umbra. Creşteeee. E-nsetat.
– Cum...? horcăi Cristina. De unde ştii?
Creatura îşi încleştă mâna în jurul gâtului ei. Parcă o mănuşă de fier o ţinea prizonieră, pregătind-o pentru alte orori. Încă îi permitea să respire, dar tot mai puţin aer îi intra în plămâni.
– Dă-i ce vrea! murmură umbra. Auzi? 
– Ce vrea?
Privirea începea să i se împăienjenească.
– Toţi ţi-au cerut câte ceva, nu? Alex, Volodea, colegii tăi, Truşescu, mama... Să lupţi, să iubeşti, să te supui, să ajuţi, să fii fericită. Dar tu te pricepi să dezamăgeşti oamenii! Nu şi pe el!
Încă o apăsa pe pântece, îşi strecura răutatea în ea. În copil.
– Te rog, opreşte-te! gemu Cristina.
Pielea dezgolită îi îngheţa, fruntea îi zvâcnea de durere, plămânii i se luptau chinuit pentru fiecare gură de aer. Mai rea decât toate era însă prezenţa nelămurită din ea, care se zbătea, căuta o ieşire, cerea carne şi sânge. Mult sânge. Mi se pare! Port un copil normal, care-i doar o aglomerare de celule acum. Năluca se joacă pur şi simplu cu mintea mea. Nu e prima, nici ultima care face asta. Dar nu reuşea să se convingă că totul era-n regulă cu pruncul. Degetele umbrei se descleştară şi Cristina reuşi să-şi umple plămânii cu aerul ce mirosea a ars. Cu colţul ochiului, Cristina văzu că flăcări înalte se hârjoneau pe mormânt.
– Dă-i ce vrea până nu-i prea târziu! zise umbra cu glasul lui Alex. Timpul se scurge repede. Cercul s-a închis.
– Ce să...?
Creatura îi înfipse un deget în buric şi durerea veni ca o descărcare electrică, făcând-o să-şi piardă cunoştinţa. Când se trezi, tremura şi scâncea ca un bebeluş. Era chircită în zăpadă, cu mâinile adunate pe pântece şi chiar să clipească îi cerea un efort îngrozitor. Dar frigul săgeta cu mii de ace lungi şi, după o vreme, Cristina se sili să se ridice în patru labe. Reuşi să-şi aşeze hainele după încă un minut. Teroarea nu-şi descleştase ghearele din jurul sufletului Cristinei, dar nimic străin nu-şi mai striga existenţa în carnea ei. Fulgi rari începură să-i cadă pe faţă.
Privi în jur şi icni, descoperind că se afla chiar lângă mormântul Verei, iar totul era cum se cuvenea. Nici o umbră feroce nu bântuia cimitirul. Focurile iadului nu pluteau peste stratul gros de zăpadă. Crucea era doar puţin înclinată, pământul răvăşit acoperea totuşi sicriul. Cristina duse palma la gură, căutând în zadar logică în nebunie. Ar fi trebuit să se trezească în mijlocul unui câmp de război, nu al unui tablou de poveste. Găsi o crustă de sânge închegat pe frunte. Hemoragia se oprise, dar fusese destul de puternică. Încet, Cristina adună o mână de zăpadă şi se şterse pe faţă. Privi gânditor cum se schimbă culoarea omătului înainte de a se topi între degetele ei. Un frison o străbătu, iar odată cu el se întoarse şi durerea. Nu-i nimic, e doar o zgârietură. Dar Alex o să se supere când o să mă vadă. Şi o să-l pedepsească pe Adam. N-a încercat să mă ajute. Frica se întoarse, şi mai puternică.
– Adam? ţipă Cristina, întorcându-se în toate direcţiile. Unde eşti?
Nu-i răspunse nimeni. Oare umbra îl redusese la tăcere pentru totdeauna?
– Adam!
Începu să alerge bezmetică printre morminte, căutând măcar o urmă a prezenţei lui. Parcă Adam s-ar fi evaporat, parcă nici n-ar fi venit cu ea la cimitir. Epuizată, Cristina se prăbuşi pe o bancă şi-şi acoperi faţa cu palmele. Avea încă telefonul în buzunarul hainei, dar nu îndrăznea să-l sune pe Alex. Arătarea îi vorbise şi cu vocea lui. Arătarea îi palpase pântecele, le simţise copilul, îi transmisese ceva. Îi ceruse să-i dea ce doreşte. Iar în visul ei... Cum putea vorbi despre asta cu Alex? Dar trebuia să facă totuşi ceva, nu-l putea abandona pe Adam.
Telefonul îi sună şi Cristina ţipă de spaimă. Număr necunoscut. Duse aparatul la ureche, tremurând.
– Da? răspunse slab.
– Eşti OK? Vine cineva la tine în câteva minute, zise Truşescu. Stai acolo!
Abia când închise, Cristina se miră că nu zărise nici un poliţist. Privi copacii care înconjurau mormântul. La început nu văzu nimic, apoi surâse chinuit. 
– Bravo!
Agrişan sosi în fugă, iar Cristina se ridică clătinat.
– Camera v-a căzut din copac, îi spuse cu nesfârşită oboseală Crstina. Unde-i Truşescu?
– Şefu e-n dubă, lângă poartă. La cutremur s-a întrerupt transmisia, telefoanele au luat-o şi ele razna. Am venit cât de repede am putut. Nu arătaţi prea bine! Tăietura asta...
– Am fost atacată, dar am scăpat uşor. Adam Volk, în schimb, a dispărut. Ia odată camera aia!
Agrişan îşi permise o grimasă, dar Cristinei  nu-i păsa. Înregistrarea avea să-l lămurească. Până atunci, nu erau prea multe şanse să le explice totul. Agrişan examină rapid camera.
– Putem descărca imaginile. Cine ziceaţi că v-a atacat?
Cristina scoase un fel de mormăit răguşit. Nici măcar ea nu ştia ce văzuse, cum să-i zică lui? Iar fiecare secundă pe care o pierdeau îl putea costa scump pe Adam. Nu se îndoia că i se întâmplase ceva îngrozitor, n-ar fi părăsit-o niciodată.
– Hai la dubiţă, şopti. E mai bine aşa.
Agrişan păru gata să protesteze, dar Cristina porni pe alee. Subinspectorul privi în jur, ridică din umeri şi păşi după ea. Dă-l dracului! De Truşescu am nevoie, nu de el. Cu fiecare metru străbătut, se îndoia însă tot mai mult că până şi comisarul o putea ajuta.
Duba neagră era oprită la vreo zece metri de poarta cimitirului. Agrişan bătu scurt, iar Truşescu deschise uşa din spate, se holbă posomorât la Cristina şi-i întinse mâna să urce. Agrişan îi întinse şefului său camera, dar rămase jos, cu un aer nefericit.
– Mai dau o raită prin cimitir, spuse. Cic-a dispărut Adam Volk.
Comisarul înclină din cap aprobator, iar Cristina rămase cu privirea pierdută la ecranul de pe care clipeau doar purici. Truşescu se uită încă o dată la rana ei.
– Nu-i o privelişte frumoasă, dar îţi trece până te măriţi. Ne-a zgâlţâit destul de tare. De ce te-ai lovit, de cruce? N-a fost o idee prea bună să vii la cimitir, nu? Mereu sper că te vei dezvăţa să-ţi vâri nasul peste tot, şi mereu mă înşel. Nu cumva eşti dependentă de andrenalină? 
Cristina începu să clocotească pe dinăuntru. Comisarul permisese să fie terorizată chiar lângă el şi acum glumea?
– Nu m-am lovit, am fost atacată, spuse apăsat, iar Adam a dispărut. Şi toate sub supravegherea ta, comisare!
– Atacată? repetă Truşescu. De cine? Când a început cutremurul, lângă tine erau doar Adam şi groparul. Iar amărâtul a luat-o la sănătoasa ca un iepure. Dar şi noi ne-am speriat, ce să zic.
– A apărut altcineva. De ce nu l-ai trimis pe Agrişan la groapă când n-ai mai primit imagini? Am stat acolo o veşnicie, la discreţia...
– O veşnicie?
– Nu mai repeta tot ce spun, comisare!
Se opri, simţind pericolul de a ceda. Nu-şi putea permite asta. Pentru ce urma, trebuia să fie perfect stăpână pe sine.
– Cristina, n-au trecut mai mult de cinci minute de când s-a terminat cutremurul şi până am sunat. Ne-a luat şi nouă ceva să ne revenim din spaimă şi să verificăm aparatura.
– Nu se poate!
– Ba da, Cristina! La unşpe şi şase minute s-a întrerupt semnalul. Uită-te cât e acum ceasul.
Cristina îşi scoase telefonul şi constată cu stupoare că Truşescu avea dreptate.
– Să vedem caseta! mormăi.
Fără alte comentarii, comisarul derulă şi porni înregistrarea de la terminarea înmormântării, iar Cristina strânse pumnii şi se întrebă dacă nu făcuse o greşeală. Poliţistul, cu mintea lui atât de raţională, va accepta oare arătarea? Ce explicaţii îi va cere şi cât de multe îi va putea dezvălui, fără să trădeze secretul lui Alex? Dar răul fusese făcut şi Cristina se holbă la ecran, sperând să afle ce o atacase. Numai că imaginile curgeau relativ normal, deşi camera se zgâlţâia. Groparul o lua la goană, pământul abia clădit de el se mişca, dar nu şi sicriul, iar Cristina se zări pierzându-şi echilibrul. Nici o umbră nu se aplecă însă funest deasupra ei. Versiunea ei de pe ecran cădea în genunchi, fără să fie însă înghiţită de mormânt.
– Nu se poate! murmură Cristina.
Dar ce era mai rău urma. Adam se apropie de ea şi-o privi absent. Omul pe care-l socotise nu servitor, ci prieten o izbi cu fruntea de cruce. Cristina se văzu leşinând.
– Ce...? De ce?
Vorbele o trădau, mintea refuza să accepte ce vedea. Adam se apleca peste ea şi îi atingea burta. Cristina icni, convinsă că va urma o nouă lovitură, dar Adam se cutremură, se întoarse vijelios şi se pierdu între morminte.
– N-a fost aşa! chiţăi indignată Cristina. Nu Adam a...
– Dar cum a fost? întrebă cu voce scăzută comisarul. Cine te-a atacat?
Tonul său răbdător îi servi drept duş rece.
–  O... o umbră.
 Suna inept chiar şi pentru ea. Alternativa era însă să admită că o luase razna. 
– Cristina, zise blând Truşescu, a fost întâi spaima cutremurului, apoi atacul lui Adam. Te-a lovit la cap. Nu e nicio ruşine dacă...
– Am avut halucinaţii?
– Ai văzut doar şi tu...
Derulă caseta încă o dată şi, scuturată de fiori, Cristina privi din nou ecranul. Doar nu mi-am imaginat totul? Înnebunesc?Ce-i cu mine? Încă nu putea să creadă că fusese doar o închipuire. Adam n-ar fi lovit-o, n-ar fi părăsit-o aşa, chiar dacă umbra nu existase. Vibraţia telefonului o făcu să se scotocească febril prin buzunare. Avea un mesaj vocal. Duse telefonul la ureche şi auzi vocea lui Adam. Îmi pare rău, Cristina. Am luat-o razna de spaimă! Am nevoie de singurătate. Sper că-nţelegi. Doar ai fost şi tu silită să priveşti întunericul în faţă. Privi neajutorată aparatul, apoi îl puse pe speaker.
– Ascultă! îi ceru comisarului.
De data asta, spera să i se spună că i se năzare, dar comisarul dădu aprobator din cap.
– Vezi? Recunoaşte chiar el totul! Problema-i simplă. Vrei să depui plângere? Atunci îl vom găsi, nu se poate să fi ajuns prea departe. Va fi acuzat de lovire, poate chiar arestat. Doar eşti logodnica preşedintelui...
– N-nu. Gândeşte repede! Adam a suferit mai demult o traumă. La un cutremur... Iar dacă se află, va fi un adevărat circ. Dacă-i spui lui Alex, îl va ucide. Trebuie să existe o explicaţie. Găseşte-o!
Comisarul se încruntă, dar nu insistă.
– E alegerea ta! Eşti sigură? Nu vrei să vorbeşti întâi cu domnul Corbu?
Cristina dădu energic din cap şi simţi gustul sângelui. Scuipă în batistă şi văzu o pată roşie.
– Gata! spuse aspru Truşescu. Te duc la spital. Asta ar fi trebuit să fac asta de la început. Nu ştiu ce-a fost în capul meu!
Maşina se puse în mişcare.
– La spital? Crezi că-i nevoie? M-am ales doar cu o zgârietură.
– Nu poţi şti asta. Nu în situaţia ta.
Cristina îşi muşcă buzele, dorindu-şi să-i poată povesti despre creatura care-i vârâse degetul în buric. Duse maşinal palma dreaptă la pântece. Dacă întâlnirea din cimitir nu era o halucinaţie, şi încă nu putea crede că Adam ar fi lovit-o, ce-i făcuse monstrul? N-o durea burta, dar îşi simţea pielea mai rece în jurul buricului. Pruncul nenăscut înfruntase deja destule provocări cât pentru o viaţă întreagă, iar ea îl alunga prea des din gândurile ei, ca să scape de coşmaruri. Poate, până la urmă, nu era o idee aşa de proastă să o vadă un medic. Dar trebuia să fie atentă la fiecare mişcare. Karpov pândea pe undeva, iar gazetarii ar fi savurat ştirea.
– Nu vreau să iasă cine ştie ce tămbălău din chestia asta, mormăi.
Truşescu ridică exasperat ochii spre tavanul dubei, dar vorbi pe un ton binevoitor.
– N-o să iasă! Vom fi discreţi. Tu doar odihneşte-te până ajungem.
Cristina clătină din cap. Nu putea fi vorba de odihnă în condiţiile acelea. Ar fi trebuit să-l anunţe pe Alex că mergea la spital, dar nu credea că programul oficial se terminase. N-ar fi ajutat-o cu nimic ca Alex să lase totul baltă şi să vină după ea, asmuţind şi ogarii din presă la vânătoare. Dar nici să tacă chitic nu putea. Pe cine să anunţe? Adam ar fi fost răspunsul în orice altă zi.
Cristina butonă telefonul la întâmplare, până când numărul lui Karpov fu afişat pe ecran. Un icnet i se urcă în gât, dar îl opri. Într-un fel, omul lui Volodea ar fi fost următoarea alegere logică. Examină ideea de a-i cere ajutorul cu o detaşare autoimpusă. În fond, de unde ştia că rusul n-o urmărise, că nu aflase deja totul?
Îşi muşcă buzele, impunându-şi să nu se piardă cu firea, şi privi pe geam. Se apropiau de spitalul care nu păstra între zidurile sale coşcovite decât amintiri oribile pentru ea. Nu era doar locul unde fuseseră duşi, după un adevărat ordaliu, Amalia şi Mihai, dar şi cel unde fusese ucis tatăl Steluţei? Nu avea să se simtă niciodată în siguranţă acolo, aşa că de ce să nu-l sune pe Karpov? Era o completare reuşită a tabloului ororilor. Glasul lui Karpov veni după primul apel.
– Da, Cristina? S-a întâmplat ceva? Trebuia să ne vedem după-amiază.
Cristina nu se obosi cu politeţurile.
– Mă îndrept spre spital. Mă aduce Truşescu. Nu-i ceva grav, doar o zgaibă. De la cutremur... M-am gândit să te anunţ. Alex e încă ocupat cu ceremoniile, presupun.
Se opri, temându-se să spună mai multe sub privirea atentă a comisarului. Glasul lui Karpov căpătă o nuanţă metalică.
– Foarte bine-ai făcut, kiska! Doctorul Liu e la spital. Se va ocupa de tine. Îl anunţ eu şi pe stăpân.
– Bine. Poţi să treci şi tu pe acolo? Aş vrea să discutăm ceva.
Urmă o pauză de câteva secunde, în care bătăile inimii Cristinei se înteţiră.
– Da, de ce nu? Am să vin. Ţi s-a făcut de-o mozoleală, kiska?
Karpov închise înainte ca ea să mai spună ceva. Cristina îşi compuse un surâs pentru comisar. De faţă cu el, oricum nu i-ar fi putut da replica meritată rusului.
– Gata, am aranjat să mă aştepte cel mai bun doctor! spuse. Dar cred că ne facem prea multe griji.
– Mai bine aşa decât să fim iresponsabili.
– Nici măcar n-aţi terminat pânda la mormânt!
– Mă tem c-a fost o pierdere de vreme. Presimt că ancheta asta o să-mi dea dureri de cap. În fine, nu-i cazul să-ţi faci griji pentru asta acum.
– A fost o înmormântare ciudată, zise Cristina. Toţi se grăbeau, şi femeile alea. Se uitau la mine de parcă eram o... Criminală. Nu-i cazul să spui asta, când Truşescu ştie c-ai fost în casa babei. Şi că, în fond, chiar eşti o criminală, l-ai ucis pe Zaharia. Şi poţi să-ţi spui cât vrei că erai în legitimă apărare, că ai vrut s-o salvezi pe Steluţa, asta nu spală sângele lui de pe mâinile tale. Crezi că le poţi identifica?
– O ştim pe una dintre ele. Cea cu urme de vărsat. Dar nu la asta ar trebui să-ţi stea capul acum.
– Zi-mi totuşi cine e! 
Truşescu clătină dojenitor din cap.
– Odorica Stancu. De ani buni o bănuim că vinde lucruri furate sau de contrabandă, dar n-am reuşit niciodată s-o prindem în flagrant. Stă pe lângă spital, băieţii ăia tuciurii o ştiu de Mătuşa Odorica. Deşi nu-i de-a lor, toţi ţiganii amuţesc când vine vorba de afacerile tuşii. N-o bănuiam şi de delir religios totuşi...
– Mi-a zis ceva, cred că tot în ruseşte. N-am înţeles.
Comisarul ridică din umeri.
– Dacă vrei să crezi rusa lui Agrişan, a bombănit o prostie. Uşa-i deschisă, băiete! Că numai copiii ne lipsesc în toată porcăria asta!
Încă o certitudine sumbră se adăugă celor din mintea Cristinei. Odorica nu vorbea despre un om. Motanul Verei ajunsese deja la ea, iar sluta îi dăduse o sarcină. Din câte ştia ea, uşa pe care o deschisese putea fi chiar cea către iad.  

  

Arhivă blog