26 iunie 2014

TRANSFORMAREA: Feţele adevărului (1)

Cristina era tot mai convinsă că dăduse răspunsul greşit. Comisarul parcă maşina şi se lăsă pe spate, privind duşmănos faţada vilei pe care Cristina ajunsese s-o considere casă. Ar fi trebuit să-i deschidă portiera, dar nu se clintea. Cristina se prefăcu că nu-i observă nepoliteţea şi ieşi, hotărâtă să nu facă din respectarea protocolului o problemă. Trânti portiera, convinsă că, dinăuntru, Alex putea auzi zgomotul.
Bănuia că îi aştepta în sufragerie, pregătindu-şi masca potrivită pentru întâlnirea cu un om al legii amestecat în atâtea întâmplări sângeroase din trecutul lor recent. Pentru alţii, vizita unui poliţist ar fi un eveniment stresant. Nu şi pentru Alex. E obişnuit şi cu minciuna, şi cu moartea. Gândul o străbătu ca un ţurţure, iar când se sparse de podeaua minţii ei, înţelese că nu-l va mai vedea niciodată pe Alex ca-n clipa primului lor sărut. Era inevitabil pentru orice relaţie, dar asta nu-i îndulcea tristeţea. Truşescu o ajunse la baza scărilor, îi oferi din nou braţul, iar Cristina îl acceptă. Pulsul comisarului se putea la întrecere cu cel al unui sprinter şi propria ei inimă se străduia să-l depăşească.
Când păşiră în hol, văzu buzele poliţistului rotunjindu-se la vederea opulenţei vilei. Cristina nu-l putea condamna pentru asta. Şi ei i se tăiase respiraţia la prima vizită, însă era greu de socotit cât contribuise la asta simpla prezenţa a lui Alex. Deşi nu locuia de multă vreme cu logodnicul ei, acum nici nu mai remarca marmura ori tablourile cu semnături celebre. Truşescu îşi înfrână însă cu hotărâre orice comentariu, iar Cristina îl ghidă rapid spre sufragerie. Cât de ciudat era, că dintre cunoscuţii din vechea ei viaţă, tocmai el le călca primul pragul? Ce spunea asta despre ea?  
De pe canapea, Alex li se ridică în întâmpinare, împrăştiind cu generozitate aceeaşi căldură care o făcuse de multe ori pe Cristina să se piardă.
– Domnule preşedinte, spuse cu glas deodată răguşit Truşescu, bună ziua! Mulţumesc că m-aţi primit.
– Sigur că da! răspunse cu un surâs larg Alex. Sunt oricând la dispoziţia oamenilor legii. Vă rog, luaţi loc!
Se întoarse spre ea şi o sărută dezinvolt, iar în pântecele Cristinei, o flăcăruie se aprinse la atingerea buzelor lui. Poate că nu-l mai vedea printr-o perdea roz, dar rămânea omul lângă care voia să-şi trăiască restul vieţii. Îi admira şi mai mult dezinvoltura, ştiind ce ascunde sub suprafaţa aparent netulburată a apei ochilor săi. Cum de ţi-ai închipuit că nu s-ar putea descurca?
– Ţi-am pregătit un cocteil, dragă, murmură Alex şi-i întinse un pahar în care plutea un cub de gheaţă. O cafea sau un suc, domnule Truşescu? Nu vă ofer ceva mai tare, ştiu că sunteţi în misiune.
– O cafea, dacă se poate.
În timp ce Alex îi umplea ceaşca poliţistului, Cristina se holbă la paharul cu pereţii aburiţi. Albastrul cristalului masca doar parţial culoarea licorii, iar mirosul ei, imperceptibil pentru comisar, îi făcea Cristinei nările să tremure. Îi venea greu să creadă că Alex îi oferea sânge de faţă cu poliţistul, totuşi chiar asta se întâmpla. Pentru prima oară de când îi încercase pielea cu pumnalul, îşi zise că Alex se juca şi cu ea. Îl studie pe furiş, încercând să ghicească la ce se gândea. Destins, Alex sorbea din cafeaua braziliană al cărei parfum umplea camera. Părea că se pregăteşte să discute despre prognoza meteo a primăverii, nu despre o crimă atroce.
Cristina roti paharul între degete, convinsă că Alex îi putea citi foamea. Tot trupul ei ţipa după o înghiţitură, însă mintea se temea de ce i-ar urma. Gândul că Alex ar fi putut vorbi cu fratele său, că poate ştia deja tot adevărul sordid al înfruntărilor pierdute de ea, îi tăie răsuflarea. Volodea avea dreptate, cum se putuse amăgi că era pe potriva lui? A oricăruia dintre fraţi... Se privi în oglinda veneţiană din spatele comisarului şi văzu un chip liniştit, chiar uşor plictisit. Cum putea fi aceeaşi femeie care se zvârcolea pe dinăuntru, renunţând crâmpei cu crâmpei la tot ce-o definea? Alex ştie ce face. Trebuie să am încredere în el. Sorbi mai puţin decât ar fi vrut, puse paharul pe masă şi se întoarse la conversaţia dintre cei doi bărbaţi. Trebuia să ia lucrurile pas cu pas. Deocamdată, faptul că era în stare să amâne o nouă înghiţitură devenea o victorie. 
– Deci, cum vă pot ajuta, comisare? întrebă Alex şi prinse ca din întâmplare palma Cristinei.
Truşescu puse cana pe masă şi scoase din buzunar fotografiile. Erau în plicuri separate, iar Truşescu dădea impresia că nu s-a hotărât pe care s-o arate întâi. Alex îşi păstra mina surâzătoare şi puţin intrigată, neîncercând să-l grăbească pe poliţist să-şi dea cărţile pe faţă. Truşescu se uită scurt la Cristina şi alese.
– În primul rând, voiam să vă întreb dacă-l cunoaşteţi pe acest om.
Puse pe masă poza lui Volodea. Degetele lui Alex nu se clintiră pe palma Cristinei şi ea se sili să rămână destinsă, deşi îi aştepta îngrozită răspunsul.
– Nu, spuse calm Alex. Ar trebui?
Truşescu ridică din umeri.
– Sincer, nu ştiu. Probabil că aţi auzit despre asasinarea unei vrăjitoare de mahala, Vera....
–  Da, îl întrerupse Alex, pentru prima oară lăsând să-i răzbată în glas o nuanţă de nerăbdare, mi-a povestit Cristina. Însă nu văd ce legătură are asta cu mine.
Comisarul privi încurcat fotografia şi o vârî înapoi în buzunar. Îi arătă lui Alex alta.
– Azi a fost descoperită moartă această femeie, Odorica Stancu. Decapitată şi ea. O cunoşteaţi?
Alex ridică din sprâncene. Cristina trase cu ochiul şi constată că nu era un instantaneu de la locul crimei.
– Nu, dar e-o veste proastă, într-adevăr. Mă tem că mai avem mult de lucru în privinţa siguranţei publice. Totuşi, Cristina îmi spunea că aveaţi un suspect...
Comisarul îşi şnurui buzele.
– Nu ştim încă dacă e vorba despre opera aceluiaşi asasin. Oricum, femeia avea pe masă nişte fotografii. Cu dumneavoastră şi domnişoara Man, şi pe asta. Încercăm să stabilim o legătură, de aceea sunt nevoit să insist. Sunteţi sigur?
Căutătura lui Alex se înăspri.
– Unde vreţi să ajungeţi? Nu obişnuiesc să vorbesc fără să fiu sigur de ceea ce spun!
Truşescu păli, iar Cristina îşi coborî privirea. Simţea gustul amar al trădării faţă de poliţist, însă intuia că pentru ea cea mai fericită alegere era să rămână tăcută.
– Nu vreau să fiu nerespectuos, domnule preşedinte! răspunse după o pauză lungă Truşescu. Autopsia ar trebui să ne spună mai multe, dar până vom avea rezultatele, trebuie să presupunem ce-i mai rău. Dacă nu părintele Andrei e-n spatele ambelor crime, dacă un asasin e încă liber, dumneavoastră şi logodnica dumneavoastră puteţi fi în mare pericol. E-n interesul tuturor să ne dăm seama rapid care-i treaba cu pozele.
Muşchii lui Alex se destinseră, tonul coborî cu o octavă.
– Mă voi ocupa de toate aranjamentele pentru a ne asigura securitatea. De altfel, plecăm săptămâna viitoare la Moscova. Dacă asasinul nu-i cumva preşedintele Navrov, cred că vom fi în siguranţă la Kremlin. Sper că, până ne vom întoarce, veţi afla răspunsuri la toate întrebările. Dacă nu, poate se impune o schimbare...
Ultimele cuvinte ale lui Alex răciră aerul din încăpere mai repede decât suflul unui crivăţ. Cristina nu mai băgă în seamă însă figura ultragiată a comisarului. Uimirea o făcuse să uite de toate. Nu implicaţiile diplomatice o deranjau, deşi nu-i era clar ce se aştepta de la ea. Mergea la Moscova doar ca şef al Departamentului media sau ca logodnică a preşedintelui? Habar n-avea care era protocolul în cazul ăsta, totuşi găsea faptul că Alex aruncase aşa vestea mult mai tulburător. Deşi nu fusese pusă la cale în ultimul ceas,  logodnicul ei considera că prima vizită de stat e un subiect ce nu trebuie discutat mai întâi în intimitate.
Comisarul îşi răsfoi carneţelul, cu aerul cuiva care-şi înghite cuvintele şi le găseşte gustul mai rău decât al oricărei doctorii.
– Mai doreaţi să mă întrebaţi ceva? se interesă din nou surâzător Alex.
– Nu cred, răspunse Truşescu. Nu acum, cel puţin. Vă mulţumesc pentru timpul acordat. Încă o dată, îmi cer scuze dacă v-am inoportunat. O voi ţine la curent pe domnişoara Man cu desfăşurarea evenimentelor.
Cristina nu putu să nu invidieze curajul comisarului, care-şi lăsa o portiţă deschisă spre un viitor interogatoriu ce ar fi însemnat sfârşitul carierei sale. Alex şi Truşescu se ridicară şi-şi strânseră mâinile, iar Cristina aproape se aşteptă să vadă sângele poliţistului ţâşnind printre degete. Truşescu îşi eliberă însă fără efort mâna din strânsoarea lui Alex şi făcu primul pas spre ieşire. O gazdă bună s-ar fi oferit să-l conducă, dar Cristina nu se mai simţea în stare să-şi joace rolul. Căutătura ei se încrucişă cu cea a comisarului, care îşi strânse şi-şi destinse degetele de parcă ar fi vrut să vadă dacă mai funcţionează.
– Nu vă deranjaţi, găsesc singur ieşirea, spuse Truşescu.
Cristina închise ochii imediat ce silueta comisarului îi ieşi din câmpul vizual. Nu greşise negând că l-ar cunoaşte pe Volodea, dar nu se bucura pentru asta. Îşi afundă cu duşmănie mâinile în buzunare. Putea auzi cum se învârte mecanismul capcanei pe care şi-o întinsese singură. O înţepătură în buricul degetului mare de la mâna stângă îi întrerupse gândurile negre şi Cristina îşi studie nedumerită pielea. În ce se înţepase? Coborî degetul spre podea, ca un epitaf pentru gladiatorul care abandonase lupta cu propria conştiinţă şi mai luă o înghiţitură din licoare. Sângele ei se amestecase cu cel uscat, rămas de la Volodea. Monstrul devine o parte din tine. Sau poate era deja.
Auzi uşa trântindu-se. Comisarul plecase, paşii lui Alex se îndreptau spre bucătărie. Cristina nu-l strigă şi nici nu se mişcă. Nu era gata pentru un nou interogatoriu care ar fi adus o altă ploaie de minciuni. Prudentă, căută din nou în buzunar şi pescui caseta. O pată minusculă, roşie, se vedea în cel mai ascuţit colţ al ei. O puse pe masă şi se lovi copilăreşte peste frunte. Uitase de ea sau, poate, subconştientul îi şoptise că era doar o amăgire, ca motanul. Ascultând de un impuls inexplicabil, o aduse în poale şi-şi trecu încet degetul rănit peste capac. Nu era o nălucire, după cum nu fusese în întregime nici moartea cotoiului. Dar tot nu ştia să o deschidă. Poate nici nu vrei. Ar fi trebuit să încerce totuşi. Poate Odorica murise din cauza ei. Şi dacă nu se întâmplase asta, caseta era ultimul dar al unei femei ucise. Ca o dorinţă de muribund. Obligatorie.
Cu un pocnet surd, capacul se ridică imediat ce degetul ei ajunse la colţul cutiei, iar Cristina mai că nu o aruncă în perete. Caseta se căscase sinistru, dar Cristina nu vedea decât o cârpă purpurie. Îşi opri înjurătura şi trase cu urechea. Alex zdrăngănea din tacâmuri la bucătărie. Atinse uşor pânza şi constată că era aşezată peste două obiecte. Le simţea contururile, unul lung şi subţire, celălalt rotund, dar încă putea da uitării existenţa lor. Alex nu ştia de ele, iar ea nu era obligată să dea bucata de pânză la o parte. Se rezemă cu spatele de canapea şi se privi lung în oglindă. Ochii îi străluceau febril, buzele i se înroşiseră.
– La dracu! mormăi Cristina şi îndepărtă cârpa.
Descoperi un inel şi o lumânare. Nu se pricepea la bijuterii, dar inelul i se părea vechi, argintul i se înnegrise pe cea mai mare parte din suprafaţă. Lumânarea mirosea a seu de oaie şi a ceapă. Cristina le cântări pe amândouă în palmă, oscilând între râs şi plâns. Dacă nu aveau cine ştie ce proprietăţi miraculoase, numai un nebun ar fi ucis pentru ele. Pe de altă parte, oricine decapita bătrâne şi le lăsa capetele pe masă nu putea fi sănătos tun, şi nici pentru propria sănătate mintală n-ar fi pus mâna în foc. Iar fiecare pahar de licoare putea s-o aducă şi mai aproape de balamuc.
– Ţi-am pregătit nişte macaroane cu şuncă şi caşcaval, o minune! strigă Alex. Vii? Abia le-am scos din cuptor.
– Aş mânca în pat. Te superi?
– Nu, de ce? Urcă şi-ţi aduc tava.
Se ridică, iar contururile obiectelor se dublară. Obrajii şi nările îi ardeau, un monstru inform i se târa prin pântece, lăsând bale groase. Caseta întredeschisă încă tremura pe masă, într-un hohot tăcut pe care nu ştia dacă să-l pună doar pe seama ameţelii. Pe bâjbâite, îşi luă poşeta şi strecură în ea întâi caseta, apoi lumânarea. După ce se întâmplase cu pumnalul, nu avea de gând să mai lase nimic din moştenirea ohraniţelor la întâmplare.
Se sili să inspire pe nas şi să expire pe gură, rar şi adânc. Masa şi canapeaua redeveniră clare şi Cristina se grăbi spre scări, cu poşeta aruncată pe umărul stâng. Greutatea ei i se părea nefirească, pereţii erau învăluiţi într-un fel de negură, însă vedea bine cadrul uşii. Ca printr-un tunel al groazei, urcă treptele şi se prăbuşi pe pat. Abia când aruncă poşeta pe podea realiză că inelul era încă în palma ei. Încet, Cristina îl roti, examinându-l ca pe un obiect venit din altă lume. Metalul avea temperatura normală, era uşor şi aparent inofensiv. Nu fusese împodobit cu pietre preţioase sau litere chirilice, dar nici nu avea zgârieturi ori urme de sânge. I-ar fi venit numai bine pe degetul arătător, dar nu era foarte înţelept să-l poarte când nimic nu dovedea că-i era menit. Felul cum ajunsese la ea i-ar fi stârnit, în cel mai fericit caz, un rictus nedumerit comisarului Truşescu. Iar dacă ar fi crezut totuşi că venea de la Vera sau Odorica, ar fi certat-o fiindc-a tăinuit din nou dovezi. Dar el nu contează. Ce-ar zice Alex despre asta? Trebuia doar să mai aştepte câteva minute ca să afle. Degetul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă, între care ţinea inelul, începură s-o furnice, iar curiozitatea şi frica se amestecară ca nuca şi pudra de cacao în aluatul de cozonac. Pustulele îngrozitoare de pe leşul părintelui Andrei nu erau uşor de uitat, dar nici mai uşor de explicat decât scopul bijuteriei dezgropate de un motan mort.
– Ce mi-ai adus, cotoiule? spuse Cristina. O armă? Mi-ar prinde bine una...
Îl auzi pe Alex la baza scărilor şi un fel de nebunie se deşteptă în ea. Trase inelul pe deget şi aşteptă iluminarea, dar simţi doar o durere cumplită. Ţipă şi se ghemui, cu mâinile pe pântece. Un trib invizibil, dar foarte hotărât, îi folosea uterul drept ţintă pentru săgeţile sale otrăvite. Reuşi să nu plonjeze în bezna leşinului, deşi mintea i se tulbura. Trebuia să-şi smulgă inelul ce strălucea într-o auroră verzuie a agoniei. Năclăite de transpiraţie, buricele degetelor îi alunecară pe inel. Mai încercă o dată şi reuşi să-l agaţe cu unghia. Trase, zgâriindu-şi adânc pielea, dar nu reuşi să-l arunce. Dacă primise o armă, atunci era una a răzbunării! Paşii lui Alex se apropiau, dar nu ajutorul lui o putea salva de tortură. Inelul o secătuia de puteri, fiecare milimetru câştigat însemna alt supliciu.
– Cristina, ce se întâmplă? strigă Alex.
Nu-i răspunse, nu avea energie şi pentru asta. Parcă ar fi târât o piatră de moară. Încă o mişcare spasmodică şi inelul căzu pe podea. Îl auzi cum se rostogoleşte sub pat şi, în sfârşit, se dădu prizonieră negurii.
Când întunericul se risipi, văzu nu doar chipul îngrijorat al lui Alex, ci şi pe cel inexpresiv al doctoriţei. Tortura încetase. Simţi sub ea perna pufoasă, atingerea cearşafului de mătase pe spatele ei gol. Îşi privi palmele. Singura bijuterie era inelul de logodnă.
– Şi-a revenit, murmură Alex. Slavă Domnului! Cristina, m-ai speriat de moarte. Ce-ai păţit?
Cristina îşi linse buzele. Nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să-i răspundă cinstit la întrebare, dar n-o putea face atâta vreme cât Liu îi asculta. Nu voia ca doctoriţa să-i dea raportul lui Volodea. Avea deja destule atuuri împotriva ei, de ce să-i mai dea pe tavă unul?
– Nu ştiu. A fost o durere puternică... Dar acum mi-a trecut.
Alex se încruntă spre Liu.
– Spuneai că totul e-n ordine. Ai vrut să mă păcăleşti, femeie?
– Nu minţit, stăpâne! ciripi chinezoaica. Analize bune tare! Nu pricepi ce...
Alex îşi înfipse degetele în umărul doctoriţei şi o smuci spre el. Scrâşnetul dinţilor săi răsună prea tare.
– Ar fi cazul să găseşti un răspuns imediat!
Cristina gemu şi se sili să se ridice în şezut. Nu putea s-o lase pe Liu să pătimească din cauza minciunilor ei.
– E-n ordine, mă simt bine. Dă-i drumul!
Ochii lui Alex erau două fante roşii, respiraţia îi devenise şuierătoare, iar Cristina îi putea simţi muşchii încordaţi ca parâmele unei nave ancorate în vreme de furtună. Apoi, încet, Alex se destinse. Eliberată, Liu se înclină adânc şi rămase îndoită de mijloc.
– Ce-ar fi să-mi zici şi mie ce ţi-a spus? propuse molcom Cristina. Am plecat cu Truşescu înainte să primească rezultatele.
– Da, sigur! spuse după o pauză Alex şi o înveli grijuliu. Noua... dietă funcţionează. Liu a recomandat totuşi să scădem ritmul. Un pahar la două zile, în funcţie de cum te simţi. Însă, după criza asta, nu ştiu cât de competente sunt sfaturile ei.
Vorbea despre Liu ca şi cum n-ar fi fost în încăpere, iar Cristina fu încercată de un profund sentiment de jenă.
– Ce va urma? întrebă cu voce albă, privind-o pe doctoriţă.
Liu ridică din umeri.
– Conteşte acuma regim şi odihnă. Nimeni nu ştiu exact. Vorbeşte de specii nouă. Surprize pot apare şi în nouă luni, şi la naşteri. Nu cred că va iese copil pe jos, normal.
Încă o coardă se rupse în Cristina. Izbucni într-un râs nervos.
– Minunat! Trebuie să beau sânge ca să nu mă ucidă copilul, dar nimeni nu-mi poate zice în ce ne transformă... dieta mea. Iar naşterea va fi altă oroare... Ce mai vreţi să fac, să-l scot pe gură? Să-l prezentăm la ştirile de la ora cinci prins de tavan ca un liliac?

Hai la teatru! (4): 28 iunie

Perform vă oferă, pe 28 iunie:
Ora 18, holul central al Palatului Roznovanu – Vot
Şapte artişti vor discuta despre cum se poate rezolva o problemă locală urgentă, abandonată de autorităţi. Este vorba despre Diana Miron, Cristi Gheorghe, Izabela Leszay, Gabriela Mateescu, Adina Mocanu, Marina Oprea, Florin Vivi Bădiţă.

Uzina cu teatru, ora 20 – Parallel
O combinaţie între coregrafie, musical şi stand up comedy, dedicata crizei de identitate induse femeilor lesbiene de normele sociale rigide.

Teatrul Fix, ora 22 – Ce-am ales să uit

Un spectacol care pune în discuţie factorii ce ne schimbă percepţia asupra lumii în procesul de maturizare.

24 iunie 2014

Umor urban


Din nou, din ciclul umor urban involuntar:


Hai la teatru (3): 26 iunie


Joi, în cadrul Perform, puteţi vedea:
Ora 18, Uzina cu Teatru – Zic-Zac
Spectacolul prezintă povestea a doi oameni care se întâlnesc, îşi vorbesc, se ceartă, fac dragoste, transpiră, ţipă, scuipă… prin dans.

Ora 20: Aula Bibliotecii Centrale Universitare - Pescăruşul. Ultimul act
Un spectacol vizual, în care o lumină se plimbă pe scenă, dezvăluind frânturi de oameni, de microfoane, cabluri, chitara, masca, scena… Ca punct de pornire serveşte al patrulea act al piesei “Pescăruşul” de A.P. Cehov.

Tot în cadrul festivalului, Oltiţa Cântec va susţine conferinţa Radicalismul noilor estetici, la ora 12, la Sala Studio a Universităţii de Arte.



22 iunie 2014

Hai la teatru (2): Ce puteţi vedea pe 24 iunie?

Sub umbrela Perform, marti:
Ora 18, la Uzina cu teatru - KAMPF
Spectacolul foloseşte dansul contemporan pentru a prezenta într-un mod creativ silinţa de fiecare zi a omului, vulnerabilitatea lui faţă de jocurile de putere. Oricine poate fi umilit, uriaşii pot deveni foarte slabi.
Produs de Studio M

Ora 20, la Teatrul Fix - Doggy Style
O temă actuală - o satiră inspirată de polemica dintre iubitorii de câini şi cei care nu vor să mai vadă patrupedele pe străzi. Dezbaterea naţională este adusă la nivelul unei scări de bloc.


La Ora 12, la Sala Studio a Universităţii de Arte, este programată conferinţa Schimbarea canonului estetic în regia teatrului contemporan, susţinută de Nicu Mandea. Mai multe amănunte, aici.

Spionii care au fost...

Dacă vă plac filmele cu spioni, dar şi serialele istorice, noua producţie Turn va fi pe gustul vostru. Acţiunea, inspirată de fapte reale, este plasată în timpul războiului american de independenţă.



20 iunie 2014

Hai la teatru!

Duminică, sub umbrela mai generoasă a FIE, la Iaşi începe Festivalul de Teatru şi Artă Performativă PERFORM. Până pe 29 iunie, ieşenii vor avea parte de spectacole ieşite din tipare, dar şi de lansări de carte, ateliere şi dezbateri. Iată ce puteţi vedea duminică:
Ora 18, la Uzina cu Teatru - LSD Theatre Show
Un spectacol construit ca un show de televiziune, care vorbeşte despre alienarea din marile oraşe, despre consumerism, eşecul adaptării şi imposibilitatea fericirii.
Produs de Doctor’s Studio şi Godot Cafe Teatru.
Ora 20, la Meru - Haute Cuisine
O piesă nonverbală, o parabolă despre devenirea unui cuplu ca familie, printr-o paralelă cu pregătirea mâncării.
Produs de Asociaţia Sprait.
Ora 22, la Teatrul Fix - Blackbird
Spectacolul este centrat pe pasiunea discutabilă dintre un bărbat şi o femeie, publicul fiind invitat să dea verdictul asupra celor două personaje.
Produs de Unteatru.

Mai multe, citiţi aici.

19 iunie 2014

TRANSFORMAREA: Revolta (2)

– De ce nu? şopti Cristina. 
Îşi trase cizmele şi-şi înşfăcă haina. Ieşi şi, împreună cu Truşescu, străbătu coridorul aproape în fugă, bucuroasă că oboseala nu potolea ritmul nebun al comisarului. Plecarea ei cu poliţistul nu putea fi pentru Volodea decât o nouă sfidare. Dar până în clipa când toate datoriile vor fi plătite, era bine să pună o distanţă cât mai mare între ei.
– Eşti cu maşina, nu? îl întrebă pe comisar.
– Da, însă putem merge pe jos, e la zece minute de aici. Cum preferi?
Pe Cristina o trecu fiorul unei anticipări sinistre. Comisarul îi vorbise despre una dintre femeile de la înmormântare, Odorica Stancu. Stătea pe lângă spital şi era pe lista celor de luat la întrebări. Poate fusese chiar prima vizitată de poliţişti, dacă era o figură dubioasă.
– Pe jos e bine, spuse Cristina. Luăm şi nişte aer... Devenise înăbuşitor în salon.
 Se prinse de braţul comisarului şi-şi interzise orice altă întrebare. Veştile rele se desluşeau întotdeauna prea repede.
Karpov aştepta încă în faţa spitalului, pe jumătate întors, cu ochii fixaţi pe ecranul telefonului mobil. Crede că stăpânul lui are totul sub control şi nici nu se mai oboseşte să stea la pândă ori citeşte ultima sarcină trasată? Oricum ar fi fost, neatenţia noii ei umbre le dădu ocazia să se strecoare pe lângă o ambulanţă care încetinea astmatic şi să iasă pe aleea laterală. Karpov nu strigă după ei ca să le ceară socoteală, iar Cristina se certă în sinea ei. Se mulţumise cu ce dezgropase Marian, catalogându-l ca pe un libidinos, un membru de nădejde al cetei ticăloşilor. Dar cu ce-l lega Volodea, în afară de licoare? Oricât îi displăcea acolitul, trebuie să se apropie de el, să afle dacă loialitatea lui putea fi cumpărată cu moneda potrivită. Sigur Karpov ştia o mulţime de secrete folositoare, iar ea avea nevoie chiar şi de cel mai mărunt avantaj. Replica poliţistul despre schelet îi răsună din nou în minte. Secure în visul ei, secure în mâna mortului. Găsea coincidenţa stranie.
Începuse să ningă, dar Cristina nu se plânse. Ridică faţa spre cerul care părea că şi uitase ce însemna seninul şi lăsă fulgii să-i cadă peste gură, peste frunte şi obraji. Îi simţea reci şi curaţi, cum nu mai era ea de prea multă vreme. Oftă şi se strădui să ţină pasul cu Truşescu.
Merseră în tăcere, învăluiţi de perdeaua tot mai deasă de zăpadă. Albul ei îndulcea murdăria pereţilor, acoperea multe dintre crăpăturile tencuielii ori ţiglele lipsă, conferind caselor ceva din vechea lor cochetărie boierească. Era însă doar altă iluzie, spulberată de culorile ţipătoare ale perdelelor, de mirosul de rahat al canalizării prea vechi ori de lătratul câte unei cotarle flocoase. Încă o lecţie că prezentu-i important, nu trecutul. Iar prezentul înseamnă decădere. Îşi trase fularul mai spre bărbie, întrebându-se dacă se gândea la soarta vechii mahalale sau la istoria ei de dragoste şi ură. Femeia fără un sân de pe frontispiciul unei case păru să-i murmure că al doilea răspuns era cel potrivit. Cristina îşi mută privirea pe zăpada care se învălătucea. Poate că obţinuse o victorie împotriva lui Volodea, dar nu trebuia să uite cât de aproape fusese de-o nouă înfrângere. Nici nu ştia care avea să-şi ceară preţul mai mare. Amândouă.
– Am ajuns, zise Truşescu şi se opri.
Cristina se holbă la casa cu acoperiş de tablă strălucitoare şi pereţi proaspăt văruiţi, care se potrivea pe strada aceea ca un dinte de aur într-o gură plină de cioturi negre. Nici un zgomot nu răzbătea dinăuntru, iar Cristina îşi dori brusc să fi urlat toate sirenele. Liniştea aceea albă o zgâria pe creier.
– Casa Odoricăi, spuse Cristina cu glas spart.
– Da. 
Cristina îi simţi braţul tremurând uşor şi asta o sperie. Truşescu nu era omul care să se lase pradă fricii, poate doar mâniei. Şi nu furia era cea care-l făcea acum să ezite.
– Ascultă, Cristina, spuse poliţistul, poate n-a fost o idee prea bună să te chem. Tot uit că nu mai eşti doar ziarista care mă călca pe bombeuri. Plus că te-am luat de la spital, iar ieri... În starea ta, n-ar trebui să vezi ce-i înăuntru.
– Comisare, nu ne jucăm aici! Sunt convinsă c-ai avut un motiv important să mă chemi! A dispărut cumva în ultimele zece minute?
– Nu.
– Atunci nu trebuie să-ţi faci griji că mă voi simţi rău. Nu aflând informaţii într-un caz care-i deja o enciclopedie a ororilor! Hai să intrăm odată!
– Bine. Pune-ţi astea!
Comisarul scotoci prin buzunare şi-i întinse o pereche de mănuşi. Cristina le trase pe mâini şi îl urmări cum bate la uşă. Ar fi pariat un milion de lei contra unui capac de bere că Odorica nu mai era în viaţă, însă nu reuşea să ghicească de ce comisarul trebuise s-o care după el. O văzuse pe femeia aia o singură dată în toată viaţa ei. Nu-i putea spune nimic nou, în timp ce el părea s-o cunoască destul de bine cât s-o antipatizeze profund.
Agrişan deschise, iar Cristina constată că arăta chiar mai rău decât comisarul.
Şefule, murmură subinspectorul, îi naşpa!
Agrişan făcea abstracţie de ea, iar Cristina nu încercă să-i atragă atenţia. Se ţinu de tocul uşii, izbită de miasmă, luptând cu tentaţia de a o lua la sănătoasa. Îşi ţinu braţele lipite de corp şi păşi după comisar. Intrară în şir indian într-un hol îngust, cu tavanul jos. Nu vedea mare lucru, dar izul de cadavru îi tăie răsuflarea. Duse braţul la nas, însă nu-l acoperi. Îşi porunci să îndure, chiar dacă ştia că pentru ea era şi mai chinuitor decât pentru ceilalţi. Reversul medaliei. Se concentră asupra sunetelor aparatelor foto şi a conversaţiilor şoptite ale criminaliştilor ca să uite de duhoare.
– E veche, mormăi comisarul. Futu-i grijania mă-si!
– Cam de pe 24, zice legistul. Şi nu-i doar baba, şefule, răspunse obidit Agrişan. Nu ţi-am mai spus, că eram pe punctul să-mi scuip şi maţele... E ceva de-a dreptul... La bucătărie!
Agrişan le arătă prima uşă pe stânga, iar comisarul se mişcă greoi, fără să mai pună întrebări. După cum îi scrâşneau maxilarele, Cristina se aştepta să smulgă uşa din ţâţâni, dar Truşescu apăsă delicat pe clanţă. Agrişan rămase în hol, lăsându-şi şeful să se familiarizeze singur cu scena crimei. Îi bloca vederea Cristinei, iar ea ezita să facă pasul care i-ar fi permis să afle ce-l marcase atât. Înghiţi în sec şi-şi dori să fi primit o mască chirurgicală. Putea auzi podeaua scârţâind sub paşii comisarului, dar Truşescu nu spunea nimic. Ce poate fi atât de îngrozitor că-l lasă fără cuvinte? Avea o singură cale de a afla. Îl ocoli pe Agrişan şi intră în bucătărie, pregătită pentru ce era mai rău.
Comisarul înţepenise în mijlocul camerei, iar culoarea feţei sale făcea de ruşine albul pereţilor. Cristina îi urmări privirea spre dulapul şubred şi înţelese imediat de ce. Tabloul era greţos, însă ea una nu-l vedea pentru prima oară. Se îmbogăţise cu un singur amănunt  – vasul de tuci de sub leşul sfâşiat al motanului, pe jumătate plin de sânge închegat.
– Asta-i o chestie nouă, zise Cristina. Când credeam că le-am văzut pe toate...
Truşescu se întoarse, cu o mină spăsită.
– Nu ţi-e rău? Vrei să pleci? Dacă păţeşti ceva din cauza mea... 
– E-n regulă. Presupun că mai avem de văzut şi alte atrocităţi în casa asta. Bietul motan... Să mă bată jalea dacă-nţeleg cui i-a căşunat pe el şi de ce!
Comisarul clătină sictirit din cap.
– Nimic din cazul ăsta n-a avut logică până acum. Va trebui să facem autopsia animalului. Cine-a mai auzit de-aşa ceva?
Cristina îşi mută privirea pe calendarul ortodox lipit pe perete, chiar deasupra mesei. Legistului nu-i mai rămâneau prea multe de făcut. La cum fusese ciopârţit motanul, cauza morţii era evidentă. A fost încă de la cimitir. Viziune sau halucinaţie? Pentru ea, ora când fusese căsăpit era la fel de importantă ca aceea a morţii babei.
– Şi Odorica? 
– Mda, zise comisarul. Să mergem şi la ea!
– Uşa din fund, le suflă de pe coridor Agrişan. În dormitor...
Ieşiră împreună pe coridor şi Truşescu o prinse pe Cristina de braţul drept. Abia încăpeau unul lângă altul, însă Cristina îl lăsă să-şi manifeste instinctul protector. Nu trăsese cu urechea la conversaţia dintre Truşescu şi Agrişan, dar ar fi trebuit să fie proastă ca să nu-şi dea seama că poliţistul ştia ce-i aşteaptă în camera Odoricăi. Se încordă, însă nu din cauza grozăviei pe care o lăsase în urmă criminalul. În spatele lor, Agrişan îşi târşea picioarele şi tuşea bătrâneşte, dar inima îi bătea mai regulat decât a comisarului.
Uşa de la dormitor avea geamul acoperit de o zdreanţă roşie, iar grupul se opri înaintea ei ca în faţa unui mormânt deschis. De data asta, Agrişan împinse smucit uşa, iar Truşescu lăsă delicat braţul Cristinei şi-i făcu semn să intre prima. Acum şi-a găsit să fie galant! Cristina îşi drese glasul şi făcu un pas mare, descoperind că mirosul de hoit n-o mai deranja aşa de tare.
Odaia era spaţioasă şi rece, cu şiraguri de mărgele negre şi roşii atârnând de lampă, chiar deasupra canapelei extensibile. Pe pereţi se regăsea garnitura obişnuită de tapiserii de prost gust. Sângele Odoricăi o îmbibase pe cea în care un tigru scălâmb îşi urmărea prada printre tufişurile ce s-ar fi potrivit mai bine pe malul Bahluiului. Trupul femeii era încă aşezat la masa rotundă şi albă, fără acoperământ. Odorica murise îmbrăcată în straie negre şi cu mătănii presărate printre degete, de parcă s-ar fi pregătit pentru propria înmormântare. Capul, cu ochii larg deschişi şi îmbibaţi de groază, trona în chiar mijlocul mesei. Dar nu asta dorise comisarul să vadă Cristina, ci restul aranjamentului. În triunghiul format de trupul, braţele ţepene şi de capul Odoricăi, lumânări gri străjuiau trei poze pătate cu sânge. Pentru prima oară în acea zi, Cristina simţi că-i vine să vomite.
– Ce înseamnă asta?
– Tu ce crezi că înseamnă? răspunse tărăgănat comisarul.
La dracu, nu suntem la psihiatru! Nu-mi întoarce întrebarea!
– Nu ştiu.
Nu-şi putea lua privirea de la fotografii. Două erau tăiate din acelaşi ziar, iar personajele nu erau greu de recunoscut pentru oricine. Pe chipul lui Alex şi pe al ei, cineva desenase câte o cruce purpurie. Învingându-şi greaţa, Cristina se aplecă asupra mâinilor Odoricăi. Vârfurile degetelor mari erau pătate cu sânge.
– Oare crucile au fost ideea Odoricăi sau a asasinului? şopti Cristina.     
 Truşescu ridică din umeri.
– S-ar putea să nu aflăm niciodată. Dar n-ai zis nimic despre cea de-a treia poză.
Ultima fotografie nu era decupată dintr-o gazetă, iar Cristina se uită din nou la ea, cu o strângere de inimă. Calitatea proastă a imaginii o ducea cu gândul la o cameră de supraveghere. Deşi pixelat, chipul bărbatului care mergea pe o stradă necunoscută era recognoscibil. Cristina îşi epuiză ultimele rezerve de control silindu-şi muşchii feţei să rămână imobili.
– Îl cunoşti? întrebă Truşescu.  
Cristina gândea cu viteza unui supercalculator, prefăcându-se că studiază poza. Era atât de simplu să spună da! Un singur cuvânt, şi poate ar fi scăpat de monstrul pe care-l ura, care o manipulase, făcând-o să se dispreţuiască. Dar prea multe erau în joc ca să acţioneze după cum îi dicta inima.
– Nu l-am văzut niciodată pe omul ăsta, zise răspicat. Mă poate prinde cu minciuna? Când Volodea a venit la vilă, eram doar eu şi Adam. Dar poate locul unde a fost filmat nu va fi greu de descoperit.
– Mda. Am să mă ocup de asta după ce discut cu domnul Corbu.
Cristina dădu aprobator din cap, deşi mintea îi striga că trebuie să ajungă acasă, să-l prevină pe Alex.
– Ai stabilit o întâlnire cu Alex?
– A rămas să ne întoarcem împreună. Mi-a spus să am mare grijă de tine.
Cristina îşi compuse un surâs, deşi înţelegea foarte bine manevra comisarului. Voia ca ea să nu aibă prilejul de a-i spune lui Alex despre fotografie înaintea lui. Totul depinde acum de el.  Alex e mai experimentat în arta decepţiei decât orice poliţist. Va avea însă suficientă stăpânire de sine ca să nu-l pocnească pe Truşescu doar pentru îndrăzneala de a-l lua la întrebări? Nu era sigură de asta, după cum începea să se teamă că greşise cu răspunsul ei. Dar nu mai avea ce face.  
– Dragul de el! E tot mai protector zilele astea, murmură.
– Nu cred că exagerează. Nu după ce am văzut aici.
– Mda, se pare că am o mulţime de fani sadici! Crezi că poţi stabili cine a făcut crucile de pe poze? Oare baba nu mai are şi alte amice vrăjitoare? Poate facem o şedinţă de spiritism şi ne lămureşte. Că pe popa Andrei oricum nu mai avem cum să-l întrebăm!
Truşescu nu schiţă nici măcar o urmă de zâmbet.
– Cristina, vorbim despre lucruri serioase! Scenele crimelor poate că seamănă, dar n-avem nici o dovadă că-i vorba despre acelaşi asasin. Habar n-avem nici ce-i cu personajul ăsta nou din poză. E amestecat în crime? E următoarea victimă?
– Poate măcar vom găsi sângele Odoricăi pe cuţitul de la cimitir. Ar mai elimina o necunoscută.
– Pe cuţitul fără amprente identificabile, vrei să zici! Spune-mi, de ce ar fi folosit moarta fotografiile de la anunţarea logodnei voastre într-un ritual care implică şi uciderea unei mâţe?
– Ei, spuse fără să-şi ascundă indignarea Cristina, doar nu crezi c-aş fi amestecată într-o asemenea chestie?
Comisarul îşi vârî mâinile în buzunare şi se uită la ea multă vreme.
– Nu, spuse în cele din urmă. Nu te-am suspectat nici o clipă. Te cunosc prea bine! Dar ai fost în casa Verei, ai descoperit pumnalul la cimitir, iar acum am găsit asta... Amândoi ţinem minte ce s-a întâmplat anul trecut. Eşti sigură că-mi spui tot ce ştii?
Are dreptate, îl minţi. Dar legea nu te va ajuta. Chiar crezi că Truşescu i-ar putea pune cătuşele lui Volodea?
– Da. Ţi-am spus tot ce ţi-ar uşura viaţa, comisare, zău!

Truşescu se încruntă, dar lăsă tăcerea să se înstăpânească în odaie. În fine, Cristina se lăsă doborâtă de atmosfera de abator a locului şi închise ochii. Nu era o idee bună. Imediat, capul Odoricăi se suprapuse în mintea ei cu cele ale boierilor osândiţi. La secole distanţă, carnea fusese retezată cu o lamă la fel de ascuţită, într-o execuţie perfectă, fără remuşcări. Viziunea ei se adeverise. Moartea Verei era doar începutul. Câţi mai erau pe listă?

– Nici un mesaj de data asta? murmură Cristina.

Începea să se teamă de răspuns

– Nu încă, spuse Agrişan. A pus pozele, n-o mai fi socotit necesare şi cuvintele.
– Vreau să merg acasă, zise Cristina. Mă ia cu ameţeală… Cred c-am văzut tot, nu?
Se rezemă de braţul lui Truşescu, fără să-şi joace sfârşeala. Ajunsese prea repede să regrete salonul de spital.
– Bine, zise cu un aer sumbru Truşescu. După cum ziceam, vreau să vorbesc şi cu domnul Corbu. Agrişane, mă anunţi imediat ce apar date noi! Mă interesează în primul rând…
Cristina nu mai aşteptă ca Truşescu să-i dea subordonatului său ultimele indicaţii, ci se împletici spre ieşire. I se făcuse foarte cald şi totuşi tremura. Un călău hain îi bătea cui după cui în tâmple. Gemu uşor, dar nu se opri. Mirosul cărnii moarte se lipise de nările ei, de haine, de orice părticică de piele liberă. Încerca să-l scuture, dar avea aceleaşi sorţi de izbândă ca o musculiţă injectată cu veninul păianjenului.
 
Abia când ajunse din nou în stradă reuşi să scape din pânza invizibilă. Aerul rece o atinse binefăcător şi Cristina se prinse de peretele zgrunţuros, reînvăţând să respire. Încă era scuturată de frisoane când comisarul îi puse mâna pe umăr.
– Mergem? întrebă Truşescu.  
– Te rog, răspunse slab Cristina.
În glasul comisarului, părerea de rău era dublată de o anumită încordare. Fără îndoială, Truşescu trăsese nişte concluzii din purtarea ei, dar în clipa aia nu-i păsa de calculele lui nici cât negru sub unghie. Urcă în maşină şi-l lăsă să demareze fără să încerce să susţină cumva conversaţia ori să-şi ceară scuze. Unei femei însărcinate i se permiteau astfel de momente de slăbiciune. De fapt, se comportase mai bine decât ar fi fost de aşteptat de la cineva în situaţia ei.
După cinci minute, durerea se potoli şi izul de cadavru începu să se transforme într-o amintire. Ca să-l alunge de tot, Cristina se concentră asupra comisarului şi desluşi imediat bătaia tot mai rapidă a pulsului lui. E stresat de întâlnirea cu Alex. E totuşi o nebunie să-l iei la întrebări pe preşedinte! Câţi poliţişti din Românica au avut o asemenea ocazie? Oricum o dai, iese rău.
O scuturătură violentă o făcu să privească pe fereastră. Maşina gonea spre vilă, iar ea încă nu-şi făcuse planul de bătaie. Cu ochii aţintiţi asupra drumului, comisarul începu să fluiere, dar încordarea se vedea în strânsoarea degetelor sale pe volan. Cristina surâse palid. Pentru amândoi, întâlnirea cu Alex mirosea a necazuri. Cu indiferenţă studiată, îşi admiră propriile palme, înnodate în poale. Sub unghii avea încă sânge închegat. Truşescu trase de volan şi maşina coti, evitând în ultima clipă un camion plin cu frânturi de cărămizi. Cu coada ochiului, Cristina zări agitaţie pe strada ce se încrucişa cu şoseaua principală. Recunoscu cu întârziere locul. Dimineaţa în care Adam fusese gata să intre în stâlp părea la trei secole distanţă.
– Ce se întâmplă în partea aia? întrebă.
– Demolări. Era şi timpul! Locul e-o adunătură de ruine, chiar zilele trecute o coşmelie s-a prăbuşit. Cică un latifundiar a cumpărat toate casele de pe strada asta. De ce, numai Dumnezeu ştie... 
Cristina simţi un nou junghi în tâmple, iar o lovitură puternică în pântece o făcu să se îndoaie. Bănuia că Volodea era amestecat în tranzacţie. Îşi mângâie burta, cerându-i pruncului să se liniştească. Începea să se întrebe dacă nu greşise furişându-se din spital, fără a mai aştepta rezultatele analizelor. Se ghiftuise cu licoare, dar asta nu însemna neapărat că Liu avea să-i dea veşti bune.



17 iunie 2014

De ce mi-am tras blog de nişă

Pentru că am primit câteva întrebări de la prieteni, fac o precizare (poate) necesară. După cum unii au observat, în blogroll mi-a apărut o intrare nouă, de nişă, cu sugestivul titlu „În întuneric”. Am pornit această colaborare pentru a valorifica şi altfel informaţiile acumulate odată cu documentarea extensivă pentru romanul recent finalizat, de care v-am tot pomenit. Şi nu, nu e doar un truc publicitar pentru „Lacrimile diavolului”, ci o împărtăşire cât mai organizată a unor cunoştinţe greu de găsit în izvoare coerente şi credibile de limba română. 
Veţi citi aşadar în acel spaţiu doar subiecte legate de lumea ocultismului. Până acum, am vorbit despre meditaţia în vid, despre grimoire şi am deschis un amplu ciclu dedicat divinaţiei, mai precis cărţilor de Tarot. De ce nu am inclus postările pe blogul principal? Ei bine, fiindcă veţi descoperi nu unul, ci doi autori, dar şi ca să menajez sensibilitatea acelora dintre obişnuiţii Picăturilor... care scuipă-n sân la auzul cuvântului magie.
Dacă vă atrage însă posibilitatea de a ne influenţa viaţa cea de toate zilele prin diverse tehnici ezoterice, şi dacă sunteţi străin de prejudecăţi, vă recomand cu încredere să păşiţi... în întuneric. Ba chiar am să vă ofer un mic fragment din ultima postare ieşită de sub peniţa virtuală a subsemnatei:
„Nebunul este personajul a cărui călătorie o urmăresc de fapt cărţile de Tarot şi nu întâmplător poartă cifra zero din Arcana Majoră. Este simbolul acţiunilor întreprinse pornind de la intuiţie, fără vreo planificare prealabilă, fără a ne ghida după ce spun alţii, spontan”.
Şi închei cu două întrebări. Vă interesează un subiect ocult anume? Şi aţi dori să semnalez şi aici, în ziua apariţiei, postarea de pe blogul de nişă? Aştept cu interes opinii şi sugestii...

12 iunie 2014

TRANSFORMAREA: Revolta (1)

Cristina  primi sfârşitul consultaţiei cu un amestec de uşurare şi de încordare. Nu-i plăcuse să fie palpată peste tot, să i se ia din nou sânge şi să răspundă la o mulţime de întrebări. Dar cel mai puţin o încântase să se uite în ochii inexpresivi ai doctoriţei, dincolo de care posibilităţile dezastruoase se agitau ca râmele din cutia pescarului. Însă nici perspectiva întâlnirii cu Volodea nu era mai îmbietoare, iar Cristina îşi acoperi faţa cu palmele, ascultând singurătatea ce nu avea să dureze mult. Nu ar fi ajutat la nimic să-l evite pe Volodea, chiar dacă o scârbea şi mai mult după ce-l văzuse adunând sângele osândiţilor din vremea lui Aron cel Cumplit. Crezi că tu eşti fără pată? Ce-ai băut azi dimineaţă?O fi pilula amară, da-i mai bine s-o înghiţi cât mai repede! Era însă mai uşor de zis decât de făcut şi Cristina se eliberă de necaz cu o înjurătură meşteşugită.
– Aşa vorbeşte viitoarea primă doamnă? Mă oripilezi, draga mea! Cum e zicala aia? Gura dulce mult aduce!
Vocea lui Volodea venise chiar de lângă ea şi Cristina se dădu fără să vrea înapoi, descoperindu-şi obrajii împurpuraţi. Cu toată ascuţirea simţurilor ei, nu-l auzise intrând. După teamă veni şi ruşinea, îngroşată de gândul că încă nu ştia tot ce-o silise să facă. Să şi-l amintească pe gâde era până la urmă mai simplu decât să-l vadă pe bărbatul care o folosise ca pe o târfă. Strânse pumnii şi lăsă imaginea eşafodului s-o invadeze. Furia îi dădea curaj, dar nu făcea conversaţia mai uşoară. Iar Volodea o privea surâzător, evident încântat de efectul pe care-l avea asupra ei.
– Ne revedem prea repede, Cristina? Eu unul îţi duceam dorul! Şi pun pariu că şi tu adormeai cu gândul la mine...
– Ce vrei?
Volodea îşi trase un scaun lângă pat, îl puse invers şi se aşeză nonşalant. Fără să mai încerce să se îndepărteze, Cristina mulţumi sorţii că măcar reuşise să se îmbrace până la apariţia lui. Era mai puţin vulnerabilă aşa, deşi căutătura lui o strângea ca o cămaşă de forţă, îngreunându-i respiraţia şi încâlcindu-i firul gândurilor .
– Detectez multă ostilitate, spuse tărăgănat Volodea. Oare de ce? Nu suntem noi cei mai buni amici? Chiar mai mult, dacă ne gândim cât de intim am ajuns să ne cunoaştem într-un timp atât de scurt. Am vrut doar să te văd, cumnăţico! Să te ştiu în siguranţă. Ultimele evenimente l-au cam zguduit pe Alioşa. Îşi face griji pentru tine. I-am zis că nu-i cazul! Eşti încă o femeie... stăpână pe situaţie.
Lauda suna batjocoritor, iar Cristina îşi fixă degetele, bucuroasă că nu le vede clintindu-se. Vorbeşte-i la fel! Preia iniţiativa! Dovedeşte-i că nu te mai poate domina!
– Ei bine, zise rece, m-ai văzut şi sunt în siguranţă. Poţi să te ocupi de porcăriile tale obişnuite.
Volodea netezi pătura şi degetele lui ajunseră la un fir de păr de genunchiul ei. Cristina strânse din dinţi şi nu se mai feri. Nu voia să arate nici teamă, nici dezgust. Nu intenţiona să-i dezvăluie visele ei şi, în clipa aceea, ar fi fost gata să îndure multe altele, dacă i-ar fi dezvăluit o cale de a-l controla. Rânjetul lui îi trezea pentru prima oară dorinţa de a răni cumplit. Iar Volodea continua să o fixeze surâzător. Orice-aş face, nu-l pot supăra azi. E de gheaţă. Oare a iubit vreo femeie?
– Ei, continuă jovial Volodea, doar n-o să încheiem întâlnirea noastră după numai câteva minute! N-ar merita toată osteneala, minciunile... Nu i-ai spus lui Alioşa, nu-i aşa?
Cristina îşi muşcă buzele. Era doar un bun psiholog sau o citea altfel? Decise să joace pe moment cartea sincerităţii.
– Nu,  murmură.
– Atunci, să stăm pe-ndelete la taclale! Hai, nu fi morocănoasă! Ştii cum umblă vorba: cine se ceartă se iubeşte.
Cristina îşi încrucişă în tăcere braţele pe piept. Nu avea de gând să se transforme în paiaţa lui. Volodea oftă demonstrativ.
– Bine, am să-ncep eu. M-ai visat?
Cristina tresări. O întrebare pusă la întâmplare sau... Nu îndrăznise să discute cu logodnicul ei despre cele petrecute pe eşafod, să-l întrebe câţi ani jucase Volodea rolul gâdelui.
– Am destule coşmaruri şi fără să te văd pe tine, mormăi Cristina.
– Câtă sinceritate! Cum te împaci cu noua dietă?
Deci despre asta e vorba!
– Ştii care-i prima ei calitate? Acum nu mă mai poţi manipula!
Volodea izbucni în râs, iar Cristina se întrebă dacă ura pentru cineva poate fi atât de mare încât să te facă să explodezi. Îşi regreta deja izbucnirea. Provocarea venea prea devreme.
– Of, Cristina, Cristina! Naivitatea ta e pur şi simplu încântătoare. Crezi că, după două căni de sânge, te poţi măsura cu mine? Ia să vedem!
Cu o mişcare fulgerătoare, o prinse de încheietura mâinii drepte. Cristina păli şi-şi dădu seama că el îi simţea perfect pulsul accelerându-se. Se luptă ca să se elibereze, dar nu izbuti decât să-şi învineţească pielea.
– Fac asta de sute de ani, cumnăţico! murmură Volodea şi-i puse palma pe piciorul lui.
Cristina se zbătu din nou, mai tare, dar era ca şi cum ar fi pornit o partidă de skanderberg cu un braţ de macara. Icnind, renunţă după un minut de sforţări zadarnice. Încheietura o durea destul de tare.
– Aşadar, draga mea, ai prins curaj, spuse Volodea. Suficient cât să-ţi reiei obiceiul de a scurma prin toate mormanele de gunoi întâlnite-n cale. L-ai verificat pe Jenia. Te ţii de mână cu poliţistul ăla de parc-aţi fi fraţi gemeni. Ai uitat că, dacă te vâri în tărâţă, te mănâncă porcii?
– Da, ţin legătura cu Truşescu! ncheta lui e vitală pentru noi toţi. Alex ştie şi nu-l deranjează, iar părerea ta nu mă interesează nici cât o ceapă degerată. Ce-ai să-mi faci pentru asta? O să mă torturezi, ca pe Adam? N-ai îndrăzni!
– N-aş îndrăzni? Nu mă tem de nimeni şi de nimic! Drăguţă, ai nevoie de încă o lecţie. Nici măcar nu va fi una dureroasă.
Vedea că-l înfuriase cu adevărat. Cu un fior, pricepu că vorbele ei erau pentru Volodea mai rele decât un pumn în faţă. Copilul care-şi văzuse mama ucisă, care îndurase bătăile tatălui asasin preţuia controlul asupra propriei vieţi mai mult decât orice.
Degetele mâinii lui stângi alunecară spre palma ei încă imobilizată pe piciorul lui. O dezmierdară uşor, în vreme ce strânsoarea de pe încheietură slăbea. Ochii lui roşii scurmară în mintea ei, dezvelind straturi de amintiri cu minuţiozitatea răbdătoare a unui arheolog. Cristina se revăzu deasupra lui Alex, în maşină, despuiată şi aţâţată. Încercă să închidă ochii, să rupă vraja, dar nu putea. Un fior de plăcere trecu din vârful degetelor Cristinei până în pântece şi palma ei urcă pe coapsa lui Volodea fără să mai fie îmboldită.
– O, Cristina, eşti chiar obraznică!
Cu mâna liberă, Cristina îşi desfăcu bluza. Volodea nu se uita însă la sânii ei, ci doar la gât, iar Cristina şi-l atinse şi se cufundă în şuvoiul tot mai năvalnic al propriului sânge. Buzele lui fremătau şi Cristina îi percepu foamea ca pe a ei. Doar pentru o secundă, se îngrozi de ce se întâmpla între ei.
– Aşa, murmură Volodea şi frica redeveni plăcere.
Îi eliberase braţul, dar degetele ei continuau să-l caute. Chipul lui Volodea şi cel al lui Alex se topiră într-unul singur şi Cristina se întinse spre el, cu pântecele şi coapsele pulsând de o dorinţă sălbatică. Voia să-l sărute, să-l guste, să... O, Doamne, cât de jos poţi ajunge? Volodea se feri şi asta o făcu să aibă şi mai multă nevoie de el. Parfumul lui era aspru ca palmele lui, ochii îi deveniseră doi sâmburi de sori. Prinse degetele lui şi le sărută, iar Volodea îi oferi o singură şi foarte scurtă mângâiere înainte ca unghia lui să-şi zgârie palma şi s-o atingă pe buza de sus. O picătură de sânge fu de ajuns pentru ca ea să-şi piardă şi ultima rămăşiţă de control. Era mai aromat decât licoarea, mai gros şi mai dulce, iar trupul ei se transformă într-un rug al dorinţei. Îl voia pe Volodea peste tot, degete şi buze care să-i frământe sânii, fesele, pântecele, colţi şi bărbăţie care să-şi croiască drum în ea. Se lipi de el, dar Volodea o îndepărtă brutal.
– Nu încă.
Gemu de frustrare şi înţelese ce aştepta Volodea de la ea. Nu era Alex, dar nu mai avea importanţă. Tot ce conta era vulcanul trezit în pântecele ei, lava care avea s-o ardă până la oase dacă nu era eliberată. Doar Volodea o putea salva. Coborî de pe pat şi se lăsă în genunchi în faţa lui. Volodea o răsplăti cu o atingere fugară pe gât, doar cât s-o facă să geamă din nou. Cristina îşi muşcă buza, căutând sângele. Foamea creştea în ea, nerăbdătoare ca un prunc de uriaş, ameninţând s-o sfâşie la aducerea pe lume. 
– Nu încă! repetă Volodea.
Cristina îi surâse şi-l mângâie, iar el o prinse dureros de păr.
– Haide, cumnăţico! mormăi Volodea. Ştii ce vreau! 
Mintea i se scindă în mii de crâmpeie fără sens când Volodea îşi lipi buzele de pielea ei. Respiră adânc, copleşită de cea mai dureroasă şi mai nelegiuită dorinţă. De data asta, nu-l atingea doar în mintea ei. Îi dădea nu doar carnea, ci şi sângele ei. Era pierdută.
 Ba nu! O mână invizibilă se încleştă în jurul inimii ei, în vreme ce încerca să-şi dea seama dacă auzise glasul Verei. Plămânii i se goliră de aer şi vederea i se tulbură, iar când febra dispăru, se văzu la picioarele lui Volodea, gata să-l trădeze pe Alex şi pe sine. Îşi încordă muşchii şi mintea, îşi prefăcu unghiile în gheare de pisică sălbatică şi-i brăzdă piciorul drept, prin pânza pantalonilor. Sângele ţâşni şi Volodea grohăi surprins. Strânsoarea lui slăbi numai pentru o clipă, dar era de ajuns. Dintr-un salt, Cristina fu în celălalt capăt al încăperii.
– Ce faci? strigă Volodea şi-şi acoperi rana cu palma.
Îşi acoperi rana cu palma, dar nu opri hemoragia. Pantalonii i se înroşeau repede, iar vederea sângelui făcu nările Cristinei să freamăte. Scutură din cap cu hotărâre. Nu era momentul să cedeze acelei pofte. Niciodată nu va fi clipa potrivită să tânjeşti după sânge! Doar dacă vrei să ajungi ca el...
–  Te învăţ să mă respecţi, cumnăţele! răspunse.
Din excitaţia nebunească nu mai rămăsese nimic, se topise cu iuţeala unui bulgăre de zăpadă aruncat drept pe grătar. Îl urmări circumspectă pe Volodea. Cumnatul ei respiră adânc, închise ochii ce se molipsiseră de culoarea sângelui şi-şi presă mai tare piciorul. De data asta reuşi să oprească sângele, iar Cristina respiră uşurată. Oricât de decisă ar fi fost să nu mai cadă în greşeală, era mai bine dacă ispita dispărea.
Volodea îşi lăsă bărbia în piept, iar când o privi iarăşi, ochii îi erau spini veninoşi, gata să zboare spre inima ei. Cristina îl înfruntă, fără să-i mai pese de consecinţe.
– Încearcă încă o dată să te joci cu mintea mea, şi jur că-ţi va părea rău! îi zise cu glas îngroşat, pe care nu şi-l recunoştea. Am să-i spun lui Alex, orice-ar fi!
Văzu îndoiala fracturându-i privirea şi se sprijini de victoria ei ca de un toiag.
– Porcăria asta se termină aici şi acum! Nu cred că vrei să pornim un război. Fericirea lui Alex e importantă pentru amândoi. Sunt dispusă să uit totul, de dragul lui, dar tu mă vei trata ca pe o egală.
Chipul lui era încă strâmbat de mânie, dar înclină tăcut din cap. Cristina nu se amăgi însă. Era doar o bătălie câştigată într-un război ce putea dura o veşnicie.
Un ciocănit îi făcu pe amândoi să se întoarcă spre uşă. Uitasem unde suntem. Ce nebunie! Dacă intra cineva?Dacă era Alex şi mă vedea... Chiar şi gândul îi prefăcea stomacul în minge de fotbal, lovită de zeci de picioare. Ciocănitul se repetă, mai puternic. Trebuia să răspundă.
– Cine-i? întrebă Cristina.
– Sunt eu, Truşescu. Am noutăţi.
Cristina îşi căută cu un gest reflex telefonul. Se descărcase.
– Am sunat la vilă şi domnul Corbu mi-a spus că te găsesc aici, continuă comisarul.
– O secundă, zise Cristina.
Privi cu îndoială spre Volodea. Cumnatul ei nu mai părea furios, însă chipul lui palid îi stârnea Cristinei cam aceeaşi senzaţie de siguranţă pe care i-ar fi oferit-o scufundarea în bazinul unui rechin alb.
– Lasă-l, şopti Volodea şi se ascunse repede, fără vreun zgomot, după paravanul care masca masa de consult ginecologic.
Cristina fu tentată să facă exact pe dos. Oricare ar fi fost agenda ascunsă a lui Volodea, mirosea doar a necazuri. Ai încă sângele lui sub unghii. Crezi că te va ierta vreodată? Până la urmă, de ce ai făcut-o? Era suficient să-i rezişti. Dar tu ai vrut să-l faci să simtă măcar o parte din durerea şi umilinţa pe care le-a produs altora. Totuşi, noutăţile se puteau dovedi importante, iar Volodea era destul de prudent cât să nu sară la beregata comisarului într-un spital. Cristina îşi aranjă hainele şi se urcă înapoi în pat. Îşi ascunse mâinile care abia începuseră să tremure sub pătură, fixă încă o dată, cu îndoială, ascunzătoarea lui Volodea şi apoi uşa. Secundele se scurgeau prea repede. Privirea i se opri pe micile pete roşii de pe podea. Cu întârziere, îşi zise că ar fi trebuit să le şteargă, însă ar fi durat prea mult şi nici nu avea nimic la îndemână. Dă-le dracului, o să presupună că-i de la mine.
– Ăăă, bine, spuse Cristina. Intră!
Truşescu păşi energic în salon, dar avântul i se frânse când zări urmele de sânge. Cu un aer stânjenit, îşi mută privirea spre un punct deasupra capului ei. Cristina profită de răgaz ca să-l studieze. Cearcănele comisarului îi spuneau că nu dormise de la moartea preotului. – Poate n-a fost o idee prea bună să vin aici, murmură Truşescu. Dacă te deranjez...
– Nu, e-n ordine! Tocmai am terminat analizele. Ce noutăţi ai? Ce-a ieşit la autopsia părintelui Andrei?
– Mda. Cauze naturale, dar... În fine, n-aş zice că plâng moartea lui. Putea totuşi să dea colţul cu o oră mai târziu. Am fi avut o mărturisire completă.
– Cauze naturale? E cam vag... Ce anume? Nu-s medic, e drept, dar manifestările tipului mi s-au părut ciudate.
– Şi n-ai văzut tot! Uită-te la asta!
Comisarul scoase o fotografie din buzunar şi i-o întinse. Cristina se holbă îngreţoşată la ea. Pe corpul popei apăruseră bube pline de puroi negru, gros, de parcă însuşi tartorul iadului şi-ar fi suflat nasul pe el. Nu ştiu cum să scape mai repede de poză.
– Ce-s astea?
– Pustule. De aia se scărpina. Au înnebunit la IML când le-au văzut. Ne-au ţinut toată noaptea-n carantină. Nu ne-au zis oficial, dar cineva mi-a şoptit că se temeau de ciumă. Ciumă, auzi!
Cristina se înfioră. Nimeni nu era protejat de asemenea molime, nici măcar cei care se hrăneau cu sânge. Desluşi, în spatele paravanului, expiraţia uimită a lui Volodea.
– Dar nu-i ciumă, aşa-i? murmură.
– Evident! De unde mama mă-si? Ne-au căutat, pe mine şi pe Agrişan, şi-n cur până s-au convins!
Cristina chicoti, deşi toată situaţia nu avea nimic hazliu. Comisarul se îmbujoră.
– Scuză-mi limbajul, Cristina, a fost o noapte îngrozitoare... M-a luat gura pe dinainte. Nici poza asta nu-i potrivită pentru o femeie însărcinată. Of!
– Nu-i nici o problemă, murmură Cristina. Am mai văzut imagini urâte, nu-i prima. Probabil, nici ultima.
– În fine, am vrut să-ţi zic eu întâi. Nu cumva să răsufle şi asta în presă şi să-ţi faci griji degeaba. În altă ordine de idei, am găsit amprentele popei pe cruce. El a luat-o!
Cristina nu se miră. În felul său bizar, părintele Andrei le mărturisise asta.
– Mulţumesc că te-ai gândit la mine. Şi sper că medicii ştiu ce spun. Despre schelet sau sângele de pe cuţit tot nu...
Truşescu ridică duşmănos din umeri.
– Scheletul are câteva sute de ani. Bărbat, remarcabil de bine conservat. Doar un fragment de deget de la palma stângă lipsea. Medicii au descoperit o deformare a oaselor mâinii drepte care-i face să creadă că mânuia des securea. Azi, le luăm din nou la întrebări pe femeile care au fost la înmormântare. Să aflăm cât de bine îl ştiau pe popă şi dacă au văzut până acum cuţitul ăla nenorocit.
Părea un plan la fel de bun ca oricare altul, iar Cristina nu putea decât să-i dorească succes. Înfruntea cu Volodea încă n-o lăsa să judece la rece. Era gata să-şi ia rămas bun, ca să nu mai testeze răbdarea lui Volodea, când telefonul comisarului sună înfundat. Truşescu îl scoase din buzunarul de la piept şi se încruntă la el ca la un suspect impertinent.
– Da? se răsti. 
Cristina oscilă între impulsul de a prinde vorbele lui Agrişan fără ca Truşescu să-şi dea seama şi cel de a nu-şi demonstra ascuţimea auzului în prezenţa lui Volodea. Deşi nu-l vedea, percepea crescând în el ca o prăjitură pusă la dospit dorinţa de a-i zdrobi capul comisarului. Iar Truşescu se apropia de paravan, cu telefonul încă lipit de ureche şi chipul tot mai boţit, ascultând un raport care părea că nu se mai opreşte. De după paravan, Cristina auzi un foşnet ca de şoarece şi-şi drese glasul ca să-l acopere. Zgomotul îl făcu pe comisar să se oprească şi s-o fixeze cu o concentrare mohorâtă.
– Bine, zise Truşescu. Vin acum! Nu atingeţi nimic până atunci!
S-a mai întâmplat ceva rău. Foarte rău.
– Ce zici de o plimbare, dacă ai terminat aici? întrebă poliţistul.

Cristina rămase fără replică. Truşescu o invita la o nouă cercetare la faţa locului? Ideea îi făcea pielea de găină. Precipitarea respiraţiei lui Volodea, încă ascuns vederii comisarului, o determină să se hotărască.

Arhivă blog