31 iulie 2014

TRANSFORMAREA: Purpuriu pe alb (2)

Lumea încremeni în jurul ei, odată cu inima Cristinei. Până şi aburul răsuflării păru că devine solid pentru câteva secunde. Nu veni însă împuşcătura care i-ar fi pedepsit prostia, ci doar o rafală tăioasă în faţă. Vântul îi tăia pielea rănită ca un bisturiu, dar nu avea s-o ucidă. Totuşi, nu se simţise niciodată atât de vulnerabilă, nici măcar când se aflase în puterea lui Kim. Încă se pregătea pentru moarte când partea rămasă funcţionalădin mintea ei îi şopti că asasinul plecase. Primul pas fu greu, următorii prea uşori.
Nu era pregătită pentru asta când se lăsă în genunchi lângă trupul lui Marian. Ochii lui, încă deschişi, erau acoperiţi de o pojghiţă groasă de sânge. Luase cu el toate informaţiile  nespuse, toate speranţele ei. Cristina îşi acoperi gura şi nasul cu palmele, dar nu era la fel de simplu să-şi ferece şi mintea. Iar gândul care-o copleşea era terifiant. Chiar şi mort, Marian i-ar fi putut dărui ceva. Poate, odată cu sângele, i-ar lua şi secretele. Oscilând între foame şi greaţă, Cristina îi atinse şovăitor urechea dreaptă cu buze tremurătoare.
– O să fie bine, murmură.
Cu cine vorbea? Nu cu mortul. Oricum, nu de cuvinte avea nevoie. Buzele, dinţii ei voiau să facă altceva. Îşi înfipse colţii în podul palmei, dar simţi tot gustul sângelui. O alegere proastă. A câta pe ziua de azi? Nu se putea desprinde de cadavru. Degetele îi desfăcură parcă singure nasturii scurtei de blană, apoi cămaşa. Inima lui nu mai bătea, dar asta nu însemna că... Nu! Opreşte-te! Unghiile ei îi zgâriară pieptul şi se înfipseră disperate în ţesătura plină a cămăşii. Ceva foşni în buzunar, iar Cristina se agăţă de ultimul mister al lui Marian cu toată puterea care-i mai rămăsese. Scotea foaia udă când trei maşini frânară una după alta şi glasuri nervoase de bărbaţi se amestecară cu zgomotul portierelor izbite. Cunoştea măcar una dintre vocile acelea. Strecură pliantul în mânecă înainte de a izbucni într-un plâns necontrolat. 
Palma comisarului Truşescu o prinse de braţ şi Cristina se lăsă trasă spre duba blindată, în timp ce Agrişan şi mascaţii se împrăştiau în piaţă. Foamea se topise, rămăseseră doar lacrimile.
Degetele comisarului se aşezară pe umărul ei într-o mângâiere neobişnuită pentru el. Cristina nu-l privi, ci continuă să suspine. Medicul din ambulanţa ce le urmase mascaţilor se apucă să-i examineze obrazul. Se mişca excesiv de prudent, ezitând înainte de fiecare atingere, de parcă s-ar fi temut că va rămâne fără slujbă la cea mai mică greşeală. Probabil, chiar aşa s-ar întâmpla.
– Hemoragia s-a oprit, o anunţă cu evidentă uşurare esculapul. Deocamdată, pun un pansament. Nu cred c-aveţi avea nevoie de copci, domnişoară Man. Sigur, nu-s expert în chirurgie estetică...
– Bine, mulţumesc. O să fie bine...
Faptul că ajunsese să-l încurajeze ea pe doctor îi strâmbă buzele într-un surâs dureros. Comisarul îl privi fioros pe omul în halat alb şi apoi pe ea.
– Cristina, nu ştiam că eşti tu! Ni s-a raportat doar că se trag focuri de armă... Te ducem repede la spital, rezistă!
– Nu încă. Nu-i aşa de grav, ai auzit! Dar Marian a...
Ochii comisarului Truşescu se fixară asupra ei cu o urmă de îndoială, în timp ce schimba câteva cuvinte prin staţie. În scurtul răgaz pe care i-l oferea raportul poliţiştilor, Cristina făcu un efort să-şi stăpânească lacrimile. Truşescu ar fi înţeles, poate, prea multe din ele.
– Da, zise scurt comisarul. E mort. O împuşcătură perfectă. Deci îl cunoşteai, nu v-aţi întâlnit întâmplător în piaţă?
Cristina răspunse fără să se gândească, pentru prima oară după multă vreme.
– Da, i-am dat o însărcinare şi avea noutăţi pentru mine. Omul lucrează... lucra la Serviciul de Informaţii. Mi l-a recomandat Felix.
– Ce însărcinare?
– Să afle nişte chestii despre Adam, cât mai discret cu putinţă.
Sinceritatea îi făcea bine, chiar dacă nu cumpănise toate efectele ei. Şocul vorbeşte prin gura ta. Vina... E oare o tactică înţeleaptă? Truşescu se încruntă şi-şi aprinse o ţigară, nepăsător la dojana din privirea medicului.
– Adam, cel care a plecat din cimitir după ce te-a lovit. Au trecut câteva zile de atunci. Nu s-a întors la slujbă?
– Nu.
– Totuşi, nu l-aţi declarat dispărut. A fost decizia ta sau a domnului Corbu?
Cristina îşi scoase batista şi-şi suflă zgomotos nasul. Nu avea nevoie să i se explice contradicţiile comportamentului ei. De data asta, trebuia să mintă.
– Păi, nici nu a dispărut! Iar felul cum a evoluat în ultimele zile relaţia dintre Adam şi Alex nu-i treaba Poliţiei. E o chestie mai... complicată. Adam a avut o cădere psihică iar un alt scandal e chiar ultimul lucru de care avem nevoie în clipa asta. 
Comisarul îşi drese glasul, evident nemulţumit de răspunsul ei. Avea şi de ce. Cu fiecare cuvânt, se înfunda tot mai rău în mocirla minciunilor. Cristina lăsă să-i scape o ultimă lacrimă şi gemu uşor când doctorul îşi termină treaba. Nu era întru totul o prefăcătorie, dar avu efectul scontat. Truşescu stinse duşmănos ţigara şi renunţă la interogatoriu.
– O să mai vorbim despre asta, spuse comisarul. De ce n-a intervenit la timp garda ta?
– Am venit singură. Nu-mi place să se ţină cineva după mine când discut subiecte delicate. Când am plecat, nici măcar Alex nu ştia de întâlnirea asta. A fost o chestie de ultim moment, n-am apucat să-i zic... Era în şedinţa CSAT.
Truşescu o privi neîncrezător.
– Glumeşti, nu?
– Nu, deloc!
– La dracu, Cristina! Nu vezi cât te costă secretele pe care vrei să le păstrezi faţă de toată lumea? Ai fost la un pas de moarte, din nou. Chiar dacă ai scăpat ieftin, o să fie un coşmar când presa o să afle... Şi o să afle repede. N-avem cum ascunde un asasinat chiar în centrul Iaşului!
– Ştiu. Până la urmă, poate n-ar fi o idee aşa de rea să mă duc la spital. Începe să mi se învârtă capul.
– În fine! E prima chestie de bun simţ pe care-ai spus-o. Vin cu tine!
Ambulanţa demară şi Truşescu se aşeză lângă ea.
– Ce-ai văzut? întrebă comisarul.
Cristina surâse strâmb.
– Cineva l-a împuşcat pe Marian, ce-i de văzut? A căzut în mijlocul propoziţiei. Iar eu doar am încercat să mă feresc... Nici nu ştiu cum am ajuns după movila aia. Am avut noroc, cred.
Glasul îi cedă şi Cristina îşi lăsă fruntea pe genunchi. Strânse din dinţi ca să oprească un alt hohot. Îl auzi pe Truşescu butonând telefonul. Trimitea un mesaj, dar pe Cristina nu o încercă nicio urmă de curiozitate privind destinatarul.
– Aţi apucat să vorbiţi? întrebă comisarul. A aflat ceva care l-ar fi putut pune în pericol? Pe el sau pe tine. Serviciul are surse şi mijloace mai puţin... ăăă... ortodoxe.
Cristina scutură din cap.
– Orice-a aflat, a dus cu el în mormânt. Of, mă simt răspunzătoare pentru asta... Avea oare familie?
Truşescu îşi îndesă aparatul în buzunar.
– Nu ştiu încă. Nu te gândi la asta, omul şi-a făcut datoria! A fost doar o cerere oficială, nu?
– Da.
Ţiuitul staţiei o scuti de o nouă întrebare. Comisarul ascultă tot mai încruntat veştile.
– A dispărut, raportă Agrişan. Am identificat camera de unde s-a tras, dar asasinul n-a lăsat în urmă decât nişte picături de sânge.
Comisarul şi Cristina se priviră sideraţi.
– Sânge? repetă Truşescu. Eşti sigur? N-are niciun sens.
Chiar că n-are. Singurele focuri de armă au fost trase spre mine şi Marian.
– Cât se poate de sigur, şefule! E aiurea de tot...
– Poate i-a curs sânge din nas, murmură Cristina.
– Aha, cum să nu! se stropşi comisarul. Atunci de ce n-a şters sângele înainte să plece? A avut grijă să nu lase amprente sau cartuşe. Pe de altă parte, cine să-l atace pe lunetistul nostru?
– Un alt client, cineva din personal care a dat din greşeală peste el? zise Cristina. Poate asta m-a salvat. O întâmplare...
– Puţin probabil, zise comisarul. Un trăgător de elită îşi ia măsuri de precauţie când pregăteşte un asemenea atac. Nu lasă nimic la voia întâmplării.
– Numai că atacul n-a fost pregătit din timp. Am aflat despre întâlnire doar cu jumătate de oră înainte, printr-un mesaj. Cine putea şti despre ea, în afară de mine şi Marian?
– Cineva care vă intercepta telefonul, domnişoară, interveni Agrişan. Şi avea la îndemână o puşcă cu lunetă. De data asta, nu vorbim despre un nebun oarecare, ci despre un profesionist.
– OK, deocamdată-i singura explicaţie rezonabilă, spuse comisarul. Bine, să spunem totuşi că a intervenit un factor neprevăzut, stricând planurile asasinului. Unde-i cel care l-a întrerupt?
– L-a omorât, presupuse Cristina, încercată de un nou puseu de greaţă.
– Ar fi fost văzut dacă ieşea din hotel c-un cadavru. N-avea nici timp de chestii elaborate, trebuie să iasă repede. Cercetaţi amănunţit hotelul, Agrişane!
– Sigur, şefule! Oricum, nimic altceva în cameră nu-i răvăşit. Dacă a fost o înfruntare, s-a terminat repede. 
– Pe-al cui nume e camera? întrebă comisarul.
– În ultimul an, a fost închiriată de o fundaţie din Ardeal, Mâna speranţei. De fapt, din câte zice recepţionerul, nu se caza nimeni, deşi banii veneau regulat. Se pare că era folosită doar pe hârtie, de cineva care avea nevoie să indice o adresă. Nici măcar scrisori nu primeau pentru fundaţia asta. Am verificat, cheia e încă la recepţie.
– Urme de forţare la uşă?
– N-am găsit, dar nu-i relevant. O yală ca asta n-ar fi o provocare nici pentru mine.
– Dar a reuşit să aleagă singura cameră folosită doar cu numele din tot hotelul! exclamă Cristina.
– A primit un pont, e clar, dar de la cine? răspunse Agrişan. Va trebui să scuturăm tot personalul. Căutăm în carul cu fân. Cine ştie la a câta mână a ajuns informaţia la el. Într-un an...
– Atunci pune osul la treabă! îi reteză vorba comisarul. Am să-mi suflec şi eu mânecile în curând. După ce termin cu... prietena noastră.
– Am înţeles, şefule! Totu-i în ordine acolo?
– Da, interveni Cristina. Sunt în regulă. Nu vă mai faceţi griji pentru mine!
Cu un plescăit dezaprobator, comisarul închise staţia şi-i întinse poşeta ei. Cristina răsuflă uşurată când văzu că n-avea urme de sânge.
– Ajungem îndată!
– OK. Trebuie s-o anunţ pe Liu. Dar atunci vor afla şi Alex, şi Volodea.
Poliţistul se uita la ea de parcă se aştepta să se rupă în bucăţi. Cristina nu riscă un surâs încurajator, de teamă să nu izbucnească iarăşi sângele. Scoase telefonul din poşetă şi, în câteva cuvinte, o anunţă pe Liu despre atentat. Constată că avea totuşi noroc. Chinezoaica era deja la spital.
– O să mă aştepte la intrarea din spate doctorul personal, îl anunţă Cristina pe medic. Doar mă daţi pe mâna lui...
– Minunat! exclamă omul.
Nu se supără. În locul lui, şi ea ar fi vrut să scape de un asemenea pacient. Ambulanţa se apropia de spital când poliţistul vorbi aparent nepăsător.
– O ultimă întrebare...
– Da? şopti Cristina, cuprinsă de o senzaţie neplăcută.
– Cine crezi că era principala ţintă? Tu sau Marian?
Întrebarea de nota zece. Aş vrea să ştiu şi eu răspunsul.
– Eu... habar n-am! A tras în amândoi.
– Dar tu ai scăpat, graţie unui morman de zăpadă... Nu mă înţelege greşit, mă bucur că s-a întâmplat aşa, dar a fost un noroc chior. Te-ai gândit cine te-ar vrea moartă?
Cristina nu-şi ascunse fiorul. Volodea era primul nume care-i venea în minte, însă nu credea că l-ar fi oprit nu doar o movilă, ci un întreg batalion de mascaţi.
– Sunt mulţi nebuni în ţara asta, murmură. Că veni vorba de zăluzi, avem confirmarea că asasinul Verei şi cel al Odoricăi sunt una şi aceeaşi persoană? 
Comisarul clătină mohorât din cap.
– Încă nu! Nu ştim nici de ce şi-a păstrat Odorica ochii, nici care-i treaba cu mâţa moartă. Nici pe bărbatul din poză nu l-am identificat. Dar popa n-a fost văzut de nimeni prin zonă în ultima lună, asta-i sigur. Iar în casă nu-s nici amprentele popei, nici alte urme care să ducă la el. Doamne, ancheta asta o să mă ducă la balamuc!
Telefonul Cristinei sună ascuţit, punând pe moment capăt lamentărilor comisarului. Cristina îl închise fără să mai privească ecranul. Indiferent cine o căuta, n-avea chef de conversaţie. Dacă-i Alex, deja turbă de supărare. Ei bine, o să-i treacă!  Truşescu o privea atent, iar Cristina înţelese că nu reuşea să-l păcălească. Poliţistul ştia că-i ascunsese informaţii şi, mai mult ca sigur, ţinea şi el destule amănunte pentru sine. Totuşi, nu credea că descoperise minciuna cea mai importantă. Dac-ar fi bănuit că-l cunoaşte pe omul din poză, altfel ar fi stat lucrurile între ei. Va afla, mai devreme sau mai târziu. Ce vei face atunci? Fu uşurată să vadă că ambulanţa oprea. Şterse uşor fereastra şi o zări pe Liu în parcare, cu un cărucior cu rotile.
– Asta-i prea de tot! murmură. Slavă Domnului, nu-s invalidă.
Comisarul îi urmări privirea şi dădu aprobator din cap.
– Nu datorită înţelepciunii tale! Lasă-i pe medici să facă tot ce trebuie pentru tine şi copil. Am avut grijă să nu fie încă picior de presar prin zonă, dar mă tem că liniştea asta nu va ţine mult.
Asistenta deschise larg uşa salvării, iar Liu se apropie. Cristina îl lăsă pe comisar s-o ajute să coboare şi să se aşeze în scaunul cu rotile. Poliţistul avea dreptate. Dacă n-ar fi fost reacţia aceea incredibilă, poate că ea şi Marian ar fi împărţit aceeaşi cameră la morgă. Închise ochii şi se lăsă dusă înăuntru, mulţumită că Liu rămâne tăcută. În vreme ce străbăteau holul lung de la intrare, telefonul lui Truşescu orăcăi scurt. Un mesaj. Nu se obosi să deschidă ochii pentru a-i citi expresia.
– Rămân la uşă până vine garda ta, o anunţă comisarul. Alex zice că ajunge într-un sfert de oră.
Replica lui o făcu să se holbeze neîncrezătoare.
– Alex? Mă rog, de când îţi trimite Alex mesaje?
– De când tu nu-i răspunzi la telefon.
– OK. Mulţumesc.
Liu împinse căruciorul în salon. Cristina îşi lăsă corpul, care abia începea să simtă durerea adevărată, în mâinile doctoriţei. Liu îşi făcea treaba cu atingeri uşoare şi, mai ales, în tăcere. Pentru Cristina, era o adevărată binecuvântare să nu mai răspundă la alte întrebări, să se lase doar îngrijită. Liu îi verifică trupul centimetru cu centimetru, şi nu doar pe dinafară.
– Obraz trece repede, la rest numai vânătaie, o anunţă Liu după douăzeci de minute. Copil e bun!
Cristina îi simţi uşurarea în glas şi-i răspunse cu-n surâs şters. Amândouă ştiau că Alex ar fi rupt-o în bucăţi pe doctoriţă dacă i-ar fi dat altă veste proastă.
– Mi-a fost atât de foame! şopti Cristina. Încă aş...
– Imediat!
Doctoriţa sări de pe scaun ca o zvârlugă, se apropie de frigider şi scoase dezinvolt o sticlă de un litru, plină ochi. Deşurubă dopul, luă singurul pahar de pe noptieră, îl privi critic şi începu să-l clătească. Apa curgea cu un zgomot de cascadă peste cristal, iar licoarea mirosea tot mai puternic. Urmărind mişcarea degetelor chinezoaicei, Cristina înghiţi de câteva ori în sec. Cum putea să dureze atât de mult să spele un pahar care nici măcar nu era murdar?
– Nu te mai chinui! spuse răguşit Cristina şi se întinse spre sticlă.
Prima înghiţitură de licoare fu mai dătătoare de plăceri decât orice mângâiere a lui Alex, următoarele potoliră durerea şi-i limpeziră mintea. Lăsă sticla pe masă abia când era pe trei sferturi goală. Liu se uita inexpresiv la ea, dar Cristina se înfurie. Îşi încrucişă braţele pe piept ca să învingă tentaţia de a o lovi. Chinezoaica nu era vinovată că pacienta ei se purta ca o drogată în sevraj. Dar nu-i nici nevinovată.
– Caută-l pe Karpov! porunci aspru. Mă curăţ puţin şi plecăm de aici. Să aibă grijă să nu dăm nas în nas cu vreun ziarist.
Chinezoaica se înclină adânc şi ieşi. Cristina se ridică încet şi se apropie de chiuvetă. Se privi îndelung în oglindă. Nu mai avea sânge pe faţă şi nici pe mâini, dar tot se simţea murdară. Îşi examină hainele şi oftă. Erau pline de pete stacojii şi negre. Degeaba se spălase pe faţă, dacă se îmbrăca mai ceva ca un boschetar.
– Ai haine de schimb, ai uitat? Proasto!
Scoase din dulap o pereche de blugi, un tricou, o flanea neagră, pe gât şi începu să se îmbrace cu gesturi leneşe. Îl simţea pe rus de cealaltă parte a uşii, oscilând între furie şi teamă. Ai cam sfeclit-o, băiete! Îşi adună scurta de blană, întrebându-se dacă putea fi salvată. Costase o grămadă de bani şi o purtase doar de câteva ori. Ghemotocul căzu din mânecă, iar Cristina îl fixă oripilată. Putea simţi îmbibat în hârtie nu doar mirosul morţii lui Marian, ci şi pe cel al propriei dezintegrări interioare. Îl atinse cu vârful botinei, incapabilă să se hotărască. Părea doar un pliant, n-avea cum să fie important. Aruncă-l! Era cel mai natural lucru din lume, să dai la gunoi o hârtie care nu mai era bună de nimic, dar ceva îi şoptea să nu facă asta. Încet, se lăsă în genunchi pe podea. Degetele i se opriră deasupra boţului înmuiat în sângele lui Marian, atrase de el, dar încă necutezând să-l atingă. Ce făcea dacă foamea revenea, chiar şi după ce dăduse gata atâta licoare? Asta ar fi însemnat că nu-şi poate potoli poftele decât într-un singur fel, şi drumul ăla era cel mai negru dintre toate.
– Eşti mai puternică de-atât! N-ai scăpat cu viaţă degeaba!
Dintr-o singură mişcare, adună hârtia. Nu se întâmplă nimic, aşa că prinse curaj şi-o netezi. Cuvintele din capul paginii se puteau citi încă. Imaginea şi textul de sub ele erau acoperit de sânge.
– Catedrala mitropolitană.
Nici nu avea nevoie de mai mult ca să-şi dea seama că nu desluşise cine ştie ce mister. Pur şi simplu, Marian cumpărase un pliant de prezentare, dintre cele care se vindeau la poarta locaşului. Omului îi plăceau bisericile. Unde ne-am întâlnit prima oară? Se simţea cumva dezamăgită. La o adică, prostia aia pe care se temuse s-o atingă se putea dovedi la fel de importantă ca un prezervativ în buzunarul unei prostituate. Era la mintea cocoşului că nu tot ce făcuse Marian în ultimele lui zile fusese legat de misiunea primită. Sau dimpotrivă. De fapt, nu ştii nimic. Să fie ăsta mesajul lui de dincolo de moarte? Habar n-avea ce dorise să-i spună. Poate misterul fusese pentru el doar un joc sau poate aflase ceva important. Ceva ce-l băgase în mormânt.
– Catedrala mitropolitană, repetă Cristina.
Cuvintele aveau o greutate ciudată. Luă decizia într-o fracţiune de secundă, ştiind că face o greşeală.

  

29 iulie 2014

Picătura literară: Şi la sfârşit a rămas (nu doar) coşmarul

Iată că am ajuns la o recenzie care se cerea scrisă de multă vreme, cea a romanului lui Oliviu Crâznic, „... Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”. Am să încep cu o paranteză, fiindcă Oliviu nu e pentru mine doar un nume pe o copertă. Ne-am cunoscut la un târg de carte şi am colaborat la o antologie, am purtat discuţii interesante despre pasiunea noastră comună pentru lumile de hârtie. Aşa că voi începe prin a spune că admir la omul Oliviu energia investită nu doar în scris, ci şi în promovarea literaturii fantastice de la noi şi a tinerilor autori. Cât îl priveşte pe scriitorul Oliviu Crâznic, volumul apărut la Editura Vremea se află pe raftul preferatelor mele.
De ce? În primul rând, pentru că romanul său e gotic, adică atinge o coardă sensibilă a sufletului meu. Bazat pe scrieri medievale, încă un plus pentru cineva ca mine, care se lasă uşor subjugat de misterele istoriei. Catalogat horror pe copertă, volumul aduce mai multe. Fiorii de groază şi scenele sângeroase însoţesc legende fascinante, un mister ce se cere descifrat, o poveste dramatică de dragoste, personaje de care te poţi uşor ataşa ori le poţi urî, toate creionate într-un stil care te prinde. În paranteză fie spus, stilul inconfundabil al lui Ovidiu e – iată, recunosc! – un motiv de invidie pentru scriitoarea din mine. Şi, desigur, „Coşmarul...” are în prim plan destule creaturi ale nopţii! Mai e nevoie să spun cum savurează partea asta autoarea a două romane cu vampiri? 

Nu vreau să fac un rezumat prea detaliat al subiectului, ca să nu vă stric plăcerea lecturii. Aşa că voi spune doar că o nuntă îl aduce pe nobilul Arthur într-un castel ce va deveni scena unui joc sinistru. Moartea seceră oaspeţii, iar suspiciunile sunt cu atât mai otrăvitoare când printre ei se numără un inchizitor... Cum se va termina această dramă, o combinaţie reuşită între Bram Stoker şi Agatha Christie, vă las pe voi să descoperiţi. Şi să meditaţi la ce înseamnă de fapt binele, răul, şi cum se poate salva individul când întunericul îl înconjoară. 

25 iulie 2014

Picătura de week-end: Recomandări TV


Vineri, pe HBO, un thriller conspiraţionist ce pare interesant:
Sâmbătă, pe DIGI, ecranizarea unui roman SF celebru, Jocul lui Ender: 
Duminică, tot pe HBO, pentru fanii lui Thor:
Vizionare plăcută!



24 iulie 2014

TRANSFORMAREA: Purpuriu pe alb (1)

Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării intrase în a treia oră, iar Cristina ajunsese să-şi privească ceasul din cinci în cinci minute. Discuţia pe marginea Strategiei de salvare naţională era doar o formalitate, la fel ca şi votul de a doua zi al camerelor reunite. Pachetul stufos de legi nu putea fi nici măcar citit într-o săptămână, darămite aprofundat cât să se facă schimbări. Premierul îl primise cu doar o zi înainte de la Alex, însă îl susţinea cu aceeaşi fervoare cu care ar fi predicat un misionar Biblia canibalilor flămânzi. Deşi cunoştea prea bine cauza acelui entuziasm, Cristina găsise spectacolul întâi dezgustător, apoi pur şi simplu plicticos. Îi era tot mai greu să nu caşte, în vreme ce George Mureşan prezenta reforma sistemului administrativ cu un surâs atât de larg, că ameninţa să-i rupă buzele.
Mai rău era că glasul lui avântat nu o lăsa pe Cristina să-şi continue deducţiile privind subiectul care o interesa cu adevărat – Adam. De când Alex îi pronunţase numele, se întrebase de zeci de ori cum de nu se implicase mai mult în căutarea lui. Îi trasase o sarcină lui Marian şi nici măcar nu se mai interesase de progresele lui, de parc-ar fi vorbit despre găsirea unei perechi de ciorapi rătăcite, nu a unui apropiat. Iar în cea de a doua oră de vorbărie îşi recunoscu motivele. Nu-şi dorea cu adevărat să-l găsească pe Adam, şi nu fiindcă se temea de ce i-ar fi putut face fraţii, ci de ce ştia el despre ea. Oftă şi se uită pe furiş spre logodnicul ei. Îi reproşase mai demult orbirea faţă de ce se întâmpla în jurul lui, dar de data asta o găsea salvatoare. 
Alex nu-i întoarse privirea. Asculta discursul premierului cu o mină interesată, de parcă ar fi auzit pentru prima oară măsurile pe care chiar el le concepuse. Era un maestru desăvârşit al prefăcătoriei. Doar el? Cea mai periculoasă orbire e cea care se manifestă când te priveşti în oglindă. Până la urmă, nu doar tu te legi pe viaţă de alt om decât cel pe care l-ai îndrăgit. Nu era un gând prea comod, dar timpul autoînvinovăţirii era pierdut încă de la primul pahar de licoare. Cristina scutură uşor din cap şi se sili să asculte ce spunea premierul.
– După cum se precizează la pagina 2.045, perora neobosit Mureşan, vor fi interzise afacerile statului cu firmele controlate de demnitari sau funcţionari din aparatul propriu, dar şi de familiile acestora. Averile lor vor fi controlate cu stricteţe, pentru a se stabili dacă au fost obţinute pe căi licite. Toţi cei care lucrează pentru stat vor fi obligaţi să depună anual declaraţii de avere şi de interese, care vor fi făcute publice. Nu vor fi menţionate în acestea doar salariile, ci şi conturile bancare, maşinile, proprietăţile imobiliare, bijuteriile, iahturile, blănurile, obiectele de artă şi altele, toate cuprinse în lista de la anexa 1. Se va proceda la confiscarea întregii averi a celor care nu au putut justifica provenienţa unei părţi din ea, iar sumele astfel obţinute vor constitui venituri la bugetul statului. Funcţionarii a căror activitate va duce la descoperirea corupţilor vor încasa un procent din suma confiscată.
Cristina începu să deseneze gratii pe blocnotesul pe care-l ţinea în braţe.
– Consider o măsură foarte bună, interveni Alex, modificarea Codului penal. Majorarea pedepselor pentru infracţiunile de corupţie şi cele conexe se înscrie perfect în această politică de descurajare a hoţiei din banul public. Limita maximă pentru luare de mită şi trafic de influenţă, spre exemplu, va fi de 15 ani de închisoare.
Un cor de aprobări îi răspunse lui Alex, în timp ce premierul se îmbujora ca o fetişcană ce asculta primul compliment. N-o să mai avem loc în puşcării. Până la urmă, e şi ăsta un mod de-a încuraja construcţiile, nu? Încă o superbă lovitură de imagine pentru Alex!
Telefonul îi vibră scurt, iar Cristina se prinse cu ambele mâini de şansa de a nu mai asculta discursurile. Pe sub blocnotes, citi cele câteva cuvinte, având grijă să-şi păstreze faţa inexpresivă. Am date. Peste douăzeci de minute, în Piaţa Unirii. Mesajul nu mai avea nevoie de semnătură. Cristina strecură telefonul în buzunar şi se întrebă dacă plecarea ei avea să stârnească valuri. Totuşi, nu avea de gând să mai rămână acolo. Slavă Domnului că era aşezată aproape de ieşire! Se ridică încet şi văzu că Alex se uita în sfârşit la ea, întrebător şi oarecum iritat. Cristina îi surâse scurt şi arătă spre uşă, apoi îşi trecu mâna peste burtă. N-avea decât să înţeleagă ce voia din asta, oricum nu putea întrerupe şedinţa ca s-o ia la rost. Chiar şi reporterul de la televiziunea naţională, căreia i se acordase exclusivitate pentru transmisiunea în direct, îşi întoarse privirea spre ea când păşi pe covorul persan, dar Cristina îşi păstră pasul sigur şi zâmbetul plicticos ca o uniformă cenuşie.
Ieşi, acompaniată de entuziasmul membrilor CSAT faţă de ideea de a legaliza prostituţia, cu aplicarea unei taxe substanţiale pentru patronii stabilimentelor. Cineva superstiţios ar fi zis că-i un semn de sus să primească un mesaj de la Marian tocmai când se gândea la dispariţia lui Adam. E o întâlnire de la care nu pot lipsi. Dar voi merge singură. Alex ar fi turbat dacă afla că renunţă din nou la escortă, dar ce i se putea întâmpla chiar în centrul oraşului, în plină zi? Problema era doar cum să scape de ochii lui Karpov.
Se opri pe hol. Consiliul se întrunise în clădirea vechii Primării, iar de acolo până în centru nu era decât un sfert de oră de mers lejer. Şedinţa nu avea să se încheie până se întorcea. La un moment dat, Alex o să se întrebe unde eşti. Ei bine, e prea ocupat ca să facă vâlvă. Iar veştile pe care i le-aş putea aduce vor acoperi reproşurile. Doar nu-i stăpânul meu! Cristina se mişcă repede de-a lungul holului pustiu, mulţumită că restul ziariştilor aştepta apariţia lui Alex la centrul de presă. Când propusese să-i incite astfel, conferind parfum de fruct interzis unei cepe putrezite, nici nu-şi imaginase că va juca din nou rolul conspiratorului.
Se opri lângă uşă şi studie strada. Karpov stătea rezemat de maşină, în postura deja obişnuită. Nu părea să sufere de frig, deşi temperatura nu crescuse nici cu un grad de dimineaţă. Era clar că nu va intra în Palatul Roznovanu prea devreme. Cristina rămase în umbră şi căută febril o stratagemă cu rezultat garantat. Auzea ceasul ticăind prea repede şi încercă să-şi imagineze ce ar fi făcut Volodea în locul ei. I-ar fi rupt gâtul! Strânse exasperată pumnii. 
Sunetul agasant al alarmei o făcu să tresară la unison cu cel pe care-l pândea. Venea de la o maşină parcată peste bulevard şi ar fi putut trezi şi morţii. Rusul se încordă iar Cristina îi putu simţi dorinţa copleşitoare de a riposta, deşi nici măcar nu ştia dacă e atacat. Se făcu mică. Înţelegea pentru prima oară cât îl stresa pe Karpov rolul pe care fusese nevoit să şi-l asume. Era obişnuit să pună femeile la treabă, nu să muncească pentru ele. Rusul nu apucase să se destindă când o altă alarmă se adăugă celei dintâi, urmată de a treia. În mai puţin de zece secunde, toate maşinile de vizavi deveniră o orchestră apocaliptică. Abia atunci, Karpov traversă, cu pumnii strânşi pregătiţi de prima lovitură. Cristina crăpă încetişor uşa. Era şansa ei, şi venea chiar la ţanc. Ieşi în fugă. Putea doar să spere că rusul nu se va întoarce tocmai atunci. Se strecură printre copaci spre parcul Teatrului Naţional, imaginându-şi că e un copil care pleacă de acasă ca să urmărească un film pentru adulţi. Nu risca însă doar o admonestare părintească dacă era prinsă.
Cacofonia infernală a automobilelor se opri când ea era deja la adăpost de priviri indiscrete. Îşi permise chiar să-şi tragă sufletul în faţa Filarmonicii. Mări din nou ritmul când intră pe strada Cuza Vodă şi se uită de două ori peste umăr, deşi începea să se simtă în siguranţă. Nimeni nu se ţinea după ea. Scăpase la mustaţă şi, respirând uşurată, se gândi cât de salutar fusese scandalul izbucnit din senin. O coincidenţă? Cam mult, nu crezi? Ar fi trebuit să se teamă, dar inima îi bătea regulat, în ciuda ameninţărilor care se adunaseră în jurul ei. Faptul că, de mai bine de o zi, nu mai primise veşti nici de la Volodea, nici de la Truşescu i se părea de bun augur. Surâse trist când îşi aduse aminte de vremea în care socotea lipsa noutăţilor cel mai aprig duşman. Fusese în altă viaţă.
Analiză încă o dată tabloul străzii, deşi gerul o îmboldea, pişcându-i obrajii ca un bunic pervers. Tocmai se deschisese un magazin, iar un băiat în pufoaică roşie împărţea fluturaşi şi striga preţurile cu un entuziasm răguşit. Vitrinele străluceau îmbietor, pline cu haine noi, viu colorate, iar înăuntru se zăreau câteva siluete care pipăiau marfa. Vizavi, un puşti bine înţolit clefăia la masa de lângă geam a patiseriei italiene. Totul părea în regulă.
Auzi paşi în spate şi se întoarse brusc. O femeie mai tânără decât ea şi un copil de vreo cinci ani se apropiau, patinând pe trotuarul curăţat prost. Cristina se opri şi se lipi cu spatele de vitrină, dar trecură pe lângă ea fără s-o privească. Puştiul cerea insistent o jucărie şi ochii mamei spuneau că n-are bani, dar buzele rămâneau tăcute. Cristina surâse în doi peri şi îi lăsă să se îndepărteze. Mai existau şi oameni care n-o recunoşteau, care aveau alte griji.
– Haide, lasă paranoia şi mişcă-te! se îndemnă cu voce tare. N-ai tot timpul din lume.
Până ajunse în staţia de tramvai n-o mai depăşi nimeni. Pe refugiu adăstau doar doi moşnegi ale căror haine miroseau pătrunzător a naftalină. Strâmbând din nas, Cristina se opri în faţa magazinului de încălţăminte la mâna a doua, pentru o ultimă verificare. Studie cu atenţie prefăcută cizmele cu toc prea înalt pentru ea. Nu se pricepea la astfel de manevre, dar oglinda vitrinei nu-i arăta pe nimeni interesat de treburile ei. Numărul oamenilor din staţie se dublase, însă cuplul nou venit era prea ocupat să se sărute. Ridică din umeri şi se puse din nou în mişcare. Nu ea ceruse ca întâlnirea să se petreacă în plină stradă. L-ar fi primit pe Marian în Palatul Roznovanu fără probleme, acum că Alex ştia despre înţelegerea lor. Dacă alesese piaţa, era treaba lui să aibă grijă de siguranţa amândurora!
Coti la stânga, intră în piaţă şi-l zări imediat. Cu faţa la statuia lui Cuza, aşezat pe o bancă pe jumătate acoperită de zăpadă, Marian hrănea un porumbel jigărit cu bucăţi de covrig. Cristina ocoli statuia şi grăbi din nou pasul. Privirea lui obosită nu-i plăcea. Veşti proaste? Nu avea nevoie de ele. Pentru prima oară de când plecase de la şedinţă, se simţi prea expusă. Fără să mai piardă timpul, se aşeză lângă el. Agentul lăsă restul de aluat să cadă în zăpadă şi porumbelul îl înşfăcă.
– De ce m-ai chemat aici? îl întrebă Cristina, fără să-i pese că tonul certăreţ ar fi fost mai potrivit la o nevastă înşelată. Mai bine...
Pentru oricine altcineva, pocnetele s-ar fi confundat cu tusea de motor obosit a camionului ce trecea prin staţie. Înainte ca Marian s-o descoase privind motivul îngrijorării ei, instinctul puse trupul Cristinei în mişcare. Când Marian horcăi, Cristina se rotea deja prin aer. Ajunseră amândoi deodată în zăpada bătucită, ce se colora prea repede în purpuriu. Cristina se holbă la sângele ce ţâşnea din gura şi fruntea bărbatului, încă fără să înţeleagă ce se întâmpla. Ceva cald i se prelingea şi ei pe obrazul drept, care începea să o usture. Împuşcături. Asta ai auzit. E mort. Eşti rănită..
– Nu! bolborosi. E prea mult! De ce?
Încă un glonţ îi şuieră pe la urechi când se rostogolea după troianul din mijlocul pieţei. La asta nu se aşteptase! Ajunsă de cealaltă parte a baricadei improvizate, se ghemui şi îşi şterse obrazul. Cu o strângere de inimă, văzu o pată roşie pe mănuşă. Picături dese cădeau şi pe albul murdar al omătului întărit. Stomacul îi scoase un ghiorţăit în care îşi citi frica. Mai privise moartea în faţă, dar măcar îi văzuse ochii. Descoperea cu uimire că era mult mai rău să nu vezi cine te atacă decât să constaţi că e un monstru. Îşi calculă şansele şi rânji. Deşi se mişca mai repede decât ar fi crezut că-i posibil, nu-şi făcea iluzii. Nu era încă un adversar pe potriva unui lunetist, poate nu avea să fie niciodată. Nici măcar nu ştia cum să reacţioneze. Marian fusese specialistul, şi n-o mai putea ajuta. Bâjbâi după telefon şi abia atunci îşi dădu seama că n-are geanta. Încercă zadarnic să-şi amintească dacă o lăsase lângă Marian sau căzuse când se târa prin zăpadă. Dacă l-ar fi anunţat pe Alex, poate... N-are ce face! Totul se va decide în câteva clipe. Nu te ridica! Nu-i oferi ticălosului o ţintă! Aşteptă, cu răsuflarea tăiată.
Liniştea sinistră părea să dureze o veşnicie. Nu înţelegea de ce asasinul nu mai trage. Îşi pusese în gând s-o lichideze, altfel s-ar fi oprit după primul cartuş. Încercă să-şi dea seama de unde venise sunetul împuşcăturilor. Logica o ajută mai mult decât amintirea. Ca glonţul să aibă acea traiectorie, lunetistul trebuia să fie postat la ultimul etaj al hotelului Traian. Iar un morman de zăpadă nu era, până la urmă, cine ştie ce obstacol pentru el. Următoarea împuşcătură putea fi şi ultima. Cristina privi în spate, spre soclul statuii lui Cuza.  Era la trei metri de ea, dar la fel de bine ar fi putut-o despărţi o sută de metri de monumentul devenit pista de aterizare preferată a porumbeilor. Nu îndrăznea să-şi schimbe poziţia nici măcar cu un centimetru. Îşi pipăi din nou obrazul drept şi mănuşa i se umplu de sânge. Rana nu era prea adâncă, dar se întindea pe tot obrazul. Degetele începeau să-i amorţească, dar frigul nu îndepărta şi durerea. Apăsă pe carnea sfâşiată mănuşa cealaltă, sâsâind de durere. Sângerarea încetini, ameţeala dispăru. Credea că n-are nevoie de copci, însă nu era chiar sigură de asta.
– Minunat! şopti. Voi fi o mireasă de-a dreptul irezistibilă.
Un hohot scurt sfâşie tăcerea şi Cristinei îi trebuiră câteva secunde ca să priceapă că venea de la ea. Nu te da de gol! Dar lunetistul nu auzea atât de bine ca ea. Sau poate da? Să fi apăsat chiar Volodea pe trăgaci? Auzea şi vedea tot ce făcea ea? Era totul încă un joc pervers de-al lui? Oricine-ar fi privit prin lunetă, doar fâlfâitul aripilor de cioară urmă râsului ei isteric. Pasărea plană pe deasupra capului ei, dându-i timp să vadă sângele de pe cioc. Al lui Marian. Vinovăţia se trezi în fine în ea. Nici măcar nu încercase să verifice dacă bărbatul mai răsufla.
– Ar fi tras încă o dată, şopti Cristina. Ar fi terminat treaba dacă mai mişca.
Era însă prea puţin ca s-o liniştească. Îşi salvase pielea îndepărtându-se, dar poate, dacă l-ar fi avertizat, dacă l-ar tras după ea... Clătină din cap. Jocurile erau făcute şi o parte din ea se bucura că primul glonţ îi fusese destinat lui. Acea secundă în plus o ajutase să supravieţuiască. Şi l-a ucis pe el. Cioara se aşeză pe creştetul statuii şi începu să-şi cureţe penele ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă nici nu s-a întâmplat?Dacă ai avut o altă halucinaţie? Tu n-ai telefon, dar alţii au. De ce nu auzi sirene? Îşi atinse rana, ca să se convingă că nu era altă iluzie. O încercă o durere ascuţită, dar tot simţi imboldul aproape irezistibil de a-l căuta pe Marian. Închise ochii şi se concentră asupra lui, însă nu-l auzi horcăind ori mişcându-se.
– E mort, bolmoji şi se chirci. Altfel ar fi dat un semn. Vrei să-l urmezi pe lumea cealaltă? Sau...
Cât putea să rămână acolo? Ţintuită în zăpadă, ca un gândac prins în raza lanternei. Îi era frig şi teamă, dar o nevoie îngrozitoare creştea în ea. Izul sângelui proaspăt devenea tot mai puternic. Îşi linse uşor buzele şi-şi frecă obrazul drept. Durerea nu schimbă nimic. Închise ochii, dar tot putea vedea balta de sub trupul lui Marian. Nu tot sângele intrase în zăpadă şi, Doamne, ce frumos mirosea! Atât de aproape, atât de uşor de băut! Se scutură.
Trebuia să acţioneze, altfel avea să înnebunească în curând, să sară drept în bătaia puştii. Iar luptându-se cu dorinţele necurate din spatele mormanului ăluia blestemat nici măcar nu era sigură că îşi apăra pielea. Dacă tipul renunţa la puşcă şi cobora în piaţă cu un cuţit ori cu un pistol? Dacă avea complici? Dacă nu voia s-o ucidă, doar s-o surprindă hrănindu-se cu sângele unui mort? Sau mai rău, cu al unui om în agonie! Se hotărî să se mişte când ultima variantă îi stârni un surâs umed, pofticios.
Respirând greu, începu să se târască pe coate, ca în tranşee, spre statuie. Se îndepărta de tentaţie, dar la fiecare mişcase aştepta impactul cu glonţul ce-i purta numele. Îl vedea spulberând oase şi carne, curmând dintr-o lovitură nu una, ci două vieţi.

– La dracu! N-am să mor în genunchi! ţipă Cristina şi se ridică.

22 iulie 2014

Punct şi de la capăt... pe blog!

După cum aţi văzut deja, în ultima vreme blogul alternativ ocult s-a aflat în centrul preocupărilor mele, cum e şi normal pentru un proiect nou. Cum lupta pe două fronturi e pierdută din start, am decis că se impune o oarecare reorganizare în vechea mea casă virtuală. Nu voi abandona Picăturile, nu vă speriaţi! Dar a venit timpul să şterg praful şi să le confer o nouă structură, pentru confortul meu, dar şi al cititorului. Aşadar, din ciclul Punct şi de la capăt pe blog...
Începând din această săptămână, Picăturile vor cuprinde:
* în fiecare marţi – pastila literară: noutăţi despre ce cărţi am cumpărat sau se vând la reducere, recenzii şi veşti literare;
* în continuare în fiecare joi – „Transformarea” în foileton;
* în fiecare vineri – animaţia/ scurtmetrajul de week-end, eventuale recomandări TV sau muzicale;
* în fiecare duminică – pozele proprii ale săptămânii, linkuri către site-uri interesante sau promo la noutăţi cinematografice.
Mie una, acest program îmi sună bine. Nu veţi mai găsi pe acest blog postări dedicate vieţii mele personale sau evenimentelor politico-sociale. Avem, cred, deja destui bloggeri-comentatori. De asemenea, declar deschis spaţiul acesta virtual pentru colaborări de timp guest post, pentru zilele de luni şi miercuri, şi aştept propuneri pentru schimbul de bannere. Sugestii, reclamaţii?

17 iulie 2014

TRANSFORMAREA: În mintea altuia (2)

Cu inima bubuind, Cristina se zvârcoli în aşternut şi deschise ochii. Lângă ea, Alex dormea liniştit. Odaia era învăluită în beznă, iar degetele ei sugrumau perna. Le descleştă unul după altul, gâfâind. Se simţea de parcă terminase de alergat un maraton doar pentru a începe o cursă cu obstacole. Ceasul de noptieră arăta ora două şi jumătate.
Se ridică în şezut şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Se temea să-l atingă pe Alex, se temea să se lungească din nou în pat ca să nu păşească iarăşi în cealaltă lume. Nu era prima oară când visul o ducea în viaţa acelei familii blestemate în care intrase şi ea. Crâmpeiele de trecut întrezărite nu-i fuseseră doar coşmar, ci şi salvare. Dar niciodată până atunci nu mai trăise întâmplările sângeroase chiar în pielea unuia dintre fraţi, nu-i ascultase gândurile. Era o experienţă copleşitoare. Şi dintre ei, primul a trebuit să fie tocmai Volodea! Purtase mintea lui ca pe o haină străină, dar pe măsura ei. Fiecare act al său avea o explicaţie perfect rezonabilă. Totul era pentru binele lui Alex. Până şi priveliştea execuţiilor păruse mai uşor de îndurat.
Cu grijă, Cristina îşi lăsă tălpile pe podea. Alex se întoarse pe spate, dar nu deschise ochii. Sforăia uşor, împăcat. Cristina îşi învinse dorinţa de a-l mângâia şi de a se molipsi de calmul lui. În schimb, se îndreptă spre uşă, fără să se mai încalţe. Nu voia să-l trezească. Ultimul ei coşmar se aduna pe lista secretelor pe care avea să le păstreze faţă de el, faţă de toţi cei dragi. Nu putea să i-l povestească, numai gândul şi-i stârnea frisoane. Alex nu s-ar fi supărat, poate chiar i-ar fi făcut şi alte mărturisiri din trecut, şi nu credea că le-ar fi putut îndura.
Coborî scările fără să aprindă lumina. Bezna o ajuta să-şi închipuie că totul fusese doar o plăsmuire a minţii ei, că Volodea nu-şi hăituise niciodată duşmanii pe malurile Nevei. Încercă să se concentreze pe bâzâitul frigiderului, dar o întrebare nu-i dădea pace. De ce acum? Se obişnuise de ceva vreme cu ideea că poarta deschisă de un pahar din ceaiul Verei era imposibil de închis, că visele îi erau invadate de vieţile altora. Renunţase să mai caute o cale de a controla procesul. Cele văzute de data asta o speriau chiar mai mult decât gândul răzbunării lui Volodea. Nu ce-ai văzut, ci cum te-ai simţit. Intră în bucătărie şi, tot pe întuneric, deschise frigiderul. Fără să mai şovăie, îşi turnă încă un pahar de licoare. Gustă şi reluă firul raţionamentului. Era firesc să se gândească intens la Volodea, după înfruntarea lor violentă. Şi visul cu Alex îl avusese când se certaseră.
– Ce s-a schimbat? murmură Cristina şi mai luă o înghiţitură. Inelul?
Putea afla repede dacă aşa stăteau lucrurile. Inelul rămăsese sub pat. Clătină din cap. Durerea fusese prea puternică, nu îndrăznea să repete experienţa. Ar fi putut chiar pierde copilul. Dar şi descoperirea inelului fusese provocată de ceva.
–  Sângele, şopti. S-a amestecat...
Sângele lui, sângele tău. Proaspăt. Vărsat. Gustat. Bău din nou, de data asta aproape jumătate de pahar. Scenariul care se înjgheba în mintea ei era foarte tentant. Câte ar fi putut afla, dacă reuşea să-şi direcţioneze visele spre un loc sau un timp! Exista o singură cale de a verifica, iar ei îi era frică până şi s-o rostească.
– La dracu!
Cu paharul gol în mână, se holbă o vreme pe geam, dar noaptea nu avea vreun răspuns pentru ea. Nu-i rămase decât să se întoarcă în pat şi să-l cuprindă în braţe pe Alex.
Cu un scârţâit, uşa se crăpă. Călugărul avea ochi albaştri, bănuitori şi mâini de ţăran. Cea mai mare parte a nasului dispăruse sub securea călăului. O lovitură iscusită. A fost dintre staroveri şi a plătit pentru asta. Dar acum e doar un om mort.
– Stareţul te va primi, mormăi Pafnutie şi desenă cu degetul mare un cerc deasupra capului lui Volodea. Intră şi lasă noaptea în spate!
Volodea trecu iute pragul. Durerea îl făcu să tresară, dar nici pielea, nici straiele nu-i luară foc. L-am păcălit pe monah. Nu mai încercase să facă una ca asta, dar nu se îndoise de reuşită. Când voinţa sa era pusă la lucru, nimic nu-i stătea în cale. Ar fi vrut să-l înveţe şi pe Alioşa secretul său, dar fratele mai mic nu era pregătit.
Prudent, Volodea îl urmă pe Pafnutie în odaia mare. Fraţii dormeau pe culcuşuri de paie aşezate drept pe podea, în jurul sobei. Erau trei de toţi, doi bărbaţi în putere, cu plete şi bărbi stufoase, şi un puştan cu faţa plină de pistrui, pe care zgomotul paşilor îl făcu să se întoarcă pe spate. Pe masă, o biblie rămăsese deschisă. Vegheată de icoana afumată a răstignirii şi de trei candele, o uşă scundă aştepta să fie deschisă spre întuneric.
– Să te ferească Dumnezeu să-i strici somnul degeaba! şopti Pafnutie.
– Crede-mă, frate, va fi vestea vieţii lui!
Se aplecă şi păşi în chilia stareţului. Bătrânul chelbos ca un prunc abia născut, dar cu barbă până la brâu, mirosea a boală. Se trezise, dar nu avea putere decât ca să se ridice în şezut. Îşi mijea ochii, apărându-se cu palma scheletică de flacăra slabă a lumânării ca şi cum ar fi fost însuşi soarele. Volodea închise uşa şi îşi lipi privirea de gâtlejul lui Semion. Dezamăgirea unduia în mintea sa. Ar fi vrut ca stareţul să-l înfrunte, să lupte cu disperare pentru viaţa sa, dar omul pe care-l considerase duşmanul său de căpătâi îşi începuse fără el călătoria către moarte. Nu mai avea nimic de pierdut, nu se mai temea de nimic.
– Grişka? Nu, nu eşti tu... Eşti... Ştiu cine eşti! Necuratul. Ai venit după sângele şi sufletul meu? Sunt deja arvunite de Cel de Sus.
Volodea pufni şi-şi rezemă umerii de uşă. Gloata găsea întotdeauna nume mari pentru lucrurile pe care nu le înţelegea, iar Diavolul şi Dumnezeu erau doar două dintre ele. Cei aproape o sută de ani ai săi nu-l făcuseră pe Semion mai înţelept. Îi porunci în gând să nu strige după ajutor.
– Spune-mi cum vrei! S-a sfârşit. Eşti pierdut. Veţi muri cu toţii!
– Poate că noi suntem morţi, dar tu eşti pierdut, horcăi stareţul. Fă ce ştii, dar ascultă ce-ţi zic: azi se ţese primul fir din giulgiul tău. Într-o zi, o femeie şi-un copil îţi vor otrăvi gândurile. Într-o zi, cel pe care-l credeai înfrânt te va doborî. Blestemat să fii, azi şi-n vecii vecilor!
– Nu mă tem de blesteme, bătrân prost ce eşti!
Se apropie de pat şi-i frânse stareţului gâtul ca pe o surcică, dar nu simţi vreo urmă de satisfacţie. Nu poţi să le ai pe toate. Termină-i!
Cu o mişcare hotărâtă, Volodea deschise uşa. Pafnutie aştepta şi ochii i se măriră când zări trupul stareţului, cu creştetul căzut peste marginea patului şi mâinile întinse ca aripile frânte ale unui înger.
– Ce-ai făcut, ticălosule? răcni monahul. Ai să plăteşti pentru asta! Fraţilor...
Lama otrăvită ieşi din mâneca stângă a lui Volodea şi îi tăie gâtul de la o margine la alta. Vederea sângelui care ţâşnea îmbelşugat şi dulce îi stârni foamea, dar şi-o ţinu în frâu. Nu şterse oţelul de cracul pantalonului, doar îl cumpăni în palmă. Era chiar mai uşor decât crezuse. Ceilalţi monahi se trezeau, iar Volodea păşi peste trupul lui Pafnutie şi le ieşi în întâmpinare. Înainte ca vreunul dintre ei să atace, aruncă pumnalul spre pistruiat şi scoase sabia din teacă. Un topor şuieră spre el şi Volodea se lăsă pe spate. Văzu uimirea strâmbând chipul adversarului când se răsuci în aer cu o viteză neomenească. Lama toporului trecu inofensivă pe lângă obrazul său drept, dar cizma lui Volodea lovi ca un berbece în pieptul monahului. Bărbatul cu părul mai creţ decât al unei oi se prăbuşi cu inima zdrobită peste masă şi-o făcu fărâme. Se îneca în propriul sânge, dar cel de al treilea frate, cu faţa prelungă şi ochi cenuşii, se aşeză între ei de parcă l-ar mai fi putut salva. Se măsurară unul pe altul, iar Volodea îi citi trecutul dintr-o singură mişcare a lamei leşeşti. Mâini pătate de sânge, suflet arzând de credinţă.
– N-ai să învingi, necuratule! zise cu glas jos, tremurând de încordare, călugărul.
– M-am săturat de numele ăsta. Mă spăl mai des ca voi! Hai să dansăm, ucigaşule!
Câteva clipe, se auziră doar respiraţiile lor şi bolboroseala pistruiatului, care se târa spre ceaslovul împănat cu aşchii de lemn. Volodea nu-l învrednici nici măcar cu o privire. Otrava acţiona fără milă, iar rugăciunile nu-l puteau salva.
Asasinul pocăit îşi încercă toate trucurile cu el, şi de câteva ori aproape îl atinse. Volodea îi răsplăti însă fiecare lovitură cu o nouă tăietură. Rănile nu erau adânci, dar rasa monahului se transformă într-o adunătură de cârpe ude, iar încrâncenarea îi fu înlocuită de disperarea celui care ştie că şi-a găsit naşul. Era o joacă de-a şoarecele şi pisica pe care Volodea n-o putea continua fără să caşte de plictiseală.
– Domnul e cu mine! şopti călugărul când sabia îi fu aruncată cu o voltă măiastră.
Omul nu se dădea bătut, trebuia să-i recunoască măcar meritul ăsta, dar până la urmă, curajul lui era tot prostie.
– Du-te la el atunci! zise Volodea şi-l despică de la umărul stâng până la buric.
 Rămase o vreme în mijlocul încăperii cu pereţi acoperiţi de sânge. Dintre toţi, doar pistruiatul respira încă. Volodea se lăsă într-un genunchi lângă el şi-i ascultă gemetele.
– Ai să mori oricum, băiete, îi spuse fără patimă în glas. Un răspuns, şi te cruţ de suferinţă. E ăsta ultimul schit?
O peliculă stacojie acoperea ochii flăcăului şi gura îi era prea plină de sânge ca să-i răspundă. Volodea înţelese totuşi, din felul cum i se schimbă ritmul răsuflării, că băiatul jinduia la ce-i oferea. Scâncind ca un câine bolnav şi împrăştiind baloane purpurii, monahul înclină din cap.
– Bine, spuse Volodea şi-i zdrobi ţeasta.
Îşi permise câteva clipe ca să-şi savureze victoria. Se terminase. Azi se ţese primul fir din giulgiul tău. Într-o zi, o femeie şi-un copil îţi vor otrăvi gândurile. Într-o zi, cel pe care-l credeai înfrânt te va doborî. Glasul stareţului sună batjocoritor în mintea sa.
– Du-te naibii! urlă Volodea şi dădu un şut ceaslovului.
Cartea se izbi de perete, într-o învălmăşeală de hârtie, carne şi sânge.
– Vorbe fără noimă. Aiureli de muribund.
Dar nu le simţea aşa. Pereţii pulsară ameninţător spre el, durerea încercată la intrare reveni. Palmele îi erau purpurii, şi nu doar din cauza sângelui. Trebuia să iasă de acolo, dar mai înainte avea să se asigure că distrusese totul. În sobă, focul încă ardea slab. Icnind, Volodea adună trupurile monahilor în mijlocul odăii. Le aşeză unul lângă altul, apoi îl apucă pe cel al stareţului. Era uşor, dar braţele îl ardeau.
– Nu-i nimic, spuse Volodea. Am câştigat.
Îl aşeză pe Semion peste băiatul al cărui nume nu-l aflase. Pieptul  flăcăului deveni cuib pentru capul stareţului. Azi se ţese primul fir din giulgiul tău.
– Ajunge! îşi porunci Volodea.
În colţ, sub icoană, era un butoiaş cu ulei pentru candele. Îl turnă pe tot peste hainele şi feţele călugărilor. Păreau împăcaţi în moarte şi asta îl supăra. Adună unul dintre picioarele frânte ale mesei şi-i vârî capătul în jar. Când flăcările cuprinseră lemnul, îl scoase şi-l aruncă peste leşuri. Rasele îmbibate de ulei se aprinseră imediat şi, pentru o clipă, morţii părură că prind viaţă ca să-şi ceară îndreptăţita răzbunare. Era însă doar o iluzie, spulberată repede de sfârâitul măruntaielor lor. Se spărgeau ca nişte cârnaţi ţinuţi prea mult pe jeratec, împrăştiindu-şi duhoarea.
– Aşa. Ardeţi, ticăloşilor!
Făcu la repezeală o torţă dintr-al doilea picior al mesei şi o fâşie din aşternutul stareţului, iar cu restul frânturilor hrăni rugul. Focul era tot mai flămând, tot mai nerăbdător să ia casa în stăpânire. Vântul pătrunse în odaie şi candela se sparse atunci când Volodea crăpă uşa. O pagină ruptă din ceaslov se ridică încet, precum un fluture care îşi caută renaşterea în lumină, se îmbăie în flăcări, se chirci şi se înnegri. Fumul îl făcu pe Volodea să tuşească şi să-şi acopere gura cu mâneca, dar nu-i şterse zâmbetul. Monstrul pe care-l zămislise scuipa căldură, jar şi scântei, lingea podeaua şi-şi întindea degetele necruţătoare spre pereţi. Nu mai avea nevoie de ajutor, nu-l mai putea ţine în frâu nici să vrea. Misiunea pe care i-o dăduse kneazul şi cea pe care şi-o croise singur erau îndeplinite cu prisosinţă. Volodea întoarse spatele morţilor. Când ieşi, pălălaia îl salută cuprinzând cadrul uşii.
Volodea se opri la trei paşi de casă şi aruncă torţa pe acoperiş, desăvârşind distrugerea. Privi o vreme nepăsător. Focul trosnea şi gemea, hrănindu-şi puterea din trupul de lemn al locaşului pe care monahii îl crezuseră sfânt. Nimic nu e sfânt, nimic nu e apărat împotriva tuturor primejdiilor. Atacă sau vei fi atacat. Sfâşie sau vei fi sfâşiat. Aerul rece şi umed era o binecuvântare după cel din casa fraţilor. Volodea îşi şterse ochii şi-şi curăţă gâtul. N-avea rost să mai piardă timpul acolo. Flăcăul spusese adevărul. Îi ucisese pe toţi şi nimeni n-avea să stingă focul ori să le plângă pe mormânt. Ceaţa era stăpână nu doar peste oraşul ce încă se desprindea din pântecele mlaştinii, ci şi peste sufletele oamenilor. E ceasul meu. Cu un muget, acoperişul cedă, iar pereţii laterali îl urmară. Volodea cugetă pentru ultima oară la vorbele stareţului.
– Prostule! şopti. Crezi că m-ai speriat cu nişte bolboroseli în doi peri? Nu mă tem de bărbaţi, darămite de femei ori copii!
Trupul secătuit lui Grişka încă nu se răcise. Nu groaza, ci surpriza încremenise pe chipul său. Ca toţi nătângii, sperase până-n ultima clipă că trădarea avea să-i aducă un câştig. Volodea se aplecă şi-i lăsă în chimir cruciuliţa smulsă de la gâtul stareţului. Nu-şi luă înapoi banii. Vânzătorul îi meritase cu prisosinţă, chiar dacă nu avea să-i mai cheltuie.
– Dacă totuşi diavolul există, eşti acum al lui, jupâne, spuse Volodea şi se prelinse în întunericul vâscos.
Se apropia de mal când un clopot izbucni isteric. Nu-şi încetini, dar nici nu-şi grăbi pasul. Oboseala începea să se aşeze pe umerii săi ca un strat gros de omăt pe acoperiş, dar ştia că noaptea aceea îi adusese mai mult decât o victorie împotriva monahilor. Oricine i-ar fi fost de acum înainte duşmanul, avea la dispoziţie o armă formidabilă. Ridică fruntea spre cer şi râse victorios.
Cristina se răsuci, tuşind gros. De data asta, dormitorul se îmbăia în lumina trandafirie a răsăritului. Se ridică din pat, încă înecată de fumul invizibil. Îşi simţea gura uscată şi o durea gâtul, iar un pahar întreg de apă n-o ajută să se simtă mai bine.
– Alex? şopti.
Nu primi vreun răspuns. Cealaltă parte a patului era goală, dar credea că Alex o putea auzi şi de la parter. Dacă e acasă. Privi ceasul şi se încruntă. Alex n-avea unde să plece, nu înainte de opt. Ar fi vrut să-l strige, dar îşi impuse să nu se comporte ca o gravidă isterică.
Se lăsă în genunchi şi întinse mâna sub pat. Inelul era acolo, iar trupul ei se crispă în aşteptarea durerii când îl atinse cu vârful degetelor. Nu se întâmplă însă nimic, aşa că rostogoli inelul spre ea. De jos, din bucătărie, auzi zumzetul maşinii de cafea, zgomotul lichidului care se prelingea în ceaşcă şi apoi paşii lui Alex pe scări. Strecură repede inelul în poşetă. Când Alex se întoarse în dormitor, Cristina se studia încruntată în oglindă. Noaptea petrecută în pielea lui Volodea îi lăsase cearcănele unei femei de 50 de ani.
– Te-ai trezit devreme, dragă, spuse Alex şi-i întinse un pahar de licoare. Ai avut o noapte cam agitată. Spre dimineaţă, era să mă baţi, după cum dădeai din pumni şi picioare.
– Îmi pare rău dacă ţi-am stricat somnul.
– Nu de asta ţi-am spus! Eşti bine?
– Da. Mi-e foame.
– Ce-ai visat?
Cristina bău puţină licoare. Făcea oare bine ascunzându-i visul? Indiferent care-ar fi fost arma lui Volodea, era convinsă că nu-i spusese despre ea fratelui său. Dar nici n-ar folosi-o împotriva lui. Doar împotriva ta.
– Coşmaruri de viitoare mireasă, şopti. Atâtea lucruri pot merge prost la o nuntă...
– Nunta noastră va fi perfectă, îţi promit!
Pentru prima oară, nu credea deloc într-o promisiune a lui Alex, dar îi surâse dulce şi-l sărută pe obraz.
– Sigur că da! Ce-ai zice de un mic dejun copios?
– E deja în cuptor. A, şi ai primit un mesaj acum vreo jumătate de oră. Nu eşti singura matinală, se pare.
În drum spre bucătărie, Cristina privi chiorâş telefonul. Un mesaj aşa de dimineaţă nu prevestea nimic bun. Îl deschise şi-i scăpă un suspin teatral.
– Ce-i? întrebă Alex.
– Au făcut autopsia Odoricăi.
– Aşa...
– Băuse sânge. Al motanului, se pare. Îţi spune ceva chestia asta?
Alex deschise repezit cuptorul şi scoase o tavă de cartofi gratinaţi.
– Ar trebui să-mi zică?
– Păi, da! În fond, eşti singurul expert pe care-l ştiu în...
Fiecare silabă a ei îl enerva şi mai tare pe Alex, aşa că se opri. Totuşi, spun ceva de bun simţ. Alex şi Volodea ar trebui să ştie mai multe despre subiectul ăsta decât oricine.
– În beţia sângelui? întrebă Alex. În toate chestiile perverse pe care le implică?
– Iubitule, nu te supăra! Vorbim despre o ohraniţa şi despre sânge. Pe cine ai vrea să-ntreb, pe Truşescu? M-ar interna la nebuni... Dar şi mai rău ar fi dacă m-ar crede.
– Ei bine, îmi pare rău să te dezamăgesc, dar n-am auzit vreodată ca ohraniţele să se dedulcească la sânge de pisică. Reţeta licorii e clară, chiar dacă proporţiile pot varia.
– Bine, bine! Nu mai zic nimic...
Alex îşi puse două linguri de cartofi în farurie şi începu să-i fugărească absent cu furculiţa. O vreme, se auzi doar zgomotul tacâmurilor. Abia când Cristina îşi termină porţia, Alex se uită din nou la ea.
– Iartă-mă! Subiectul ăsta e mai delicat pentru mine. Dar cred că te-ai prins deja. Mă simt vinovat că... pentru dieta pe care ţi-am impus-o.
Cristina îi dărui o jumătate de surâs.
– E-n regulă, zău! Nu mai sunt supărată pe tine pentru asta. În viaţă sunt şi lucruri pe care eşti nevoit să le accepţi, chiar dacă nu-ţi plac.
Alex zâmbi larg şi îi întinse un bol cu salată de fructe.
– Pentru asta, primeşti desert!
După ce gustă din salată, Cristina decise că putea relua discuţia fără ca lui Alex să-i crească iarăşi tensiunea.
– Cineva mi-a spus mai demult că ohraniţele au în grijă balanţa binelui şi a răului. Odorica părea să încline talgerul spre trebuşoara diavolului. Totuşi, mă întreb dacă gestul ei n-avea un scop. Şi dacă nu şi-a păstrat ochii tocmai din cauza asta. Sigur, ar mai fi varianta că popa n-a apucat să i-i scoată înainte de a-l ridica poliţiştii. Doar şi la Vera şi-a făcut treaba în două tranşe.
Alex ridică din sprâncene şi-şi turnă nişte cafea.
– E deci sigur că tot el a ucis-o pe Odorica?
Cristina dădu mărunt din umeri.
– Din ce zice Truşescu, având în vedere data şi ora morţii, e posibil. Dar mă tem că s-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul.
Alex îşi şterse apăsat buzele şi roti ceaşca de parcă ar fi vrut să ghicească viitorul în zaţ.
– O, ne vom da seama dacă asasinu-i altcineva. Iar dacă Truşescu dă greş, îl vom prinde noi şi-i va părea rău că s-a născut.
Cristina încercă să facă abstracţie de siguranţa îngheţată din glasul său. Nu întrebă ce însemna acel noi, deşi era sigură că Alex nu vorbea despre ea. Deja regreta că începuse discuţia care o ducea pe un tărâm minat. Oare nu putea ieşi de acolo decât cu mintea şi sufletul ferfeniţă? 
– Cum ne vom da seama? Te rog, nu-mi răspunde! De fapt, nu vreau să ştiu.
– E simplu, draga mea! Nu se va opri. Iar dacă următoarea victimă va fi tot o ohraniţa, lucrurile se vor complica. Sau, poate, se vor simplifica...
Din cauza surprizei, Cristina îşi înfipse linguriţa în vârful nasului. Îi venea să o ia la fugă, dar ştia că dezertarea nu era o soluţie. Întunericul reuşea să o ajungă întotdeauna.
– Adică? bâigui.
– Adam. Cine crezi că m-a ajutat să-l leg de mine? Ca să bea licoarea... Nu l-am torturat, dacă asta crezi.
– O ohraniţa.
Implicaţiile unei asemenea descoperiri galopau prin mintea ei, împingându-se una pe alta, de parcă ar fi încercat să câştige un derby de un milion de dolari.
– Nu el a ucis-o pe Vera, sunt sigur! spuse mohorât Alex. În noaptea aia era ocupat. Dar după ce-a văzut desenul, îşi putea aminti ce i-a făcut baba Slava. Putea să...
– Să devină asasin pentru Ordin?

Pur şi simplu, nu şi-l putea închipui pe Adam în postură de ucigaş. Dar nu şi-l imaginase nici lovind-o ori lăsând-o să zacă în cimitir, rănită. Cristina se întrebă ce concluzie ar fi tras Alex din atacul lui Adam, dar tot nu se putu hotărî să-i spună. Încă spera într-o veste bună de la Truşescu. Nici unul dintre ei nu rosti concluzia raţionamentului. Dacă Adam era criminalul, trebuia să moară.

Arhivă blog