31 mai 2014

Diseară, la Digi…

… Hobbitul, o călătorie neaşteptată. Prima parte a unei alte trilogii marca Peter Jackson. Aşadar, pentru fanii Lord of the rings :

29 mai 2014

TRANSFORMAREA: Interogatoriul (1)

Părintele Andrei fusese dus direct în biroul comisarului Truşescu şi lăsat să se perpelească pe cel mai incomod scaun, sub privirea vigilentă a lui Agrişan. Cristina şi comisarul se întâlniră pe hol, la vreo doi metri de uşă şi se priviră cu un aer de sumbră satisfacţie. Truşescu îşi mută sub celălalt braţ dosarul destul de gros şi tuşi încrâncenat, iar Cristina îşi zise că suspectul avea să treacă prin momente neplăcute. Truşescu îi întinse rânjind o foaie de hârtie. Literele tremurate erau scrise cu pixul, nu cu sânge, însă mesajul rămânea înfiorător. Cristina se încruntă, străbătută de un amestec de scârbă şi uimire. Cum de era popa atât de prost ca să păstreze o asemenea probă zdrobitoare, după ce le râsese în nas cu atâtea manevre diabolice? Norocul comisarului!
– Ai să-l iei tare, nu-i aşa? şopti.
– Şi-ncă cum! Când i-am bătut la uşă, animalul a avut tupeul să mă întrebe dacă nu pot să revin după ce-şi termină rugăciunile! Cică datoria faţă de Dumnezeu e mai importantă decât slujirea oamenilor. Nici după ce i-am vârât mandatul sub nas nu a dat înapoi. Las că vede el...
Cristina chicoti, închipuindu-şi grimasa comisarului la auzul dojenii preotului. Buna dispoziţie îi trecu însă instantaneu când îşi aminti de ce îi trecuse pragul Truşescu omului în sutană.
– Aţi găsit amprente pe cuţit?
– Doar parţiale. Prea puţin pentru a face o identificare. Analizele de sânge încă nu s-au terminat. Nu contează! În câteva minute sau câteva ceasuri, vom avea răspunsuri la toate întrebările.
– Ştiu că nu se poate să intru cu tine în birou, dar tare aş vrea să asist la interogatoriul ăsta.
Truşescu îşi frecă gânditor buza de jos.
– M-ai ajutat cu descoperirea din cimitir, ce-i drept, murmură. Ai putea spune că-ţi sunt dator, încă o dată. Priveşte cumva preşedinţia acest caz ca pe un atentat la siguranţa publică? Eventual, unul care ar putea influenţa politicile în domeniul criminalităţii?
Cristina dădu să nege, dar întâlni privirea pişicheră a poliţistului şi se răzgândi.
– Sigur că da! Vei primi şi un document în sensul ăsta cât de curând.
– Ei, dacă e o problemă oficială, am putea aranja ceva. Aşteaptă aici, te rog! Nu durează mult.
Rămasă singură pe hol, Cristina se scutură de oboseală şi surâse, mulţumită că vânzoleala din clădire încetase. Cu cât erau mai puţini poliţişti la sediu, cu atât scădeau şansele ca vreunul dintre ei să dea ştirea pe goarnă.
Uşa se deschise vijelios, iar Agrişan ieşi mustăcind. Se apropie de ea cu paşi grăbiţi şi primul instinct al Cristinei fu să se dea înapoi. Avea aceeaşi figură satisfăcută ca atunci când o aruncase într-o celulă şi îi oferise superiorului său posibilitatea de a-şi dovedi abilităţile de torţionar.
– Domnişoară Man, spuse Agrişan, veniţi cu mine vă rog! Interogatoriul va începe în două minute.
Cristina îl urmă fără o vorbă, încă aşteptând să audă de dincolo de uşă gemete sau pocnituri. Agrişan o conduse în biroul alăturat, iar Cristina trecu în revistă dintr-o singură privire mesele pe care se vedeau trei calculatoare. După ce meşteri la cel mai apropiat, apăsând tastele doar cu degetele arătătoare, Agrişan îi făcu semn să se aşeze. O fereastră se deschise pe ecran, iar Cristina se trezi holbându-se la faţa transpirată a preotului.
– Veţi putea vedea şi auzi totul de aici, spuse Agrişan. Aveţi noroc! Toate calculatoarele sunt în reţea, iar zilele trecute i-au adus şefului o cameră web. Calitatea imaginii şi a sunetului nu e cine ştie ce, dar decât deloc... Vă las singură, şefu mă aşteaptă. E pornit rău!
– Mulţumesc. Nu vă temeţi totuşi c-aş putea fi prea indiscretă? Presupun că mai sunt informaţii oficiale pe calculatorul ăsta. Ori pe celelalte.
Agrişan ridică din umeri.
– Accesul la restul fişierelor şi la celelalte calculatoare e parolat. Băiatul care se ocupă de reţea e un hacker reformat. La noi face... muncă voluntară. Oricum, presupun c-aţi primi orice informaţie i-aţi cere, dar dacă vi s-a făcut dor de-o migrenă...
Mă ia peste picior? Înainte să-i vină în minte o replică acidă, Agrişan ieşi din încăperea cu pereţi de un verde greţos, iar după un minut îl văzu înapoi în biroul comisarului. Cristina lăsă supărarea la o parte şi se concentră asupra imaginilor de pe monitor. Truşescu era cocoţat pe birou şi-l fixa pe Andrei, care însă îi ocolea cu obstinaţie privirea, preferând să admire petele lăsate de nenumărate ceşti de cafea pe tăblia biroului. Agrişan rămase lângă uşă, în ceea ce părea un ritual mai bine închegat chiar decât al unei spovedanii.
– Atâţia oameni ţi se destăinuie săptămână de săptămână, părinte, începu pe un ton jos comisarul. Bolnavi, păcătoşi, nefericiţi... Credincioşi doar în vorbe, negri la suflet. Invidioşi pe fericirea altora, gata să-şi pună viitorul în mâna diavolului, chiar fără să primească nimic în schimb. Iar tu îi ierţi pe toţi. Trebuie să fie greu...
– Nu mă plâng! şopti popa. Domnul mi-a încredinţat slujba asta. Sunt turma mea şi-i păstoresc.
– Domnul... Cum te-a răsplătit până acum Dumnezeu pentru credinţa ta, părinte?
– Încurcate sunt căile Domnului. Eu pot doar să mă rog pentru înţelepciune.
– Doar pentru înţelepciune? Dar pentru puterea de-a schimba ceva? Nu te-ai săturat de oamenii ăştia? Le dai canon, îi ierţi, iar a doua zi o iau de la capăt!
– Cine-i fără de păcat să ridice primul piatra. Aşa a spus Mântuitorul.
– Şi care-i păcatul tău de căpătâi, părinte? Ce poruncă ai încălcat ultima oară?
Popa clătină violent din cap.
– Asta-i între mine şi Dumnezeu. Dar sunt curat în ochii lui, comisare. Mi-am ispăşit păcatele. Ce vreţi de la mine?
–  Haide, părinte! Nu-i o întrebare grea! Care poruncă? Să nu iei numele Domnului în deşert? Să nu preacurveşti? Să-ţi aduci aminte de ziua Domnului? Să nu ucizi? Ce zici de asta?
Andrei se dădu înapoi din faţa arătătorului acuzator al comisarului. Îşi lipi spinarea de speteaza scaunului şi începu să murmure ceva, cu privirea fixată pe palmele împreunate. Ca Vera.
– Ce spui, părinte? Vorbeşte mai tare!
Preotul îşi acoperi gura cu palmele, lăsând să răzbată doar un geamăt sugrumat. E nebun de legat. Cristinei nu-i era însă milă de el.
– Nu-ţi plăcea Vera, nu-i aşa? vorbi aproape blând comisarul. Nu-i greu de înţeles de ce. Eşti doar omul lui Dumnezeu, iar ea era unealta diavolului...
Popa îşi lăsă mâinile să se aşeze în poale şi îşi încrucişă din nou privirea cu Truşescu. Avea un aer buimac.
– Despre ce vorbiţi? Vera era o femeie bună, n-a supărat pe nimeni... Dădea acatiste, aducea colaci şi plăcinte de pomană la fiecare sărbătoare. A ajutat mult când am renovat biserica.
– Poate. Dar mai era o faţă a ei, o cunoaşte oricine i-a intrat în casă. Hai, nu te mai preface, părinte! Nu păcăleşti pe nimeni. O ştiai şi tu!
– Ce să ştiu?
Palma comisarului trosni pe tăblia biroului şi fruntea popei căpătă nuanţa unui gogoşar. Acuşica face o criză de apoplexie. Truşescu trebuie să acţioneze cu grijă.
–  Părinte, s-a terminat! spuse apăsat comisarul. Te-am prins. Recunoaşte şi, poate, vei scăpa de închisoarea pe viaţă. De ce ai omorât-o? Ai vrut să-i salvezi sufletul pedepsind trupul? Aşa ţi-a cerut Cel de Sus? 
Popa îşi făcu o cruce largă.
– S-o omor? Doamne fereşte! Poate c-am păcătuit uneori, cu gândul sau cu fapta, om sunt şi eu. Dar n-am încălcat şi porunca asta... Cum mă puteţi bănui? Am dus-o şi la groapă, m-ar fi trăsnit Dumnezeu!
– Dumnezeu nu trăsneşte ucigaşii. Dacă s-ar întâmpla aşa, puşcăriile ar fi goale. Uşurează-ţi conştiinţa, părinte! Noaptea, când eşti singur în pat, n-o auzi pe Vera horcăind? Nu-i simţi din nou sângele pe mâini? Nu mai minţi!
– Nu mint, scânci Andrei. Vă rog, daţi-mi nişte apă... Mi-e rău, cred c-am febră.
Comisarul pufni şi nu se întinse după carafă, ci după dosarul de pe masă.
– Ai să primeşti apă după ce recunoşti. Povesteşte-mi cum i-ai tăiat gâtul! E opera ta asta!
Truşescu scoase o poză din dosar şi i-o vârî sub ochi suspectului. Andrei se chirci şi începu să bată cruci mărunte. Nu se mai oprea, ca şi cum l-ar fi aşteptat un premiu pentru o anumită viteză a mişcărilor.
– Doamne, păzeşte-ne de cel necurat! Biata Vera, au adus-o la mine în sicriu închis... N-am ştiut... Cine-ar face aşa ceva? Nici un om, doar diavolul însuşi.
Truşescu aruncă fotografia pe birou, se ridică şi se postă în spatele părintelui. Se aplecă brusc spre el, dar Andrei se lăsă pe o parte, de parcă răsuflarea lui l-ar fi ars. Truşescu îl prinse de umăr şi-l sili să se îndrepte. Cristina îşi mângâie încet încheietura pe care, nu cu prea mult timp în urmă, i-o maltratase poliţistul. Se apropie de punctul culminant. Popa nu va rezista.
– Totuşi, cineva a făcut-o, îi şopti comisarul lui Andrei la ureche. Un om. Tu!
– Eu? N-aş face rău nici unei muşte!
Degetele comisarului i se încleştară în carne şi Andrei icni.
– Unde erai pe 23 ianuarie, la ora 9, părinte? întrebă surprinzător de calm comisarul.
– Eu... Acasă...
– Acasă.
– Da. Nu m-am simţit prea bine în ultima vreme. M-a atins gripa...
– Erai singur?
– Doar ştiţi că-s văduv!
– Aha. N-a trecut nimeni pe la tine?
– Nu.
– Dar erai acasă.
– V-am zis de două ori deja!
– Şi atunci cum îţi explici asta?
Comisarul îi aruncă în poale o altă fotografie, iar Andrei o ridică încet. Mâinile începură să-i tremure.
– Tu eşti ăsta! zise Truşescu. Iar ziua şi ora sunt trecute aici. Nu erai acasă şi-o putem dovedi.
– Eu... Nu ştiu... Trebuie să fi fost în pat... E-o poză trucată!
– Nu te încăpăţâna să negi evidenţa, părinte! Ce rost are? Ai sunat la 112 ca să-ţi anunţi păcatul. Poate asta îţi va reîmprospăta memoria.
Truşescu apăsă butonul reportofonului şi-l lăsă pe suspect să asculte înregistrarea. Când convorbirea se termină, Andrei începu să tremure. Truşescu îşi încrucişă braţele pe piept şi aşteptă, dar mărturisirea tot nu veni.
– Cine era? şopti preotul. Ce om îngrozitor!
Face pe prostul sau chiar nu-şi aminteşte?
– Tu! zise comisarul. Tu, părinte! Cine putea şti despre moartea Verei decât asasinul? De ce i-ai scos ochii? Ce-ai făcut cu ei?
– Eu... Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne! Nu se poate... Nu... E-o greşeală! Trebuie să fie...
Comisarul respiră adânc şi Cristina văzu că abia se abţinea să nu-l lovească. Îl înţelegea perfect. Bolmojeala preotului îi ridicase şi ei tensiunea, însă o muncea şi o urmă de îndoială. Se aşteptase la mai multă sfidare din partea cuiva capabil de-o asemenea atrocitate, a cuiva care-i făcuse să se învârtă în jurul cozii ca pe nişte pisici bete. Truşescu făcu vânt reportofonului în sertar şi îşi aprinse o ţigară.
– Ia ubiu vseh, spuse răspicat.
– Poftim? întrebă Andrei.
– Ia ubiu vseh. Pe cine mai voiai să ucizi, părinte?
– Nu înţeleg. În ce limbă...
Comisarul se întoarse fulgerător spre birou, luă o hârtie şi-l lovi cu ea peste obraz. Andrei ţipă scurt şi ascuţit, ca o femeie, şi încercă să sară de pe scaun. Truşescu îl împinse în piept, aruncându-l înapoi. Scaunul se clătină, dar Agrişan interveni prompt şi-l stabiliză. Au exersat de multe ori figura asta.  
– Ia-o! se răsti comisarul. Citeşte!
– N-nu. Nu mă mai chinuiţi! Nu vă e frică de Dumnezeu!
Truşescu îşi vârî degetele în părul preotului şi-l făcu să se uite la hârtie.
– Tu ai scris asta! Pentru tine totu-i doar un joc? Ei bine, jocul s-a terminat şi ai pierdut! Ia ubiu vseh. Îi voi ucide pe toţi. Cuvintele tale, scrise cu sângele Verei!
– Ia ubiu, repetă preotul. Ce...? Nu... Am fost astă noapte la mormântul ei. M-am rugat. Necuratul îi voia crucea, dar l-am alungat! N-a deschis uşa, nu! N-a furat nici oasele!
Comisarul schimbă o privire sugestivă cu Agrişan.
Andrei începu să plângă, iar Agrişan îi turnă apă într-un pahar de o curăţenie aproximativă şi i-l dădu în tăcere. Preotul sorbi cu zgomot, de parcă nu mai băuse de-o zi întreagă. Roşeaţa i se întinsese de pe frunte la restul feţei şi la gât. Nu terminase de băut când sună telefonul. Comisarul se încruntă şi ridică receptorul.
– Da?
Urmă o pauză lungă, în care sprâncenele comisarului se împreunară şi chipul i se albi.
– Sunteţi sigur? spuse.
 A primit o veste proastă. Care era noutatea, Cristina nu reuşea să ghicească. Spectacolul la care asista părea să curgă în direcţia dorită, chiar dacă preotul rezista cu ultimele puteri.
– Bine, mulţumesc, mormăi în fine comisarul şi aşeză receptorul în furcă.
Peste capul preotului, îl îmboldi pe Agrişan, iar subordonatul său înclină scurt din cap. O altă instrucţiune mută. Ce bine lucrează împreună!
– Ies cinci minute, spuse comisarul. Când mă întorc, dacă nu vorbeşti, întoarcem foaia, popo! Şi să nu crezi că poţi scăpa făcând pe nebunul!
Truşescu ocoli scaunul preotului cu o expresie scârbită, de parc-ar fi fost un morman de gunoi  şi ieşi în viteză. Cristina oscilă între dorinţa de a părăsi biroul ca să afle ce-l supărase şi cea de a urmări continuarea interogatoriului. Până la urmă, nu se dezlipi de calculator.
Agrişan îşi trase în scaun şi se aşeză în faţa preotului. Îi întinse un şerveţel de hârtie şi Andrei îşi suflă zgomotos nasul.
– Nu-i om bun, şeful dumitale, şopti. Să se poarte aşa...
– Ce-i mai rău abia urmează, părinte. E-n stare să te bată, doar ca să obţină o mărturisire. Să te ţină în arest zile întregi. Singur între patru pereţi, doar cu gândurile tale. Cu amintirile... Nu se va lăsa până nu vei recunoaşte! Nimeni nu-l poate opri. Nici chiar eu. De ce nu te scuteşti de suferinţă? Explică-i, va înţelege! Vrea doar să ştie adevărul.
– Nu mă lăsa pe mâna lui, te rog! Nu-mi amintesc ziua aceea, e adevărul adevărat!
– Dacă nu-ţi aminteşti, nu înseamnă că n-ai făcut. Ai văzut probele? Cuvintele pe care le scriai când ţi-am bătut la uşă...
– Poate le-am citit undeva. Într-un ziar!
– Mesajul de pe perete n-a fost niciodată divulgat ziariştilor. Doar asasinul îl ştia! Părinte, spuneai că eşti bolnav...
– Sunt. Am nevoie de ajutor.
– Iar eu vreau să te ajut, dar trebuie să mă asculţi!
Uşa biroului în care se afla Cristina se izbi de perete, iar Truşescu intră drăcuind şi se trânti pe un scaun.
– Ce-ai păţit? spuse Cristina. Arăţi de parc-ai vrea să dai gata o tavă de jeratec.
– Laboratorul a terminat analizele. Sângele de pe cuţit nu-i al Verei.
– Cum?
– Uite-aşa! E sânge uman, dar nu-i al ei.
– Păi al cui să fie? Al popei? Ai văzut vreo rană la el?
– Nu, dar nu l-am dezbrăcat.
Amintirea se zbătu în mintea Cristinei ca o jivină atinsă de glonţ. Era doar începutul, spusese ucigaşul.
– Încă o victimă? murmură.
– Doamne fereşte! Vom afla dacă-i aşa, dar nu cred că de la popă. Până să discut cu el, aş fi zis că ticălosul şi-a socotit fiecare pas. Acum însă, mă întreb dacă nu are cumva dublă personalitate. Pare sincer... Nu-i nimic, ne vom lămuri ce-i şi cu drăcovenia asta.
Cristinei îi venea greu să creadă că pumnalul nu avea nici o legătură cu moartea Verei, dar numai ea ştia că fusese făurit de bătrână. Nici măcar nu te-ai uitat în panoplie. Dacă-i chiar... Dar cum? Adam! E oare posibil? 
– Agrişan se descurcă bine, spuse.
– Mda. Încă un minut şi va reuşi. Ascultă!
Andrei şi Agrişan erau tot faţă în faţă, dar preotul se mai destinsese.
– Părinte, zise Agrişan, leapădă povara asta! Vei fi dat pe mâna judecătorilor oricum, însă doar căinţa te poate salva de flăcările iadului. Iar căinţa adevărată începe c-o mărturisire... Priveşte în adâncul sufletului tău!
– Trebuie s-o fi făcut, nu-i aşa? şopti preotul. Cine altcineva... La masa diavolului s-au aşezat, ca să se îndestuleze!  
Agrişan îi întinse o coală şi un stilou.
– Scrie mărturisirea şi vei fi iertat!
Degetele preotului abia atinseră stiloul când mâna i se contorsionă ca trasă de un laţ. Ochii îi căpătară o fixitate dementă, pixul îi căzu dintre degetele strâmbe pe podea şi se rostogoli sub masă.
– Ce mama mă-sii? răcni Truşescu şi ţâşni de lângă Cristina. Sun după medic! Să-l ferească Dumnezeu dacă ne ia de fraieri!

Cristina înţepeni, cu gura căscată ca la dentist. Comisarul ieşise, dar ea încă aştepta să înceteze spasmele ciudate ale preotului, să-l audă mărturisind că şi-a bătut joc de ei toţi. Dar un astfel de final era tot mai puţin probabil. O spumă trandafirie ţâşni de pe buzele preotului, iar trupul i se lăsă înspre stânga. Alunecă din scaun înainte ca Agrişan să reacţioneze. Abia când Andrei atinse podeaua cu un zgomot înfundat, Agrişan se repezi înainte. Trupul preotului se scutura ca al unui mim posedat de însuşi Belzebuth, iar din gâtlej îi ieşeau sunete îngrozitoare, aproape inumane. Toată bărbia îi era plină de sânge. 

26 mai 2014

Şi în "Argos Unu"


Continuând ideea prezenţelor subsemnatei la Bookfest, să mai vorbim despre o antologie! Una proaspăt anunţată de Michael Haulică - Argos Unu, care apare la Media-Tech & TexaRom. Acesta cuprinde zece dintre cele mai bune povestiri publicate în primul an de apariţie al revistei ARGOS. Una dintre ele e povestirea mea SF Călător printre oglinzi.



25 mai 2014

Sunt… stranie

Din păcate, nu ajung anul ăsta la Bookfest, dar sper să strălucesc şi-n absenţă. Cum? În primul rând, veţi găsi o istorie a subsemnatei într-o antologie nou-nouţă a Moşului SF, adică Ştefan Ghidoveanu. Intitulată sugestiv Lumi stranii, aceasta apare la editura Vremea. Trebuie totuşi să vă previn: povestirea mea, Gândacul, nu e pentru cei slabi de inimă ori pudibonzi. Lansarea antologiei va avea loc joi, 29 mai, la ora 14. Sumarul şi alte amănunte despre volum le găsiţi aici.


22 mai 2014

TRANSFORMAREA: Oţel şi sânge (2)

– Fricoaso! şopti Cristina.
Îşi impuse să păstreze o poză relaxată şi aşteptă. Un bărbat masiv, cu ochi căprui şi obraji îmbujoraţi de frig, înţepaţi neglijent de primele fire ale unei bărbi roşcate, intră cu pas măsurat. Purta o geacă de piele neagră şi blugi albaştri, iar părul scurt abia îi acoperea creştetul. Cristina îl văzu scanând cu privirea încăperea în doar câteva secunde şi decise că era la fel de tensionat ca ea.
– Domnişoară Man, spuse cu voce joasă bărbatul, bună ziua. Sunt prietenul lui Felix, Marian.
Cristina se aşeză din nou şi-i făcu semn să i se alăture pe bancă.
– Bună ziua. Mă aşteptam la o întâlnire mai puţin misterioasă.
– O, îmi cer scuze pentru asta, dar am presupus că păstrarea confidenţialităţii e vitală pentru dumneavoastră. Altfel m-aţi fi abordat pe canalele oficiale.
Are instincte bune şi gândeşte rapid. Intră în fişa postului, presupun.
– Aşa-i. Cum aţi aflat că sunt aici? Nici măcar logodnicul meu nu ştie asta.
– Îmi pare rău dacă v-am supărat. Nu v-am urmărit, vă asigur! S-a întâmplat să fiu prin apropiere când aţi coborât din maşină.
Cristina nu credea o iotă din ce-i spunea, însă avea destulă minte cât să nu-l piseze cerând alt răspuns.
– Şi ce aţi aflat? Presupun că-i ceva important.
– Da. Trebuie să recunosc, speram că sarcina pe care mi-aţi dat-o va fi mai uşoară.
Cristina îşi reţinu oftatul. Se prefigura încă o complicaţie. Începea să le piardă numărul.
– Ascult!.
– Acest Karpov e-un personaj bizar. A crescut într-un orfelinat din Chişinău, în perioada comunistă. A fost părăsit de mamă în spital, la doar o zi de la naştere. Nici până în ziua de azi nu se ştie numele femeii, se pare că a dat unul fals şi nu avea acte la ea. În fine, la 18 ani a primit o slujbă de muncitor, dar şi-a luat repede lumea în cap. Trei ani, nu s-a mai auzit nimic de el. Apoi, a apărut la Sankt Petersburg, în rapoartele poliţiştilor. Le-a făcut pe toate – a vândut lucruri furate, ţigări şi alcool de contrabandă, a şterpelit din buzunare, a fost peşte şi, uneori, cocotă masculină. Totuşi, n-a stat mai mult de o lună în arest şi n-a fost trimis în judecată niciodată.
– Cineva l-a protejat.
– Cineva cu relaţii la cel mai înalt nivel! După încă o pauză de un an, a reapărut ca angajat al unei firme de pază şi protecţie, cu filiale cam peste tot în Europa. Din Rusia, a ajuns la Londra şi, la un moment dat, şi-a înfiinţat propria firmă, cu un profil similar. Ultimii cinci ani i-a petrecut ori în Africa, ori la Moscova. Are contul burduşit, maşină de fiţe şi o reşedinţă de lux. O schimbare cam radicală pentru cineva ieşit din cloaca străzii, nu?
– Mda. Dar aşa-i viaţa, adesea haotică. Nu neapărat binele aduce succesul, iar oamenii răi se pot reabilita.
 – Poate! Cu tot respectul însă, nu-i omul pe care mi l-aş angaja consilier de securitate. Desigur, nu-mi permit să vă sugerez ce să faceţi, doar vă comunic informaţiile pe care le-am obţinut.
Cristina înclină uşor bărbia.
– OK, mulţumesc! Mă ocup eu de-acum încolo.
– Cum doriţi, răspunse Marian, dar felul cum îşi şnurui buzele dovedi c-ar mai avea ceva de spus.
– Ei bine? Ce mai e?
– De când am început să mă interesez de el, am tot avut impresia că sunt urmărit. N-am putut descoperi coada, însă unui om cu antrenamentul meu nu i se năzar însă astfel de lucruri! Domnişoară Man, în locul dumneavoastră, aş acţiona cu maximă prudenţă.
– Totdeauna procedez aşa!
Îşi permise o pauză lungă de respiraţie. Trebuia să renunţe la serviciile lui Marian, însă nu voia să se despartă de el pe o notă aspră. Unde ţi-a fost capul când ai apelat la omul ăsta? Nu te-a ajutat cu mare lucru, iar acum trebuie să-ţi faci griji şi pentru el. De fapt, ia stai!
– Dar mai am o sarcină pentru tine, spuse.
– Vă ascult.
–  Adam Volk. Ştii cine e?
– Sigur.
– A dispărut. Ultima dată a fost văzut ieşind din cimitir, pe 24 ianuarie. Am fost amândoi la o înmormântare. La cutremur, l-am pierdut din vedere. De atunci, mi-a dat doar un mesaj că are nevoie de o pauză. Vreau să aflu unde e! Subiectu-i delicat, cred că înţelegi... Nu trebuie să-i investighezi trecutul sau prezentul, doar să-i urmăreşti traseul de când a plecat de la Eternitatea.
Privirea circumspectă a lui Marian îi spuse că avea o mulţime de întrebări. Dar ştie că nu-i cazul să le rostească. Bine!
– Şi dacă îl găsesc? întrebă neutru Marian.
– Doar îmi spui unde e.
– Totuşi, voi avea nevoie de nişte date... Ca să afli unde s-ar putea ascunde cineva, trebuie să ştii ce fel de om e. Ce-i place şi de ce se teme, dacă are o amantă, care-i sunt prietenii... Înţelegeţi ce vreau să spun?
– Da. Teoretic, ai dreptate. Mă tem însă că nu-l cunosc atât de bine pe Adam, colaborăm de puţină vreme. Am să-l întreb pe Alex. Cum iau legătura cu tine dacă am amănunte?
Marian scoase din buzunarul de la piept un petic de hârtie şi i-l întinse. Cristina citi adresa de mail şi surâse. astazi@yahoo.com.
– Atunci rămâne stabilit, zise. Când...
Mirosul de odicolon insinuat de dincolo de uşă o întrerupse. Îl privi cu subînţeles pe Marian. Mina lui calmă îi spuse însă că doar ea auzea respiraţia aceea uşoară, atingerea mănuşii de lână pe clanţă.
– Poftim? întrebă Marian.
Se lipi de el şi-i puse mâna la gură. Nu mai erau singuri, şi nici unul dintre ei nu putea şti dacă afară aştepta un prieten ori un duşman. Se uită la Marian, aşteptând să ia o hotărâre. În fond, el era specialistul. Dar bărbatul rămânea nemişcat, inspirându-i parfumul, ca şi cum atingerea ei l-ar fi hipnotizat. Pântecele Cristinei se încălzi, respiraţia îi deveni şuierătoare, degetele ei apăsară mai tare. Percepea sângele pulsând în carnea caldă a lui Marian, auzea bătăile rapide ale inimii lui. O nevoie dureroasă creştea în ea, o dorinţă care nu avea nimic erotic, dar o mistuia mai repede, o pătrundea mai adânc decât poftele trupeşti. Degetele îi lunecară peste obrazul lui, spre gât. Îi era foame. O venă pulsa ademenitor, iar Cristina se linse pe buze. Ar fi fost atât de simplu...
Nu! Ce faci? Se desprinse violent de el, fără să-i mai pese de zgomot, iar Marian clipi ca trezit din somn. Cristina îşi încrucişă braţele pe piept şi arătă cu bărbia spre uşă, într-o invitaţie nerostită de a face ceva. Ce, mă rog? Vrei să tragă în tot ce mişcă? Ar putea fi un poliţist. Nu, un poliţist nu s-ar furişa aşa. 
După ce-i aruncă o privire întrebătoare, Marian se ridică şi se apropie silenţios de uşă. Îşi dusese palma la subsoara stângă, unde Cristina bănuia că are tocul pistolului, însă ea rămase în expectativă, cu urechile ciulite. Nu mai detectă însă un alt zgomot, iar când Marian deschise larg uşa, Cristina nu se miră să descopere că nimeni nu fugea pe alee.
– Ciudat, murmură mai mult pentru urechile agentului. Aş fi putut jura că era cineva afară, trăgând cu urechea... Se vede treaba că întâlnirile astea conspirative m-au dat peste cap.
– Mai aveţi vreo sarcină pentru mine, pe lângă ce-am discutat?
– Nu. Doar dacă nu vrei să-mi dai nişte sânge.
– Am să vă caut eu la telefon când aflu ceva. Acum, dacă-mi permiteţi, am să mă pierd în peisaj.
– Bine. Aştept veşti. Spor la treabă!
Ar fi vrut să-i poruncească să uite că-l atinsese, dar efectul ar fi fost invers. Îl lăsă pe Marian să iasă primul şi se rezemă de perete. Nu mai simţise niciodată o asemenea poftă, nici chiar când Alex o sedusese. Se temea să refacă în minte ultimele minute, ca nu cumva dorinţa să o prindă din nou în plasa ei stacojie. Se uită la dalele vechi pe care rămăsese o urmă de noroi şi aproape îl văzu pe Marian întins la picioarele ei, într-o baltă de sânge, cu gâtul sfâşiat. Chiar se putea termina aşa întâlnirea noastră? Am trecut  pe lângă o crimă... Data viitoare mă voi putea abţine? Privi spre icoanele mucenicilor, dar nu primi nici un sfat. Surâse întunecat şi-şi desprinse umerii de perete. Dacă sfinţii ar fi putut reacţiona, dacă n-ar fi fost doar nişte siluete zugrăvite cu vopsea veche, ar fi afurisit-o, nu i-ar fi sărit în ajutor.
Ieşi pe aleea troienită, fără să mai privească în urmă. Albul zăpezii, în care soarele se reflecta mărinimos, o zgâria la ochi. Înjură în surdină şi începu să tropăie spre poartă. Era bine că Truşescu şi Agrişan plecaseră. N-ar fi putut suporta nici măcar cea mai banală conversaţie. Ca să-şi ia mintea de la toate, începu să numere crucile pe lângă care trecea, iar tactica se dovedi inspirată. Nici măcar imaginea lui Karpov, care o aştepta rezemat de maşină, nu-i mai iuţi pulsul.  
– Ne întoarcem la vilă, decretă Cristina.
Rigiditatea gesturilor rusului îi spuse că nu-i convenea ordinul de a face pe şoferul. Îi va da raportul lui Volodea îndată ce se va închide uşa în urma mea. Trebuie să discut cu Alex despre Marian cât mai repede.
– De ce le-ai spus să mă ţină la poartă? întrebă Karpov. Ai ceva de ascuns, kiska? Ce s-a întâmplat acolo? Au ieşit cu tot felul de chestii... Stăpânul va dori să ştie.
– N-am chef de interogatorii acum! Ce-ar fi să-ţi ţii gura până ajungem la vilă?
Karpov se încruntă, dar apoi rânji larg.
– Prea bine! Sper c-ai să fii mai vorbăreaţă cu stăpânul Volodea. Vrea să te vadă mâine dimineaţă, la spital. Doar mergi să-ţi desfaci picioarele, nu, kiska?
Fără vreun motiv aparent, Cristina pricepu în fine cuvântul care o enervase de la prima rostire. Ba chiar înţelese că rusul n-o alinta numind-o pisicuţă.
– Şi dacă n-am chef să mă întâlnesc cu el? se răsti. O fi stăpânul tău, dar nu-i şi al meu.
– Eu doar am transmis mesajul. Îl sfidezi pe riscul tău, kiska... Stăpânul te poate face să strigi nu doar de plăcere.
Cristina se închise în muţenie ca într-o armură şi privi pe fereastră de parc-ar fi aşteptat să-i întindă cineva Sfântul Graal. Discuţia cu Volodea promitea să fie un calvar, dar alte dileme erau mai importante. Se lăsă pe spate, prefăcându-se că ştie ce face. Nu-l putea refuza pe Volodea. Măcar în privinţa asta Karpov avea dreptate, era o idee proastă. Totuşi, rusul nu era aşa de sigur pe sine ca până atunci. Îi simţea nedumerirea în ritmul respiraţiei, în zgomotul pe care-l făceau degetele sale mişcându-se pe volan. Karpov ştia că se schimbase ceva la ea, că era mai puternică. Îşi linse uşor buzele, întrebându-se ce gust ar fi avut sângele lui. Termină! Să nu îndrăzneşti măcar să te gândeşti la asta!  Îşi masă tâmplele şi reuşi să alunge furtuna din minte. Minutele se scurseră în linişte, iar Cristina îşi permise să alunece într-un fel de somnolenţă. Nici nu simţi când maşina opri.
– Am ajuns, zise răguşit rusul. Nu cobori?
Cristina îşi drese glasul şi se grăbi să pună o distanţă confortabilă între ea şi rus. Rânjetul lui Karpov nu-i trezea asociaţii mai plăcute dacă ştia cu ce se ocupase înainte să ajungă mâna dreaptă a cumnatului ei. Hoţ, proxenet... Volodea îşi alege slugile dintre cei asemenea lui.
– Presupun că ne vedem curând, mormăi şi fugi spre casă.
Alex deschise uşa când Cristina urca prima treaptă. N-o lăsă să se strecoare pe lângă el, ci o prinse de braţ. Degetele lui păreau ascunse într-o mănuşă de zale, iar Cristina se strâmbă, dar nu încercă să se desprindă. Alex era furios. Se mulţumi să-l fixeze, convinsă că nici mina ei nu striga a iubire.
– Ce crezi că faci? o întrebă Alex.
– Adică?
– De ce ai plecat fără să-mi spui?
– Să-ţi spun? M-am trezit singură, după ce m-ai forţat să beau porcăria aia! Unde erai?
– Trebuia să ies, aveam aranjamente de făcut. Cele mai multe, chiar pentru siguranţa ta! Nu m-am gândit c-ai să umbli pe coclauri cu poliţia.
Chiar nu mai pot face un pas fără ca toată lumea să ştie?
– Ce-ai vrea să fac, se răsti, să stau cu mâinile-n sân? Am nevoie de răspunsuri la o mulţime de întrebări. Poate chiar mai multă nevoie decât tine!
– Cristina, nu mai poţi gândi ca jurnalistul băgăcios până la inconştienţă! Eşti logodnica preşedintelui, o viaţă creşte în tine printr-un miracol pe care amândoi nu-l putem explica... Te pândesc atâtea pericole. Dacă nu eşti prudentă, cum să am grijă de tine?
Stăteau în mijlocul holului, înfruntându-se din priviri ca doi duşmani, iar Cristina fu încercată deodată de sfârşeală. Cum puteau să-şi sfâşie sufletele cu ghearele, când trecuseră prin atâtea coşmaruri unul pentru altul? Cum să n-o facem?
– Hai să nu ne certăm! şopti. Am putea să încercăm, măcar pentru o zi, să pretindem că suntem o pereche normală? Că ne iubim şi restul nu contează?
Ochii lui Alex se îmblânziră şi o roşeaţă uşoară îi apăru pe pomeţi, de parcă o mână invizibilă l-ar fi machiat pentru scenă.
– Iartă-mă! spuse şi-şi desfăcu degetele. Of, din nou sunt omul negru! Ai sacrificat destule pentru mine... Dacă sunt urâcios, e tocmai fiindcă te iubesc. Ştii asta, nu?
Dezarmată, îi surâse printre lacrimi şi-şi căută drumul spre dormitor. Auzi paşii lui Alex după ea, dar nu se întoarse. Greaţa îi dădea târcoale şi nu era doar o reacţie la cea de a doua ceartă a lor, fie ea şi mai urâtă decât prima. O luă la fugă spre baie. Nu reuşi decât să scuipe ceva fiere, deşi se opinti de trei ori. Stoarsă de puteri, îşi privi îndelung în oglindă chipul. Albul ochilor devenise roz. Licoarea mă schimbă, pe dinafară şi pe dinăuntru.  
Panica pândea ca o hienă, gata să devoreze hoitul speranţelor ei într-o viaţă lipsită de întuneric. Îşi stropi obrajii cu apă îngheţată şi o alungă. Totul era pierdut dacă ea şi Alex se înstrăinau. Indiferenţa, renunţarea erau blesteme mai aprige decât dependenţa de licoare. Iar tu eşti o luptătoare. Nu erau uşoare zilele acelea, dar trebuia să nu uite cum i se iuţise pulsul când îl văzuse prima oară.
Deschise uşa şi Alex era chiar acolo, aşteptând, cu chipul boţit de îngrijorare.
– Ce se întâmplă cu noi? spuse Cristina. Nu vreau să ne certăm. Sângele...
El o sărută şi ea îi căută căldura, tremurând ca un alpinist abia eliberat din coşciugul de zăpadă. Alex o săltă în braţe şi o duse la pat. O aşeză în aşternut şi rămase lângă ea, privind-o cercetător. Cristina se ghemui pe o parte şi-şi strecură palma într-a lui.
– Cum te simţi? întrebă Alex.
– Ca şi cum aş sta pe locomotiva unui tren care goneşte cu 300 de kilometri pe oră. Şi în faţă e un tunel...
El o înveli cu duioşie mai degrabă părintească şi Cristina se lăsă în voia senzaţiei că e doar un copil bolnav, de care vor avea grijă cei mari.
– O să treacă şi asta! Crede-mă, ultimul lucru pe care-l vreau e să te fac să suferi! Dac-aş fi găsit altă soluţie pentru mine, pentru tine, pentru prunc...
– Am înţeles asta. Am visat înfruntarea dintre tine şi Alex. Semnul de pe perete, l-am recunoscut în carnea lui. S-au întors... Cât de mulţi pot fi?
– Nu ştiu, Cristina! Nici eu, nici Volodea n-am bănuit renaşterea Ordinului. Iar el e mai suspicios decât mine. De aceea a şi fost atât de greu de acord cu ieşirea mea la rampă. Dar îl vom distruge! Primul lucru pe care mi l-a zis Volodea când a aflat ştii care-a fost? Aş muri înainte să-i las să te rănească pe tine sau pe cineva din familie.
Cristina se destinse uşor, deşi măcar o parte a minţii ei nu credea în promisiunea lui Volodea mai mult decât în existenţa lui Bigfoot.
– Demult voiam să te întreb, şopti. De ce te-ai băgat în ochiul public? De la un anonim la un candidat la preşedinţie e distanţă atât de mare... Volodea mi-a vorbit şi mie despre discreţie.
Alex surâse ca un adolescent.
– Poate că am sărit calul! Am vrut să compensez pentru anii petrecuţi în umbră. Dar tot răul a fost spre bine, nu? Altfel nu te-aş fi cunoscut.
Alex îşi însoţi vorbele cu încă un sărut. Cristina nu-şi terminase însă interogatoriul.
– De ce România? spuse.
Alex ridică din umeri.
– O ţară izolată, cu oameni săraci... Mai multe şanse de câştig, mai puţine riscuri ca totul să iasă la iveală. Apoi, am petrecut o vreme aici pe când eram flăcău neştiutor.
Alegerea cuvintelor o făcu pe Cristina să zâmbească aproape fără griji.
– Tu, flăcău neştiutor? Niciodată!
– Ba da...
– Şi când se întâmpla asta?
– Pe vremea lui Aron, răspunse după o pauză Alex. Dar n-are rost să răscolim trecutul! Să ne gândim doar la noi şi la copil. Te voi apăra! Voi fi mereu lângă tine, cât timp Volodea îi va vâna pe monahi!
N-are rost? Trecutul ăsta ne-a pecetluit viitorul.
– Cum spui, dragule. Apropo, mâine mă întâlnesc iarăşi cu Liu.
– Vrei să vin cu tine?
– Nu! Mă simt mai bine la o discuţie între femei. Nu te supăra! Oricum ai să afli dacă, Doamne fereşte, ceva nu-i în regulă.
– Nu mă supăr. Orice te face să te simţi mai bine... Vrei să mănânci ceva?
– Poate ceva uşor. Greaţa asta...
– Nu te mişca! Te servesc eu.
Îi aduse dejunul la pat. Deşi până să-i fie pus în braţe fusese convinsă că nu va putea lua decât două înghiţituri, Cristina devoră friptura de pui, salata de roşii şi brânza. Abia la a doua felie de pandişpan cu vişine observă privirea amuzată a lui Alex. Îl ameninţă cu arătătorul unsuros:
– Să nu râzi!
Alex pufni.
– Erai flămândă, nu glumă!  Parcă văd c-ai să mă trezeşti în miez de noapte, să-mi ceri cine ştie ce nebunie exotică.
Cristina se lipi de umărul lui. Cât de simplu părea totul! Parcă nu şi-ar fi petrecut timpul privind cruci în flăcări, oase şi hoituri imaginare. Dădu farfuria deoparte. Pofta de mâncare îi pierise într-o secundă. Decise să încerce marea cu degetul.
– Dacă tot vorbim de poftele mele, ce zici de-o pisică?
Alex se încruntă, prefăcându-se nedumerit.
– Vrei să mănânci una? Am putea avea probleme cu iubitorii de animale, dacă se află.
Cristina aruncă spre el cu o pernă.
– Nu fi prostuţ, doar ştii despre ce vorbesc! Totdeauna mi-au plăcut, dar un animal în casă poate fi motiv de disconfort. Ce zici?
 Alex îi sărută degetele.
– Dacă vrei o pisică, o să-ţi găsim una! Mie nu prea-mi plac, şi nici ele nu se omoară după mine, dar vom putea stabili un armistiţiu. Te voi lăsa pe tine să alegi mâţa. N-am mai văzut una de aproape de... câteva decenii.
Cristina zâmbi chinuit. Doar era la geam în prima seară. L-a văzut, l-a auzit mieunând!  Alex ignorase total motanul. Poate fiindcă n-a fost acolo? Fiindcă a apărut doar în mintea mea? De la început...
Telefonul cârâi din poşeta ei şi Alex se încruntă.
– Un mesaj... Trebuie să fie comisarul Truşescu, murmură Cristina. Vrei să-mi dai telefonul, te rog?
Alex îi întinse aparatul, cu mina scârbită a cuiva căruia i se ceruse să se masturbeze în public.
– Ce mai vrea? N-ajunge pentru o zi?
– E important. Chiar, nici n-am apucat să-ţi povestesc ce s-a întâmplat în cimitir! Avem un suspect în cazul Verei. Se pare că e-un popă... Ia stai, crezi că ar putea fi membru al Ordinului?
Alex miji ochii.
– Călugării erau atunci cei care ne vânau, dar au trecut secole... Dacă-i aşa, trebuie să fim foarte prudenţi! Să nu-şi dea drumul la gură.
– Şi dac-ar vorbi, cine l-ar crede? Să vedem ce zice comisarul!
Mesajul avea doar o propoziţie, dar Cristina sări din pat, uitând de orice altceva.
Mă duc la Poliţie!
– Dar abia ai venit!
– Chiar tu ziceai cât de important e să fim la curent cu ce se întâmplă! Iar eu şi Truşescu avem o relaţie specială.
– Sunt şi alte căi de a afla. Zău, nu-s cusurgiu, dar nu-i cazul...
– Uite! spuse Cristina şi-i vârî telefonul sub nas.
Literele pulsau vişinii pe ecran. L-am ridicat pe popă.
 

18 mai 2014

Două nominalizări la Premiul „Vladimir Colin”


În Observator cultural a apărut lista nominalizărilor pentru Premiul „Vladimir Colin”. Juriul format din Cornel Robu, George Ceauşu, Lucian-Vasile Szabo, Sebastian A. Corn şi Cătălin Badea-Gheracostea a avut în vedere, pentru această a şasea ediţie, o perioadă de trei ani. Iar pe lista nominalizaţilor la categoria roman fantastic a intrat şi subsemnata, nu cu unul, ci cu ambele romane! Iată lista:

Roman SF

* Voicu Bugariu - Curtezana onestă şi astrologul;
* Dan Doboş - DemNet;
* Mircea Liviu Goga - Insula pescăruşilor;
* Mircea Opriţă - Călătorie în Capricia;
* Florin Pîtea - Anul terminal;

Volum de proză scurtă SF

* Costi Gurgu - Cronici de la capătul Pământului;
* Ana-Veronica Mircea - Floarea de loldilal;
* Marian Truţă - A doua venire;
* Ioana Vişan - Efectul de nautil;

Roman fantastic

* Ştefana Czeller - Cerneală şi sânge;

* Ştefana Czeller – Ozz;
* Liviu Radu - Vânzoleli nocturne;
* Liviu Radu - Armata moliilor;
* Narcisa Stoica – Taxidermie;

Volum de proză scurtă fantastică

* Bogdan-Tudor Bucheru – Anotimpurile;
* A.R. Deleanu – Acluofobia;
* Liviu Radu - Golem, golem;

Non-ficţiune

* Györfi-Deák György - Tolkien cel veşnic verde;
* Michael Haulică - …nici Torquemada;
* Victor Martin – Eseuri;
* Mircea Naidin - Identitatea literaturii science fiction;

Texte de frontieră

* Oliviu Crâznic - Şi la sfârşit a mai rămas… COŞMARUL;
* A.R. Deleanu - Îmblânzitorul apelor;
* Michael Haulică – Transfer;
* Cristian-Mihail Teodorescu - Transparenţi şi Semiconductori, în Călătorii în timp.
Anunţarea câştigătorilor va avea loc pe 11 şi 12 iulie, la Bucureşti.



15 mai 2014

TRANSFORMAREA: Oţel şi sânge (1)


Palmele începură să o mănânce pe Cristina şi un punct de pe ceafă deveni tot mai dureros, ca şi cum ar fi fost înţepată de o viespe. Privi în spate, convinsă că paznicul ei reuşise să pătrundă în cimitir şi o fixa reprobator. Nu văzu însă decât criminaliştii care se învârteau pe lângă mormântul văduvit de singura dovadă că era mai mult decât un simplu sălaş al descompunerii. Măsurătorile, vânătoarea de urme şi seriile de fotografii se apropiau de sfârşit, iar grimasele celor de la laborator spuneau că nu prea aveau cu ce se lăuda.
Cristina îşi pipăi gâtul şi-l simţi fierbinte. Tuşi silit, impunându-şi să se liniştească. Un mormânt fără cruce nu avea nimic de speriat, mai ales în miezul zilei, când era înconjurată de atâta lume. Zăpada căpătase însă o nuanţă bizară de roz, iar gaura din ea, acolo unde fusese stâlpul crucii, îi făcea greaţă. Până la urmă, Cristina pur şi simplu îi întoarse spatele. A fost o idee proastă! Ce credeai c-ai să afli? Nimic. E doar un prilej să te faci din nou de ruşine. Cât crezi că va dura până când nebunia ta va deveni ştire?
Strânse pumnii, supărată pe lumea întreagă şi lăsă furia s-o pătrundă până când alungă durerea din ceafă. Haide, încearcă-mă! Ceva pocni în stânga, iar Cristina îşi plimbă privirea peste şirurile de cruci. Altă nălucire? Chiar lângă ea, acompaniat de o cacofonie de trosnete, pârâituri şi vaiete, un inel de flăcări se înălţă în jurul unei cruci subţiri. Pălălaia izbucnise din zăpada afânată ca dintr-un rug de vrăjitoare, iar mirosul de ars se răspândi iute. Încremenită, Cristina urmărea spectacolul apocaliptic al văpăilor sângerii ce se hrăneau din nimic. Focul repeta vechiul său dans păgân, ameţitor, îşi trimitea mândru ca un prinţ limbile către cer, dar nimeni altcineva nu părea să remarce imposibilul spectacol.
Cristina îşi muşcă buzele până la sânge, impunându-şi tăcerea şi nemişcarea. La câţiva paşi de ea, criminaliştii îşi strângeau trusele şi făceau pronosticuri pe seama unei partide de poker. Truşescu discuta cu administratorul cimitirului, notându-şi câte ceva în veşnicul său carnet ponosit. Din atâţia oameni, nimeni nu dădea alarma, nu cerea un stingător, nu tuşea din cauza fumului gros ce se învârtejea peste mormântul vecin. Cristina se ciupi dureros de palma stângă, dar imaginea nu se schimbă. Nu urla! Dar ce putea face? Într-o ultimă sfidare a unei realităţi coapte doar pentru ea în cuptorul nebuniei, Cristina se apropie de foc. Truşescu îi aruncă o privire goală şi se întoarse la conversaţie, iar Cristina înţelese că n-ar fi oprit-o nici măcar dacă ar fi îmbrăţişat crucea. Decise să aştepte, să se poarte ca şi cum totul era normal, chiar dacă vedea flăcările unduindu-se spre ea, gata să-i cuprindă cizmele. 
După doar un minut, văpaia se stinse. Cristina se întoarse, căutând o inexistentă maşină de pompieri. Nu zări decât zăpadă şi fier. S-a terminat... Încă o iluzie. Uit-o!  Respiraţia îi reveni la normal şi chiar reuşi să-i surâdă comisarului.
– O mare pierdere de vreme, murmură Truşescu, apropiindu-se de ea. Individul nu ştie nimic sau face pe prostul. Nu putem decât s-aşteptăm pozele... N-ai îngheţat?
– Nu, sunt bine. Mă gândeam...
Vorbele i se opriră în gâtlej când crucea din vârful unui cavou de marmură începu să ardă. Într-o tornadă puhavă, vişinie, flăcările sărutau pereţii, sfârtecau piatra, cu vuiet de marfar gonind spre staţia Apocalipsei. Vântul fierbinte îi sufla în faţă Cristinei, fără să o împroaşte însă cu aşchii de marmură sau cu bulgări de pământ. Fu gata să-şi acopere urechile, dar mina plictisită a comisarului o convinse să reziste tentaţiei. Nu voia s-o trimită din nou la spital.
– Da? zise Truşescu. La ce te gândeai?
– Aaaa, la înmormântare şi la...
Deşi urletul focului se estompase, îi era tot mai greu să-şi păstreze cumpătul. Îşi fixă privirea pe nasturii hainei lui Truşescu şi căută un răspuns normal într-o situaţie aberantă.
– La Felix, reuşi să îngaime. O să vrea exclusivitatea pentru toată istoria.
– La asta o să ne gândim mai târziu! Deocamdată, să vedem ce are. Poate-i doar nu balon de săpun...
– Să sperăm că nu. Felix e-un tip serios, nu s-ar umfla în pene degeaba.
Cristina riscă să se uite înspre cruce. Apucă să vadă cum monstrul învăpăiat se prăbuşeşte înăuntrul său şi se topeşte în aerul rece, lăsând în urmă o ceaţă deasă. Un minunat efect special. Cui îi mai trebuie filme, când are parte de astfel de halucinaţii? De data asta, nu mai putu opri geamătul.
Cristina? Eşti sigură că te simţi bine?
Vocea lui Truşescu părea să vină de dincolo de un perete de vată. Trebui să-şi bage mâinile în buzunare ca să nu le întindă după el, într-un ireal joc de-a baba oarba.
– Da, răspunse tremurător. Minunat! Zău, nu-ţi fă griji pentru mine!
Comisarul mormăi ceva şi se îndepărtă din nou, iar ea rămase să se holbeze la cavou. Pereţii pişcaţi de vreme i se dezvăluiau pe măsură ce ultimii vălătuci cenuşii dispăreau. Cristina îşi mângâie încet pântecele şi încercă să se convingă că uşa cu pistrui de rugină nu se crăpa, fără ca vreo mână s-o atingă.
– Gata, şopti. Gata, s-a terminat!
O ultimă boare de vânt ce nu mai avea nimic ameninţător trecu pe lângă ea şi, într-o clipă, decorul acelei piese absurde fu perfect vizibil. Uşa era întredeschisă. Cristina făcu un pas înainte şi se opri, privind vinovată în jur. Criminaliştii erau pe picior de plecare şi nimeni n-o băga în seamă. Ar fi fost foarte simplu să intre în cavou, să afle... Ce? Ai mai răspuns o dată unui astfel de imbold şi ştii cum s-a terminat. Ai ajuns într-un laborator secret, ai salvat-o pe Steluţa şi ai ucis un acolit. Dă-o dracului de uşă, deschisă ori nu! Nu te-ai săturat să te laşi condusă de halucinaţii? Kim s-a jucat cu mintea ta, Volodea a făcut la fel, acum neuronilor tăi li s-a făcut de-o zbenguială fără ajutorul nimănui... Ai două soluţii – ori ignori porcăriile astea, ori ajungi la balamuc!
Furnicăturile din tălpi puteau fi potolite însă doar într-un fel. Păşi încet către cavou, sperând să audă glasul lui Truşescu. Dar comisarul n-o puse în gardă, nu-i ceru să se întoarcă şi, prea devreme, Cristina atinse uşa. Era rece. Cristina îşi lăsă degetele să se obişnuiască, prin lâna mănuşii, cu metalul pe care flăcările nu lăsaseră nici o cicatrice. După vreo treizeci de secunde, se simţi în stare să mişte uşa. Se deschise larg, fără vreun scârţâit lugubru, iar Cristina nici măcar nu mai fu surprinsă când zări crucea. Numele Verei strălucea nefiresc în semiîntunericul cavoului lipsit de ferestre, iar Cristinei nu-i era greu să-şi închipuie că fusese rescris cu ciuperci otrăvitoare. Lângă cruce, rezemat de perete, scheletul părea că se odihneşte înainte de a se întoarce în lume pentru o nouă viaţă, ascetică. Oare acele oase îngălbenite ţineau fără vlagă un cuţit? Nu mai putea deosebi nu doar iluzia de realitate, ci şi straturile halucinaţiilor între ele.
Cristina îşi frecă energic ochii şi se lovi peste obraz, dar crucea şi scheletul nu se clintiră. Bineînţeles! Începu să râdă, întrebându-se dacă avea se mai oprească vreodată. Lacrimile izbucniră după o vreme.
– Ce faci aici, Cristina? Ce s-a întâmplat?
Glasul lui Truşescu nu-i opri hohotele. Cristina nici măcar nu se întoarse, doar făcu un pas înspre stânga şi-şi împinse arătătorul spre perete. Nu credea că Truşescu vedea altceva decât pânze de păianjen, dar nu-şi putea controla gesturile.
– Ce dracu? murmură comisarul. Cum au ajuns astea înăuntru?
Cristina îşi ţinu răsuflarea şi râsul îngemănat cu plâns i se transformă într-un icnet. Truşescu îi puse mâna pe umăr.
– Vrei nişte apă, o pastilă? Altceva? O asemenea descoperire zguduie pe oricine...
Cristina clătină din cap, iar comisarul începu să caute prin buzunare.
– De ce nimeni n-a observat că s-a umblat la cavou? Să ajungi tu să... Ce fel de cercetare au făcut ăştia? O să avem o discuţie tare neplăcută azi! Poate chiar o să se lase cu sancţiuni.
În fine, comisarul scoase telefonul mobil şi lumină peretele. Cuţitul era acolo, Cristina nu se înşelase.
– Să-mi bag...! bolmoji poliţistul. Scuze, Cristina! Ticălosul îşi bate joc de noi...   
Cristina ştia la ce fusese folosit pumnalul şi fără să analizeze petele stacojii de pe metalul vechi. Şi nu doar lama plină de sânge îi oprea inima în loc. Mânerul avea o formă cunoscută, aceleaşi pietre roşii şi vineţii cât unghia degetului ei mic drept podoabe. Acel cuţit fusese făurit de Vera şi locul unde-l găsiseră putea însemna că tot el i-a adus moartea. Seamănă cu... Dar poate toate armele ei sunt la fel. Şi dacă nu-i aşa? Vezi cât de proastă ai fost? Dacă în poza aia o să apară Volodea? Vorbi, ca nu cumva cutia craniană să-i explodeze de la toate îndoielile.
– Arma crimei? Nu se poate! Tipul e dement de-a dreptul. De ce ne-ar pune-o drept sub nas?
– De ce nu? Pe lângă toate mizeriile pe care le-a făcut, ce mai contează una? Aş pune pariu că găsim pe cuţit şi amprente... Să ieşim, am contaminat destul locul! Chem băieţii.
Cristina rămase nemişcată şi, dregându-şi glasul, comisarul o atinse uşor la cotul stâng.
– Hai! Să aşteptăm pozele... Am să-l prind pe ticălosul ăsta îngâmfat de coaie!
Cristina se clinti în sfârşit. În fond, existau tot felul de drăcovenii care putea modifica vocea cuiva şi găsirea lor n-ar fi trebuit să fie dificilă pentru un specialist în securitate precum Karpov. Iar Volodea s-ar putea nici măcar să n-aibă nevoie de ele. M-am pripit. Ar fi fost mai bine să-i spun lui Felix să-mi trimită poza pe mail.
Răul fusese însă făcut şi Cristina nu putea decât să aştepte. Privirea comisarului o urmărea şi  Cristina încercă un surâs. Măcar nu trebuie să-mi ascund tulburarea. E firească pentru o femeie gravidă care tocmai s-a holbat la un schelet. O femeie care, dacă recunoaşte chipul asasinului, va trebui să mintă. Şi-i va deveni astfel complice.
Lumina amiezii îi păru şi mai puternică după scena din cavou. Comisarul nu pierdea vremea, iar Cristina profită de răgazul oferit de vânzoleala criminaliştilor ca să-şi şteargă fruntea asudată şi să-şi pună veşmintele în ordine.
– Am chemat şi legistul, mormăi Truşescu. Chiar, Cristina, cum de-ai intrat?
– Am văzut uşa întredeschisă... De fapt, nu ştiu ce mi-a venit. Probabil că instinctul de ziarist încă nu mi-a murit. Ştim al cui e cavoul?
– Da, administratorul mi-a dat numele tuturor celor care au locuri de veci în zonă. Ăsta a fost al familiei Moruzzi, până prin anii `90. De atunci, concesiunea e plătită, la fiecare cinci ani, de cineva din America. Omul trimite suma prin transfer bancar, n-a călcat niciodată pe aici.
– Familia Moruzzi? Interesant!
– Ce-i aşa de interesant, mă rog?
– Au fost stăpânii casei cu fantome, din Manta Roşie. Ştii tu, unde a stat ultimul călău al Iaşului... Acum e-o dărăpănătură, firma care a preluat-o după revoluţie a intrat în faliment şi nimeni întreg la minte n-ar cumpăra-o. Vecinii spun că e bântuită de fantomele hoţilor şi tâlharilor pe care i-a executat Gavril Buzatu.
– Glumeşti?
– Nu, deloc! Am făcut un reportaj despre casa aia acum vreo doi ani. Am stat acolo doar jumătate de oră, spre asfinţit, şi zău că mi s-a părut că mă urmăreşte cineva! Ce să zic, e cavoul potrivit ca să laşi în el un schelet.
– Mda, va trebui să vedem al cui e. Nu cred c-a fost scos din sicriele lor.
– Nici eu. Ar fi prea simplu pentru genul de dement cu care avem de-a face. Dar nici nu-mi închipui c-a venit cu mortu-n spate! Şi cum l-a aranjat... Cred că vrea să ne spună ceva.
– Da, ne tot lasă mesaje, iar noi nu înţelegem nimic din ele. Pun mâna-n foc că se distrează de minune la gândul că ne-a făcut pe toţi să ne dăm cu capul de perete! Dar nu intră el pe mâna mea...
Panica se reinstală în sufletul Cristinei. Îl credea pe Volodea în stare să folosească un schelet pe post de jucărie, chiar şi numai ca s-o chinuie pe ea. Dar el n-ar renunţa niciodată la o armă care-l poate ucide. Şi dacă nu e de-a Verei? Dacă-i o făcătură? Sau pur şi simplu o coincidenţă că arată aşa...
Apariţia lui Agrişan îi înlesni evadarea din plasa panicii, chiar când se temea că o s-o sugrume. Privirea cercetătoare a subinspectorului înconjură rapid mormintele şi se întoarse la ei.
– Şefule, da văd că nu v-aţi plictisit în lipsa mea! Ce dracu s-a întâmplat aici?
– Mai târziu, mai târziu îţi explic! dădu nerăbdător din mână comisarul. Ai adus aparatul?
– Uite-l, şefule! Cică poza care ne interesează e chiar ultima. Nici nu m-am uitat la ea, băiatu a spus că bateria-i pe sfârşite... 
Truşescu luă camera şi o ţinu aşa încât Cristina să poată vedea ecranul. Lăsându-l să aleagă poza, Cristina îşi controlă expresia. Ecranul se lumină şi toţi trei se încordară. Respirând greu, comisarul focaliză pe profilul bărbatului din cabina telefonică. El şi Cristina icniră la unison.
– Drăcia dracului! Ştii cine-i, nu? zise comisarul.
– E popa de la Biserica Domnească, şopti Cristina. Nu pot să cred!
– Da, părintele Andrei. Va trebui să-i batem la uşă cât mai repede. Băiatul acela al vostru merită o primă.
– Dar la înmormântare l-am ascultat şi nu... De fapt, stai! Era răguşit, de aia nu i-am recunoscut vocea.
– Era sau se prefăcea, interveni Agrişan.
Uşurarea o îmbrăţişă pe Cristina ca un părinte. Până la urmă, acţionase corect.
– Du-o la birou! îi ordonă Truşescu lui Agrişan. Descarcă toate pozele, chiar dacă aparent n-au nici o legătură cu Vera. Cine ştie ce mai vedem! A, şi într-o oră vreau să-mi afli tot ce se poate despre popă! Mai ales, unde a fost în dimineaţa asta...
– Am înţeles, şefu. Se face!
Comisarul îşi frecă mâinile şi-i surâse învigorat Cristinei.
– Până la urmă, azi e-o zi bună! Am nevoie de-un mandat de percheziţie. Te descurci să pleci singură? Vreau să mă ocup imediat de asta.
– Sigur, murmură Cristina, dar ceva scârţâie aici. Un preot, criminal feroce? Nu înţeleg de ce ar fi sunat, de ce ar fi omorât-o... Mai ales, de ce te-a căutat şi s-a ocupat de înmormântare. S-a băgat singur în gura lupului.
– Se potriveşte cu nevoia de atenţie a asasinului, nu? O să-l luăm la întrebări şi o să aflăm tot. Trebuie să fie el! Vorbim mai târziu, da? Te anunţ dacă-l aduc la sediu...
Plecă fără să-i mai aştepte răspunsul, iar Cristina încercă să rememoreze pas cu pas, vorbă cu vorbă, slujba de îngropăciune. Nimic nu ieşea din tipare.
– S-a grăbit, dar asta nu-i nimic! Era frig, el nu se simţea bine...
Vibraţia telefonului mobil o smulse dintre amintiri. Mesajul era de la un număr necunoscut, iar Cristina îl deschise fără să se mai chinuie a anticipa vreun curs al evenimentelor. La biserica cimitirului, în zece minute. Amicul lui Felix. Cristina îşi reţinu în ultima clipă un fluierat golănesc. Uitase de rugămintea pentru băiatul cu ochi albaştri. Momentul întâlnirii era însă cât se putea de nefericit, cu atâţia poliţişti mişunând în jur. Iar felul cum fusese formulat mesajul dovedea că agentul secret o urmărise. Dar Cristina nici măcar nu se mai enervă la gândul că încă o pereche de ochi indiscreţi era aţintită asupra ei. Dacă spionul avea ceva de spus, trebuia să-l asculte. Se îndreptă, uşor moleştită, spre biserica a cărei cruce aurită părea mai degrabă să respingă razele sărace ale soarelui.
Deodată, conştientiză că era prima oară când intra într-o biserică după ce simţise gustul licorii. Poftim! Ţi-ai mai găsit o grijă... Eşti deja pe pământ sfânt. Ai păţit ceva, fricoaso? Ce-i drept, intrase în cimitir şi nu i se întâmplase mare lucru, dacă nu punea la socoteală vedeniile. Iar locaşul era locul de întâlnire cel mai potrivit dacă voia să scape de priviri indiscrete. Şi măcar pentru un lucru şi-ar fi vârât mâna-n foc – amicul lui Felix n-o contactase degeaba.
Se opri în faţa uşii bisericii şi-şi trase sufletul. Dinăuntru nu se auzea nici un zgomot, dar răzbătea un miros vag de tămâie. Duse batista la nas, încercată de greaţă. Era prima oară când tămâia avea un asemenea efect asupra ei. Pecetea celeilalte lumi i se imprima adânc în piele şi în suflet. Poate că, până la urmă, nici perspectiva mâniei divine nu mai era atât de incredibilă! Nu putea rămâne însă o veşnicie acolo, întrebându-se dacă o s-o otânjească un fulger drept în creştet. Cu degete şovăitoare, Cristina atinse clanţa şi constată uşurată că nu o arde.
Ceva mai liniştită, păşi în lumina aurie a lăcaşului, pe care altădată ar fi găsit-o romantică, poate chiar primitoare. Nu-şi făcu cruce, fariseismul unui asemenea gest o oripila. Tocurile ei sunau înfundat pe podeaua roasă de încălţările şi genunchii atâtor credincioşi, iar Cristina se surprinse căutând îngerul adormit, răzbunător, pe care sosirea ei trebuia să-l trezească. Durerea din ceafă reveni, o greutate i se aşeză pe piept, degetele începură să-i tremure şi pereţii părură gata să prăvale peste ea. Se aşeză pe prima bancă, aşteptându-se la ce era mai rău. Ca să nu se mai holbeze la icoanele de pe pereţi, îşi privi telefonul şi constată că se scurseseră cele zece minute. Oare agentul secret îşi bătea joc de ea? Nu, ar trebui să aibă o doză prea mare de ţicneală ca să încerce aşa ceva cu logodnica preşedintelui. Iar tipul e perfect rezonabil. O capcană? Inima îi stătu pe loc o clipă.
Un foşnet se auzi dinspre uşă şi Cristina se ridică abrupt, gata să fugă. Înţepeni însă când îşi dădu seama că, dacă pericolul era cel ce intra, îi va bloca ieşirea.


12 mai 2014

Scriitor, caut editor curajos

Lume, lume! Pot face anunţul oficial: am terminat încă un roman. Unul foarte întunecat, deşi nu are colţ de vampir în el! Mă rog, prima sa versiune, căreia i-am scris ultima propoziţie la sfârşitul săptămânii trecute. Va urma o pauză de decantare, iar prin iulie-august, o nouă lectură, ca să elimine eventualele inadvertenţe.
V-am stârnit curiozitatea? Sper că da... Cei care au citit postarea aceasta bănuiesc despre ce e vorba. Celor care n-au citit-o şi nici n-au chef s-o facă acum, le dau câteva indicii. Mură-n gură, cum s-ar zice, despre Lacrimile diavolului. Acţiunea se petrece într-un Iaşi şi o Românie diferite de cele ale momentului, iar eroina principală va colabora cu... un demon! Romanul are destul suspans, sânge, sex, ritualuri oculte, conspiraţii... Îi mai trebuie doar un editor curajos, fiindcă atinge destule tabuuri. Se oferă cineva? 

11 mai 2014

Despre magie, îngeri şi demoni

De obicei, după cum ştiţi, nu scriu pe blog despre materialele mele ziaristice. Azi însă, am să fac o excepţie. În paginile ziarului Evenimentul, veţi găsi prima parte a unui interviu în oglindă cu doi… ocultişti. Da, aţi citit bine! Am vorbit cu un exponent al creştinismului esoteric, dar şi unul al demonolatriei, despre magie, îngeri, demoni şi alte subiecte care sparg tabuurile. Iată un scurt fragment, ca să vă faceţi o idee :
Ocultismul, după părerea mea, este tot o ştiinţă, însă mulţi îmi vor sări în cap să mă critice. Până la urmă, şi psihologia este considerată de mulţi o pseudoştiinţă. Dar cum se încadrează ocultistul în lumea modernă? La fel de bine ca oricare om cu un loc de muncă, o familie, un rol social etc. Nu vă imaginaţi că ocultiştii au rămas la stadiul lui Zarathustra, că ies doar periodic în lume doar ca să se întoarcă dezamăgiţi în grotă. Trăim şi ne bucurăm de viaţă la maxim şi adorăm lumea modernă. Vă imaginaţi numai ce uşurare e că nu mai suntem traşi pe roată, întemniţaţi sau exilaţi doar pentru că avem interese şi credinţe diferite?

Mai multe, citiţi aici.

7 mai 2014

TRANSFORMAREA: Semnele trecutului (2)

 Cristina fu gata să scape telefonul. Despre sarcină putea să-şi dea drumul la gură cineva din spital încă dinainte de fuga lui Adam, dar că ea se simţea rău... Liu ştia, dar n-ar ieşi din cuvântul stăpânului ei. Şi cine-i stăpânul ei? Tu, Alex ori Volodea? Dar ce interes ar avea Volodea să se afle totul? 
– Domnişoară Man, doriţi să comentaţi această informaţie?
Cristina îşi drese glasul. Dacă nu-i răspundea nimic, nu făcea decât să confere zvonului şi mai multă credibilitate. Trebuia să spună ceva. Adevărul. Sau măcar o parte a lui.
– Domnule Hâncu, vă pot confirma că aştept un copil. Nu sunt probleme cu sarcina, pur şi simplu am considerat că nu strică o verificare după spaima pe care am tras-o la cutremur. Sincer, aş prefera să nu daţi încă publicităţii această informaţie. Eu şi Alex am fi dorit să facem noi anunţul. Am aflat de puţină vreme şi, la urma urmei, e în primul rând o problemă personală. Dacă mai aşteptaţi câteva zile, vă pot oferi un interviu în exclusivitate despre relaţia noastră. Sunt convinsă că şefilor dumneavoastră le-ar plăcea asta.
O tăcere lungă urmă rugăminţii ei.
– Ştiu şi eu? Poate că ar fi o idee bună! zise Hâncu, dar vocea lui nu părea deloc mulţumită. În cât timp credeţi c-aş putea anunţa subiectul la ziar?
Cristina trase aer în piept. Să-l fi convins sau pregăteşte altă surpriză? Are surse bune, ticălosul!
– Lăsaţi-mă să mă consult cu Alex! Până diseară, am să vă ofer pe mail şi o dată.
– Aştept, atunci. O zi bună, domnişoară Man! Şi multă sănătate.
– Şi dumneavoastră la fel, domnule Hâncu! Şi să te ia dracu.
Un mieunat triumfător o făcu să tresară. Cotoiul împingea spre ea o cutie mică, pătrată, despre care Cristina ar fi putut jura că-i din argint.
– E pentru mine? murmură. Cum a ajuns aici?
Se scărpină în creştet, luă cutia şi o întoarse pe toate părţile. Era uşoară şi rece, iar după felul cum se înnegrise pe la colţuri argintul părea veche. Nu vedea o încuietoare, însă capacul nu se ridică atunci când încercă să-l împingă.
– Altă ghicitoare, mormăi, strecurând caseta în buzunar. Măcar mister Hâncu nu vede şi asta!
Când privi iarăşi în jos, cotoiul dispăruse. În schimb, ca la un semnal, uşa garajului se deschise şi Karpov ieşi, făcând gesturi largi cu mâinile. Părea un sportiv ieşit la înviorare. Cristina se uită la el şi tropăi indecisă. Nu ştia la ce să se aştepte. Când însă Karpov rânji, decise că n-avea să dea înapoi tocmai în locul ce-i devenise casă.
–  Neaţa, kiska, zise cu glas răguşit bărbatul. La porunca stăpânului Alex, am preluat toate îndatoririle lui Adam. Sunt noua ta gardă de corp şi te voi însoţi peste tot. Bucuroasă?
Cristina îşi muşcă buzele, oprindu-şi ocările care i se buluceau din gâtlej asemenea unei  armate de miriapode. De ce l-ar fi învinovăţit pe Alex? Doar şi ea apelase la rusnac nu cu mult timp în urmă! Iar Alex nu ştia că Evghenii era pentru ea doar un instrument al şantajului. Sunetul telefonului, reverberat ciudat de cutie, o scuti de orice comentariu. Alex? Vrea să-şi ceară iertare pentru c-a plecat sau să mă anunţe că mi-a pus paznic la poartă? Ori, poate, să verifice dacă am băut din licoare. Primul impuls fu să nu verifice dacă era Alex, o singură convorbire neplăcută îi ajungea pentru dimineaţa aceea. După discuţia cu Hâncu, nu-şi putea însă permite asemenea mofturi şi pescui telefonul de pe fundul buzunarului. Nu era Alex.
– Da, comisare, răspunse scurt.
– Bună dimineaţa, zise Truşescu. Am înţeles că eşti bine, te-ai întors la vilă. Te-am trezit cumva?
– Nu, tocmai ieşisem să iau puţin aer curat. Care-i baiul?
– Nu vreau să te deranjez. Am ceva veşti, dar dacă momentul e nepotrivit...
– Nu, e bine acum! Ascult.
– A dispărut crucea Verei.
Cristina se întoarse instinctiv cu spatele la noul ei paznic. Ar fi acceptat cu o ridicare din umeri tot felul de noutăţi sinistre, dar la asta nu s-ar fi aşteptat în ruptul capului.
– Cum adică a dispărut?
– Uite-aşa, nu mai e! S-a întâmplat peste noapte. Dimineaţă s-a sesizat groparul. Avea de săpat pe parcela de-alături. Cineva a furat-o, dar cine şi de ce...
Coroanele, felinarele şi lumânările se furau adesea, iar bijuterii sau haine scumpe nu mai era oricum nimeni nebun să lase în sicriu. Totuşi, să şterpelească cineva o cruce Cristina nu auzise de când centrele de preluare a fierului vechi se închiseseră. Era însă clar că nu putea pleca singură, deci se găsise un hoţ fără Dumnezeu chiar şi pentru ea. Cristina se uită aiurită în lungul aleii, de parcă gardianul i-ar fi putut da un răspuns. Karpov aştepta însă nemişcat, fără s-o slăbească din ochi, iar Cristina îşi compuse o mină sobră.
– Alo, mai eşti acolo? zise deodată alarmat Truşescu.
– Da, iartă-mă! Pur şi simplu, m-ai lăsat fără cuvinte.
– Mda, e o veste bizară. Am trimis o echipă la cimitir, acum plec şi eu. Vrei să vii cu mine? Dacă nu ţi-e greu să revezi locul după accident...
– Vin!
– Ajung într-un sfert de oră la vilă.
– Bine.
Păşi nesigură spre vilă, de parcă abia i s-ar fi scos picioarele din ghips. Nu doar amintirea acelei halucinaţii atât de vii şi a trădării lui Adam o făcea să şovăie, ci şi gândul că avea să calce pe pământ sfânt după ce băuse din licoare. Au fost doar două pahare. N-ai să păţeşti nimic! Eşti încă un om normal. Oare? Numai ce spuneai că băutura asta blestemată acţionează prea repede.
Se opri în faţa scărilor, dureros de conştientă nu doar de tremurul picioarelor, ci şi de faptul că, în chiar acea secundă, se petreceau în trupul ei poate zeci de procese pe care nu le cunoştea, pe care nici un medic nu le-ar fi putut explica. Poate ar fi fost mai bine să stea acasă, să-l aştepte pe Alex. Poate ar fi trebuit să nu răspundă la telefon. Poate ar fi mai bine nici să nu mai respiri. Nu poţi întoarce trecutul!  Se lăsă până la urmă convinsă nu de vocea din mintea sa, ci de căldura plăcută din pântece. Iar până ajunse în dormitor, se liniştise destul cât s-o încerce vechiul fior de curiozitate jurnalistică.
Scotoci în dulap după hainele de când alerga toată ziua după ştiri. Aşeză pe pat blugii şi flaneaua verde pe gât, cu un oftat nostalgic. Poate nu erau ţinuta potrivită pentru logodnica preşedintelui, dar când le purtase, se simţise mult mai încrezătoare în sine. Atingerea familiară a materialului tocit pe la coate o ajută să se arunce în vâltoarea prezentului cu surâsul larg al unui campion olimpic la înot.
Maşina lui Truşescu parcă în faţa vilei tocmai când Cristina încuia uşa. De lângă garaj, Karpov privea încordat scena, iar când Truşescu îi deschise Cristinei galant portiera, ţâşni nu spre ea, ci înăuntru. Cristina nu-şi bătu însă capul să-i ghicească intenţiile, ci se concentră asupra comisarului, care manevra grijuliu maşina spre bulevard. 
– Arăţi mai bine azi! spuse Truşescu. Au făcut minuni la spital. Tăietura de pe frunte nici nu se mai vede.
Cristina ridică din umeri.
– Era doar o zgaibă, dar ziariştii ar fi explodat. Câţiva ar fi fost chiar în stare să născocească tot felul de mizerii despre Alex. „Preşedintele îşi bate logodnica înainte s-o ducă la altar”. Şi aşa mai departe.
– Ei, măcar în privinţa asta puteai să le închizi gura. Doar avem caseta...
– Care-i probă într-o anchetă în curs, nu? Dac-o prezentam presei, apăreau o mulţime de alte probleme. Ba chiar s-ar fi putut să nu conteze. Când a stat adevărul în calea unei poveşti senzaţionale?
Truşescu rânji aprobator şi maşina zvâcni înainte, cu toată forţa motorului bine turat. În oglinda retrovizoare răsări, după câteva secunde şi Volkswagenul negru al lui Karpov.
– Avem coadă, constată imperturbabil comisarul.
– Da. După necazul din cimitir, Alex a decis să sporească măsurile de securitate. Nu-l băga în seamă, nu ne va deranja!
Merseră o vreme într-o tăcere tulburată doar de muzica de la radio şi, apoi, de semnalul ştirilor. O reclamă la detergenţi urmă veştii despre următoarea şedinţă a Cabinetului, iar Cristina se întrebă, cu un surâs strâmb, dacă realizatorul emisiunii făcea vreo aluzie subtilă. Următoarea ştire îi tăie însă cheful de ironii.
– La Moscova a fost inaugurată azi o expoziţie mai puţin obişnuită  – „Între Dumnezeu şi Diavol”. Ruşii pot putea admira manuscrise religioase foarte rare, dar şi opere de artă consacrate ştiinţelor oculte. Gurile rele au spus că expoziţia ar fi blestemată, iar un incident bizar a pus paie pe foc. Un misterios incendiu a distrus, la o oră de la deschidere, o parte din Manuscrisul roşu. Cu foile din piele tăbăcită de om, acesta cuprindea tehnici de tortură şi de execuţie ce par să fi inspirat şi un asasin prins recent. Potrivit oficialilor Muzeului de Artă „Puşkin”, prin valoarea pieselor, este nu doar cea mai controversată, ci şi cea mai scumpă expoziţie de gen din lume. Cum era de aşteptat, incendiul a făcut să explodeze numărul vizitatorilor.
Cristina expiră zgomotos. Manuscrisul n-a ars la mănăstire? M-a minţit Adam sau nu era singura copie? Ce mai contează, ştii că ucigaşul lui Antipov nu e şi-al Verei! Truşescu o privi nedumerit.
– Arăţi de parcă ai găsit lozul cel mare şi ai constatat că a expirat perioada de plată a banilor! Nu te ştiam aşa amatoare de artă religioasă.
– Expoziţia asta pare foarte interesantă, mormăi Cristina.
– A, uitasem de interesul tău pentru ghicitoare şi alte drăcovenii de-astea.
Cristina îşi opri un răspuns ursuz, care doar ar fi inflamat lucrurile. Evident, comisarul nu era la curent cu crima de la Moscova.
– Aşa suntem noi, femeile. Ne temem de ceasul rău şi pisica neagră. Tu de ce te temi, comisare?
Truşescu se încruntă.
– Doar de oameni. Sunt mai răi decât orice fantasmă.
Cristina îşi zise că, doar cu două luni în urmă, acelaşi ar fi fost şi răspunsul ei. Acum însă ştia că o altă lume o înconjura, invizibilă şi foarte periculoasă.
– Alte noutăţi privind apelul la 112? întrebă.
– Păi, cu amprentele nu ajungem niciunde. Am trimis chiar înainte să plec un mail către toate ziarele şi teveurile, să dea o ştire. Cerem ajutorul oamenilor. Poate cineva era pe lângă tribunal tocmai atunci şi l-a văzut pe omul din cabină. Mai ştii de unde sare norocul?
Cristina descoperi în vocea comisarului aceeaşi doză de scepticism pe care i-o stârnise şi ei iniţiativa lui. Dacă nu se anunţase şi o recompensă, era puţin probabil să iasă în faţă vreun martor.
– L-ai anunţat şi pe Felix? întrebă totuşi.
– Da, cum să nu! Crezi că-l uitam tocmai pe el?
Restul drumului, Cristina îl petrecu imaginându-şi cum întorcea colegul ei ştirea pe toate părţile. Mai c-ar fi vrut să fie în locul lui! Comisarul fluiera absent o melodie la fel de veselă ca a unui cor de bocitoare, fără să-şi mascheze enervarea pentru felul cum asasinul rămânea cu un pas înainte. În faţa cimitirului, Truşescu frână abrupt, vărsându-şi măcar o parte din supărare. Duba laboratorului era parcată lângă poartă, iar un agent zgribulit oprea accesul celor dornici să se închine la morminte. Salutându-l, Cristina zări Volkswagenul care trăgea pe dreapta, în spatele dubei. Karpov nu încerca să se ascundă mai mult decât în timpul drumului.
– Rahat! spuse Cristina.
Comisarul îi urmări privirea.
– Vrei să intre cu noi? Să nu-i încurce pe băieţi...
– Nu, lasă-l să stea la poartă! Sunt în siguranţă cu tine.
Un semn făcut agentului fu de ajuns pentru ca paznicul ei să rămână pe dinafară. Înfrânându-şi pornirea de a-i da cu tifla lui Karpov, Cristina intră alături de Truşescu pe aleea principală. 
Comisarul mergea de parcă îi sufla moartea în ceafă, dar ritmul îi convenea Cristinei. Prea multe amintiri urâte erau legate de tărâmul morţilor şi privirea Cristinei fugea dintr-un capăt al aleii într-altul, căutând umbre şi monştri. În ciuda frigului, gropile acoperite în ultimele săptămâni îi asaltau nările cu duhori de trupuri intrate în zodia descompunerii, iar dincolo de scârţâitul zăpezii, prindea uneori foşgăiala armatelor de insecte prinse într-un concurs de dezgolit oase. Un pas furişat, în stânga?
Cristina se întoarse rapid şi desluşi, doar cu coada ochiului, o mişcare fulgerătoare printre morminte. Se opri, căutând un om în uniformă, dar nu mai zări decât albul murdar al zăpezii.
Cristina, ce faci? spuse iritat Truşescu. Mai avem de mers vreo cinci minute. Doar ştii unde-i mormântul Verei!
– Da. Mi s-a părut...
Încă o dată, o umbră se iţi de după umărul unui înger îngenuncheat. Cristina îşi muşcă buzele şi clipi de câteva ori. Trebuia doar să-şi limpezească privirea, nu?
– Nu vii? N-avem toată ziua la dispoziţie!
Cristina nu se clinti. Mai bine să se facă de ruşine decât să ignore un indiciu!
– Cineva s-a ascuns după monumentul ăsta!
  – Nu te mişca! ordonă comisarul.
Cristinei nici prin cap nu-i trecea să nu-l asculte. Cu răsuflarea tăiată, îl privi cum ocoleşte mormântul, cu mâna pe tocul pistolului. Fiecare pas al comisarului îi făcea inima să bubuie ca o tobă africană, prevestind în crescendo năvala armatei de zombi. Când statuia ascunse silueta comisarului, Cristina închise ochii, ca să nu vadă ţâşnind spre ea bucăţile de carne şi jeturile de sânge. Dar imaginile din mintea ei erau şi mai rele. Auzi un fâlfâit de aripi şi deschise ochii, la timp ca să vadă o cioară ţâşnind spre cer ca o săgeată prevestitoare de nenorociri.
– Nu-i nimic aici! spuse Truşescu.
Cristina ştia c-ar trebui să fie uşurată, însă nu-l credea. Tensiunea se acumula, muşcând hrăpăreţ din sufletul ei.
– Chiar nimic? întrebă. Eşti sigur?
– Vino să vezi, dar repede, te rog!
Cristina îşi şterse palmele transpirate de pantaloni şi ocoli monumentul. Truşescu o aştepta, trăgând cu sete dintr-o ţigară. Cristina se holbă, rămasă fără vorbe din cauza ororii, la leşul negru agăţat de lancea îngerului. O sfoară îi străbătea gâtlejul străpuns şi trupul încă se clătina. Măruntaiele cotoiului atârnau din burta sfârtecată, găvanele lui însângerate erau acoperite de un strat de promoroacă, limba vânătă fusese pe jumătate devorată de ciori. Cutremurându-se, Cristina se sprijini de braţul comisarului. Omul are o definiţie ciudată a nimicului.
– Ţi-am spus doar, nu? Totu-i în regulă! zise poliţistul.
– În regulă, repetă ca un ecou Cristina.
Cum se putea ca doar ea să vadă animalul? Prin ce magie întunecată ajunsese motanul ei, ţeapăn şi mutilat, în cimitir? N-avea cum. Doamne, ce se întâmplă cu mine? Chiar înnebunesc?
– Hai să mergem la groapa Verei! o îndemnă comisarul. Dacă nu cumva vrei să te întorci la vilă. Nu-i nici o problemă dacă nu te simţi bine, doar spune-mi!
– Nu. Mă simt perfect. Haide!
Cristina păşi printre locurile de veci fără să se mai uite în stânga sau în dreapta. N-ar mai fi putut îndura încă un astfel de spectacol. Până zăriră echipa de criminalişti, stomacul i se mai liniştise, dar genunchii încă îi tremurau.
Nelipsita bandă galbenă fusese întinsă şi flash-urile aparatului foto mânuit de un ins rotofei nu făceau decât să accentueze aerul dezolant al pătratului de pământ răvăşit. Cristina se desprinse de braţul comisarului şi îl lăsă să discute cu Agrişan. Ea rămase la o distanţă sigură de locul de îngropăciune, încă încercând să priceapă ce-i stârnise halucinaţia. Nu putea da vina pe licoare, avusese vedenii şi înainte să o bea. Deodată, se întrebă dacă motanul chiar fusese la vilă, dacă îi dăduse cutia. Îi venea să râdă, să plângă şi s-o ia la fugă, aşa ca Adam, să nu se mai întoarcă niciodată. Încă o dată, zbârnâitul telefonului mobil o trezi la realitate. Şi, de data asta, fu bucuroasă să vorbească.
– Bună, Felix!
– Bună, şefa! Ce mai faci, ce mai zici? Ai o voce cam pierită.
– Ei, sunt la cimitir... Nu-i un loc dătător de energie pozitivă. Da cum de mă suni? Nu că nu-mi place să te aud...
– Păi, să nu spui că tetea nu-i băiat gigea! Am o bombă de bombă şi pe tine te-am căutat prima.
Cristina surâse. Felix îşi înfoia penele ca un cocoş care-a trezit tot satul.
– Nu zău?  
– Apăi da! Mi-a trimis Truşescu un mail, cum că...
– Da, da! Mi-a zis, sunt chiar cu el. Bomba ta s-a  cam fâsâit, Felix!
– Păi, nu asta-i! Chiar aşa puţin credit îmi acorzi?
– Zi, frate, care-i treaba?
– Am moaca tipului de-a sunat! Aşteptam o judecătoare tocmai atunci şi, în lipsă de altă ocupaţie, am tras vreo două pozuci. Cu aparatul de arată ora şi ziua... L-am prins, dracu să-l ia de nebun! În prim plan, mânca-l-ar mama! Ei, e bombă ori nu?
 – Îi spun lui Truşescu să trimită pe cineva cu maşina după aparat. Păstrează o copie a pozei, dacă vrei, dar avem nevoie de ea imediat!
Nu-i dădu voie lui Felix să mai pună alte întrebări, ci se repezi să-l anunţe pe comisar.
– Într-un sfert de oră, am putea vedea faţa criminalului, rânji comisarul. În sfârşit, o victorie!



Arhivă blog