30 septembrie 2014

Din nou, FILIT

De mâine şi până pe 5 octombrie, la Iaşi se va desfăşura a doua ediţie a festivalului literar FILIT. Programul îl găsiţi aici, incluzând concerte, proiecţii de film, expoziţii de fotografie, ilustraţie de carte, lecturi publice, conferinţe şi altele. Un sumar bogat, dar, mărturisesc, eu încă aştept o ediţie în care literatura SF/fantasy să ocupe locul meritat. Până atunci, pentru mine punctul culminant va fi a doua ediţie a Bookfestului ieşean, de la Sala paşilor pierduţi. Miroase a cumpărături…


25 septembrie 2014

TRANSFORMAREA: Căpetenia


Trezirea veni cu o durere ascuţită în piept. Cristina tuşi, gata să se înece, şi deschise ochii. Lumea era doar beznă şi frig. Vru să-şi frece ochii şi simţi strânsoarea îngheţată a cătuşelor, apoi zgarda care-i lăsa prea puţin loc de mişcare fără să rişte să se sugrume. Pielea dezgolită a spatelui îi era rănită de zgrunţurii pietrei de care erau legate şi picioarele ei desfăcute. Urechile îi ţiuiau. Ce-i asta? Unde dracu sunt? Ei bine, nu într-un spital. Dar cine a... Ordinul? Alex!
Alex?
Dorise un ţipăt, dar îi ieşi doar o şoaptă răguşită. Încercă din nou.
– Alex?
Tăcerea fu singurul răspuns. Îşi porunci să se concentreze. Era ca oarbă, dar nimeni nu-i luase celelalte simţuri. Se încordă şi fierul îi intră în carne, dar durerea o ajută să-şi adune gândurile. Piatra de sub ea mirosea a ierburi, a sânge şi a urină. A moarte. De undeva, de aproape, auzi un firicel de apă lovind podeaua, însă nici glasuri de oameni, nici rateuri de maşină ori zăngănit de tramvai. Era ca şi cum ar fi fost transportată cumva în trecut. Dacă un opricinik i-ar fi încercat pielea cu gârbaciul, cerându-i să mărturisească trădarea, nici nu s-ar fi mirat prea tare. Graniţele realităţii păreau la fel de sigure ca promisiunea de dragoste eternă a unei cocote. Dac-aş fi în temniţa lui Ivan cel Groaznic, poate Alex... Un suspin îi urca spre gât, dar îl opri cu o nouă încordare. Spaima nu-i folosea la nimic. Avea nevoie de răspunsuri şi nu găsea nici măcar o frântură de speranţă.
După o eternitate, un scârţâit răspunse disperării ei. O uşă care se deschide. Lumina izbucnită brusc din tavan îi răni ochii şi Cristina îi închise, nu doar pentru a-şi proteja retina. Nu se simţea nici pe departe pregătită pentru o confruntare, oricine ar fi fost temnicerul ei.
Nu te mai preface!
Vocea bărbatului suna cunoscut. Cristina strânse şi mai tare din pleoape. Aşa făcuse şi cu Volodea, dar acum ar fi plâns de bucurie să-i audă glasul. Repetându-se astfel, soarta îşi bătea joc de ea sau doar îi dădea ce merita?
– Ştiu că te-ai trezit, continuă insul. Te-am auzit...
Prefăcătoria n-avea rost. Cristina deschise ochii, însă văzu doar strălucirea dureroasă a becului ce atârna din tavan. Bărbatul rămânea în întuneric. Adusese un miros nou, care-i strânse stomacul. Formol. Dac-aş putea să mă întorc, dacă l-aş vedea... Zgarda o împiedica să facă asta.
– Cine eşti? murmură Cristina. Te cunosc?
– O, da! Mă cunoşti foarte bine...
Satisfacţia din glasul lui era chiar mai înspăimântătoare decât felul în care o legase.
– De ce nu mă laşi să te văd? zise Cristina. Ţi-e frică de mine? În fond, doar un laş răpeşte femei nevinovate, îndurerate... Văduve. Nu te gândi la asta!
– Femei nevinovate? Asta eşti, Cristina?
Dispreţul lui o făcu să scrâşnească din dinţi şi să încerce să-şi smulgă legăturile. El nu schiţă vreun gest să o oprească, durerea ascuţită provocată de metalul vechi şi senzaţia de că rămâne fără aer o făcură în locul lui. Cristina nu se mai zbătu şi respiră adânc. Trebuia să găsească altă soluţie ca să se elibereze. Deodată, înţelese că el o vedea despuiată şi atât de vulnerabilă. O putea bate, viola, mutila. Nu trebuia să-l supere până nu afla cine era şi ce voia.
– Ce sunt atunci? întrebă cu voce joasă.
– Ştii ce eşti! Ai sânge pe buze şi venin în inimă!
Ordinul. Medicul era de-al lor. L-au luat şi pe Alex? Deşi frigul îi făcea vârfurile degetelor să amorţească, Cristina începu să asude.
– Ascultă, şopti, sunt doar logodnica lui Alex Corbu. O femeie obişnuită... Nu merit să fiu tratată aşa. Iubitul meu are nevoie de mine. Lasă-mă să plec, şi-ţi promit că nu vei păţi nimic! Mă caută toată lumea...
Mâna lui ieşi dintre umbre, dezvăluind o helancă neagră şi o mănuşă chirurgicală de aceeaşi culoare înainte ca arătătorul lui să i se oprească peste buze. Apăsă uşor şi le deschise aproape erotic, iar picăturile de sudoare dintre sânii Cristinei deveniră un pârâiaş ce aluneca sinuos spre pântece. Ce vrea? Degetul lui coborî spre gât şi desenă un triunghi, apoi ajunse până la marginea sânului stâng. Atingerea lui o scârbea, dar Cristina îşi opri orice protest. Dacă o dorea, putea fi şansa ei de a se elibera. Palma lui alunecă şi îi prinse sfârcul. O vreme, se mişcă circular. Aşa, ticălosule! Încă puţin şi eşti al meu. Reuşi să surâdă, sperând că rezultatul era ademenitor.
– Un zâmbet calp şi-o bucată de carne, zise rece omul care o ţinea prizonieră. Câte femei a mai avut Alex până la tine? De ce tocmai tu l-ai sedus, târfă? La ce te pricepi? Doar la sex? Sau ai şi alte taine perverse?
– El m-a sedus pe mine! exclamă Cristina. Eu nici nu visam... Nu spune asta! Nu te ajuţi, doar îl trădezi pe Alex.
– O, biata oiţă prinsă de lupul cel rău! Alex a primit ce-i al lui! Cred c-acum legiştii îi scot inima. Dacă mai pot găsi aşa ceva.
Minte. Nimeni nu-l ciopârţeşte pe Alex. Nu-l lăsa pe ticălos să profite de durerea ta!
– La ce mă pricep, întrebi? Scoate-mi cătuşele... Pot să-ţi ofer multă plăcere. Orice vrei, oricât timp vrei...
El râse şi o izbi pălmui ca-n joacă.
– Plăcerea pe care am simţit-o când mi-aţi omorât fraţii, târfă? Despre asta vorbeşti? Ai s-o simţi însutit!
Lama unui cuţit luci prin faţa ei şi, înainte să apuce să ceară îndurare, îi crestă o cruce în sân. Cristina ţipă, dar îşi porunci să nu leşine. Nu ştia dacă s-ar mai fi trezit. Nu te doreşte, te urăşte. Totul e-un joc. Ţine-l de vorbă dacă nu-l poţi seduce!
– Nu ştiu ce zici! Ce fraţi? Cine eşti? 
– Sunt cel care vă vânează. Cel care distruge monştrii, pe copiii şi pe metresele lor. Sunt căpetenia Ordinului. Sunt cel care te va trimite în iad.
– Dar Adam ne-a spus că.... Am auzit şi eu... Eşti mort!
Îşi pricepu greşeala imediat ce rosti cuvintele. Lovitura care îi zbură un dinte şi-i rupse de la jumătate altul o ajută să înţeleagă cât de mare fusese. Cristina scuipă sânge şi îşi mestecă sudalma până se pierdu înapoi în gâtlej. Încă o dată, încheieturile ei încercară trăinicia cătuşelor doar pentru a stârni alte arsuri. Hohoti scurt şi reînvie în minte alte lovitură. Soarta ei părea să devină sac de box. Măcar Kim o privise în faţă în timp ce o tortura.
– Te amuzi? spuse căpetenia.
Cuţitul răpitorului desenă o cruce însângerată şi pe celălalt sân, dar geamătul Cristinei fu oprit de palma lui.
– Pentru un mort, aş zice că mă descurc minunat, zise căpetenia. Iar Adam nu şi-a făcut datoria. Toţi am plătit pentru asta.
Pentru prima oară, Cristina simţi atingerea de fier înroşit a vinovăţiei. Asistase la tortura lui Adam cu prea puţine proteste. Soarta găsise un fel de a reechilibra balanţa. Nu te da bătută! 
– Lasă-mă să te văd! murmură Cristina. Până şi un condamnat la moarte are dreptul de a-şi privi călăul.
– Toate la timpul lor, curvo! Taci, dacă nu vrei să te tai iarăşi!
Cristina îşi sili muşchii să se relaxeze, să îndepărteze măcar puţin carnea de oţel. Sângele i se amesteca încet cu sudoarea, dar tăieturile pe care i le făcuse nu erau adânci. Primele din câte? Alungă posibilele răspunsuri. Aşteaptă-ţi şansa! Aşa ai făcut şi când te-a prins Kim. Tăcerea avea totuşi gust de înfrângere. Răceala pietrei i se insinua în rinichi, în pubis, în pântece. Rezistă!
Degetele lui îşi reluară călătoria pe trupul ei. Erau ude şi-l auzi murmurând ceva, dar nu înţelese cuvintele.
– Închide ochii! îi porunci bărbatul.
Nu cuteză să i se împotrivească şi se cufundă din nou în beznă. Chiar şi aşa, îl simţi aplecându-se peste ea. Lama cuţitului lui trecu încet şi apăsat peste buzele ei rănite. Instinctul, nu arsura atingerii lui, o făcu să se ferească, dar degetele lui strânseră zgarda şi buzele Cristinei se deschiseră după o ultimă gură de aer. Vârful cuţitului pătrunse în gura ei, dar nu o tăie. Zgarda slăbi din nou când căpetenia o palpă între picioare. Ce face? Mă vrea ori nu? Nici măcar în puterea lui Volodea nu se simţise atât de murdară. Ar fi făcut orice ca să se elibereze, ca să-l găsească pe Alex. Şi dacă a spus adevărul? Dacă Alex e mort? Torţionarul o sărută şi Cristina îl muşcă de buză, fără să se mai gândească la ce alte orori vor urma, doar amintindu-şi trupul lui Alex răşchirat în balta de sânge. Căpetenia se desprinse de ea şi-o pălmui viguros, dar Cristina aproape nici nu simţi durerea.
– Ascultă, gâfâi, dacă Alex e-n viaţă, îţi propun un târg. Unul bun!
–  Chiar crezi că mi-ai putea oferi ceva, Cristina? În afară de trupul ăsta pe care l-am atins în cele mai scârbavnice locuri, pentru a-i folosi răutatea chiar împotriva sa? Cea mai potrivită armă...
E nebun!
– Da. Ţi-l dau pe Volodea, dacă ne laşi în pace.
– Volodea ţi-a fost ca un ghimpe în coastă, nu? Adam ne-a povestit ce ţi-a făcut. Ce n-ai putut să-i zici lui Alex, fiindcă era prea pervers chiar şi pentru târfa Diavolului. Îl vom prinde şi pe Volodea, acum că Alex e mort. De data asta, vom reuşi! 
Dacă l-aţi ucis, am să vă omor pe toţi!
Abia după ce rosti vorbele pricepu ironia tragică a sorţii. Altcineva le putea scrie pe-un perete, cu sânge, doar că ea n-avea să le mai citească.
– Mă ameninţi, putoare? râse căpetenia. Ei bine, varsă-ţi veninul! E ultimul lucru pe care-l vei face.
Cuţitul îi crestă tălpile, aşa cum o făcuse cu sânii, iar Cristina icni. Trase adânc aer în piept, blocând durerea şi silindu-şi mintea să funcţioneze. Putea fi pentru ultima oară.
– Nu te ameninţ, te respect prea mult pentru asta! Eşti curajos şi priceput. Ţi-ai jucat minunat cărţile. Dar Volodea e cel mai puternic dintre ei doi. Va face orice pentru a-şi salva sau răzbuna fratele. Deja v-a dat o lovitură cumplită. Chiar crezi că n-ai nevoie de ajutor? Fie şi de la târfa Diavolului?
– Volodea nu e-n Moscova. S-a ascuns în cea mai adâncă vizuină şi nu-ndrăzneşte să-şi arate faţa. Am avut grijă de asta când am lichidat-o pe hodoroaga aia şi i-am pus poza pe masă!
– Odorica. Tu ai ucis-o! De ce?
– Voia să te apere, pe tine şi pe Alex. A avut nesăbuinţa să-mi vorbească despre echilibru, despre-o ameninţare şi mai mare decât fraţii Satanei. Parc-ar exista aşa ceva! A fost o lovitură de maestru. O poză proastă, o căpăţână holbându-se la ea şi toţi poliţiştii din România au început să-l caute pe Volodea. 
Asta lămureşte câte ceva. Nu ştia despre ochii scoşi ai Verei, aşa că Odorica şi i-a păstrat. De ce nu ştia? Adam nu i-a spus. Văzuse doar poza făcută de mine. Înainte de mutilarea cadavrului. Popa Andrei nu era de-al lor. Nimic din toate astea nu mă ajută.
– Volodea a venit odată cu noi! şopti Cristina. Sigur te caută chiar acum.
– Minţi!
Pumnul lui se repezi încă o dată în obrazul ei. Simţi ceva pârâind şi privirea i se întunecă pentru o clipă. Rezistă! Pentru tine, pentru copil, pentru Alex. Chiar şi pentru Volodea!
– Îţi spun adevărul, bolborosi Cristina. Sunt la mila ta.
– Ai vorbit destul, târfă! E rândul meu.
Începu să deseneze cruci ude pe burta ei şi ştiu că nu-l putea îndupleca. Dacă m-aş putea transforma...
– Să se facă voia lui Dumnezeu! strigă bărbatul şi înfipse cuţitul între picioarele ei.
Cristinei i se opri răsuflarea de durere. Se zvârcoli, iar mişcările ei stârniră o nouă cascadă de suferinţă şi auzi un glas ţipând prelung. Lama împrăştia tăciuni în pântecele ei, iar Cristina se rugă în zadar să leşine. Tremură, urlă ca o lupoaică, imploră milă, hohoti, tot timpul simţind cum se scurge nu doar sângele ei pe lespedea însetată. După o vreme, pur şi simplu ştiu că n-avea rost să mai ceară nimic. L-a ucis. Copilul meu e mort.  
– Ce-ai făcut? horcăi.
– Ce trebuia făcut. Am rupt din tine sămânţa răului! Acum îţi voi smulge inima, limba şi maţele. Nu neapărat în ordinea asta.
– Băiatul meu... De ce? Nimeni nu-i vinovat încă din pântece pentru greşelile părinţilor.
– Era o fiară! Când Adam ne-a spus că eşti însărcinată, am înţeles că socotisem totul greşit. Pusesem pe altcineva în capul listei, dar micul monstru trebuia ucis cât mai repede. Însă trădătorul n-a fost în stare să-şi facă treaba nici la cimitir, nici cu puşca... Am terminat-o eu şi mi-a plăcut!
Cristina îşi linse buzele sfâşiate. Nu se împăcase nici măcar cu pierderea lui Alex, trebuia să accepte şi moartea copilului? Pruncul pe care nu-l dorise, care-i stârnise coşmaruri şi-o silise să bea sânge, dar carne din carnea ei, suflet din sufletul ei. Ceaţa îi dădea din nou târcoale, dar o plăpândă urmă de încăpăţânare o făcu să pună întrebarea.
– Altcineva... în capul... listei? 
– Vrei să ştii? De ce nu? Alex. Pe el am vrut să-l ucidem întâi. Aşa ştiam că-l vom scoate la iveală şi pe Volodea.
– Semnul, înţelese Cristina. Am plecat... cu maşina... lui.
– Da, semnul. Dar am reuşit doar să zdruncinăm mintea lui Adam. Tortura la care l-a supus Volodea a făcut restul. Nu destul însă... Greşeala mea! O voi ispăşi când va veni timpul. 
Durerea i se căţăra Cristinei ca un păianjen hidos spre sâni, dar nu de aceea plângea. Nu se osteni să-şi oprească suspinele. Moartea era aproape şi se temea de ea la fel de mult cum şi-o dorea. Pentru ce-i mai rămăsese de luptat?
– Voiai să ştii cine sunt, spuse torţionarul. Priveşte-mă!
Degetele lui desfăcură zgarda. Cristina întoarse capul şi clipi neajutorată. Nu mai vedea becul, ci chipul călăului ei, cufundându-se pe jumătate cu zidul afumat şi curbat, la fel de vechi ca lespedea de care o pironise. Bărbatul surâse, iar Cristina încercă să se convingă că ochii o înşală.
– Tu! Nu m-aş fi gândit niciodată la tine. M-ai privit în ochi şi... Cum ai putut?
– Eu, zise Ghiţă Hâncu. A fost un ultim interviu pe cinste, nu? Păcat că nu-l voi mai publica niciunde.
Hâncu se aplecă din nou peste ea.
– Înainte să-ţi tai limba, spune-mi, ce crezi că l-a ucis pe Alex? îi şopti la ureche.
Cristina scoase doar un sunet înfundat. Nu voia să audă dezvăluirea lui.
– Exact, murmură Hâncu. Buchetul de trandafiri, Cristina! Sudoarea ta, sângele tău... Tu l-ai ucis pe ticălos!
– Ba nu!
 Furia îi desăvârşi transformarea. Într-o fracţiune de secundă, lumea deveni roşie şi pulsândă, ca o inimă gata să fie smulsă din piept. Pielea i se înfierbântă şi se întinse, oasele îi pocniră, tot trupul se contorsionă. Muşchii Cristinei căpătară tăria oţelului, încheieturile se rotiră în unghiuri bizare, unghiile săpară şanţuri în piatră. Lanţurile se rupseră ca nişte aţe şi degetele Cristinei ţâşniră înainte. Se înnodară în jurul gâtului lui Hâncu, mai puternice decât o capcană pentru urşi. Jungherul lui îi pătrunse adânc în pântece, dar Cristina ignoră durerea. Strânse şi mai tare, rotind şi urlând. Lama lui nu mai apucă să iasă din carnea ei pentru a-i da lovitura de graţie. O ultimă sforţare şi gâtul lui Hâncu pocni. Trupul se prăbuşi peste ea, iar Cristina nu făcu nici o încercare de a-l împinge. Rămase nemişcată, deşi nu mai era ţintuită de lespedea încleiată de sângele ei.
– Nu! şopti. Nu se poate!
Dar degeaba protesta, ştia că torţionarul îi spusese adevărul. Amintirea o scutură ca o criză de malarie. Îi sărutase mâna! Scârba o făcu să-şi adune ultimele puteri şi aruncă leşul pe podea. Gemu şi încercă să gândească la rece. Nu ştia unde era. Dacă Hâncu nu era singur? Trebuia să fugă, însă nu durerea cărnii sfâşiate îi împiedica orice mişcare. Moartea gâdelui ei n-o bucura, răzbunarea venea prea târziu. Ce mai era de salvat? Îşi interzise descurajarea.
Undeva, mai sus, auzi o uşă scârţâind şi se sili să-şi limpezească mintea. Cine ştie câţi de-ai lui or mai fi... N-ai să mori aici! Măcar ca să le faci în ciudă celorlalţi! Tot trupul îi ardea de durere şi gemetele pe care le oprise în ultimele minute se rostogoliră bolovănos când se ridică în şezut. Smulse cuţitul, care-i ardea degetele, şi-l aruncă pe podea. Privirea îi alunecă de la chiuveta ruginită la masa de lemn pe care erau aşezate de-a valma lucrurile ei, apoi la pereţii acoperiţi de mâzgă şi pânze de păianjen. Contururile puţinelor obiecte ce-o înconjurau se înceţoşau repede. Nu! Dacă-ţi pierzi cunoştinţa, eşti moartă!  Se concentră asupra suferinţei, se înveli în ea ca într-un alt strat de piele. Durerea însemna că e încă în viaţă, iar cât respira, mai avea o şansă. La ce? Nu, nu te gândi acum la asta!
Puse tălpile pe podea şi sfâşierea căpătă şi mai multă forţă, iar un nou val de sânge îi udă pulpele. Când convulsiile se opriră şi Cristina putu gândi din nou, era pe jos. Se sprijini cu spatele de altar şi-şi privi rana din burtă. Carnea era larg despicată. Dacă Hâncu nu reuşise înainte, asta fusese lovitura de graţie pentru copil.
Îmi pare rău, băiete, murmură. Am încercat...
Toată vlaga i se pierdea odată cu sângele. N-am să pot ieşi de aici. Mă vor găsi întinsă pe podea, neputincioasă şi supliciul va continua. Vor râde de mine, de durerea mea, de moartea... Nu! Cristina ţipă şi ridică braţul drept pentru o ultimă încercare de a sfida soarta. Ghearele i se agăţară de marginea altarului, iar Cristina se opinti ca pentru o naştere. Cumva, reuşi să se ridice şi rămase tremurând în picioare. Genunchii îi erau gata să i se înmoaie, tot trupul îi era scăldat în sudoare şi sânge, iar fiecare respiraţie însemna o nouă treaptă a calvarului. Cu un icnet, Cristina măsură din ochi distanţa până la masă. Erau vreo trei metri, dar la fel de bine ar fi putut să fie câţiva kilometri.
– Dacă nu ajungi la masă, cum ai să găseşti ieşirea? şopti. Un pas. Unul singur. Hai!
Nu era uşor, dar îl făcu şi al doilea pas veni după el. Nu se prăbuşi, însă când se sprijini de masă ştiu că minutele îi erau numărate şi doar încăpăţânarea nu-i folosea la nimic. Privi, luptând cu leşinul, amestecul de bulendre şi obiecte răvăşite. Hainele nu mai erau decât o grămadă de cârpe, Hâncu le rupsese pe toate când o dezgolise. Cristina chicoti chinuit. Oricum nu se simţea în stare să se îmbrace. Telefonul, singurul care ar fi putut-o ajuta, dispăruse. Şi pe cine ar fi sunat, mă rog? Pe Alex? Pe Volodea, să-i spună că singurul om pe care-l iubea era mort?
– Taci! ţipă.
Măcar pentru strigăte nu-şi făcea griji. Acoliţii lui Hâncu, dacă le ascultau, puteau crede că-s doar rezultatul torturii. Clopotele începură să bată şi Cristina înţelese că se afla într-o biserică. Descoperirea avea o logică neagră. Vărsase sânge sub privirile sfinţilor, şi tot într-un astfel de locaş se scurgea şi al ei. Nu ştia ce anunţau clopotele. Poate o slujbă, poate momentul când Hâncu era aşteptat cu leşul ei. Trebuia să se grăbească, dar fiecare mişcare îi era mai înceată decât următoarea. Poate ai fi mai înţeleaptă să te dai bătută. Alex e mort, copilul e mort, iar tu te-ai transformat într-un monstru.
– Minţi! şopti Cristina. Nu am băut nici măcar o picătură de la el...
Dar ştia că Hâncu avusese dreptate s-o considere o creatură a răului. Ei bine, monştrii nu-s aşa de uşor de ucis. Încovoiată, continuă să caute, deşi nu avea ce găsi. Ultimul lucru pe care-l văzu fu inelul. Pufni dispreţuitoare şi aruncă geanta pe podea.
– Nimic! mârâi. Doar şi mai multă durere...
Căzu în genunchi. Dangătul se oprise, iar vremea ei era pe terminate. Privi cu ură bijuteria. De ce o mai păstrase? S-o pună pe deget ar fi însemnat să-şi cheme moartea. Îşi strânse mâinile pe burtă şi întâlni doar gaura adâncă lăsată de cuţitul răpitorului. Senzaţia de pustietate fu mult mai rea decât durerea rănii. Pereţii se ondulau spre ea, şoptindu-i că, de data asta, sfârşitul avea să vină ca o alinare.
– Aşa să fie! şopti Cristina şi îşi vârî inelul pe degetul acoperit de sânge.
Metalul era rece, dar durerea se estompă imediat ce-i atinse pielea. Îşi îndoi degetul şi îl privi neîncrezătoare. O amorţeală binefăcătoare începea să anuleze efectele torturii, carnea se prindea, iar sângerarea se opri în sfârşit. Cristina nu pierdu vremea căutând explicaţii. Indiferent cum acţiona inelul, habar nu avea pentru câtă vreme îi slujea drept vraci.
Se ridică din nou şi păşi înainte. Uşa se desprinse dintre umbre. Cum de n-o văzuse până atunci? Lacătul avea un aer antic şi lemnul masiv ce-l înconjura părea imposibil de rupt şi de o companie întreagă. Cristina îşi trecu greutatea de pe un picior pe altul, îndepărtând orice urmă de descurajare.
– Cheia. Hâncu trebuie s-o aibă!
Se aplecă peste cadavru şi-i scotoci febril prin buzunare, dar nu găsi nimic.
– La dracu!
Inelul i se strânse pe deget şi Cristina se împletici, încercată de un amestec de durere şi de panică. Rămase nemişcată şi numără până la zece. Ochii holbaţi ai lui Hâncu îşi proclamau o ultimă victorie asupra ei, iar Cristina se lăsă cuprinsă de turbare. Îşi înfipse talpa goală în pieptul mortului, dorindu-şi să-l poată strivi ca pe un gândac. Degetele ei simţiră ceva tare.
– Oare? şopti Cristina şi-i rupse cămaşa dintr-o singură mişcare
Cheia atârna de un şnur roşu, la gâtul lui Hâncu. În fine, un strop de noroc! O smulse şi se întoarse la uşă. Ameţeala îi dădea târcoale, dar decise să facă abstracţie de ea. Cheia intră în lacăt şi Cristina o întoarse, ţinându-şi răsuflarea. Uşa se deschise cu un scârţâit lugubru, dar pentru Cristina era la fel de dulce ca şoapta unui amant. Un curent umed şi rece o atinse, iar Cristina intră în el, perfect conştientă că greul abia începea.
Trepte abrupte se ridicau în întuneric, mărginite de ziduri de piatră gri. Cristina nu mai zăbovi să se întrebe unde duceau, ci începu să urce aproape în fugă. Îşi încetini însă repede ritmul. Piatra era măcinată de vreme, iar sângele închegat de pe tălpile ei o făcea şi mai lunecoasă. Cristina se împiedică de câteva ori, îşi zdreli genunchiul drept de muchia unei trepte, dar nu se opri. Inelul începuse să se încălzească.
Fu gata să cadă iarăşi când scările cotiră, iar pete de lumină sângerie se desenară în faţa ei. Veneau de la vitraliile cât palma, ce însoţeau din loc în loc melcul scării. După ce trecu pe lângă o altă uşă, zvon de voci bărbăteşti începu să răzbată din spatele ei. Cristina nu reuşi să desluşească vorbele şi nici nu zăbovi prea mult încercând. De mai sus venea o melodie tărăgănată. Alţi monahi. Câţi trebuia să ucidă ca să scape de acolo? Se îndoia că mai putea omorî măcar unul.
Făcuse un nou cot când uşa din spatele ei se deschise, iar paşi apăsaţi coborâră spre temniţă. Evadarea ei avea să fie descoperită prea curând. Trebuia să găsească o ieşire, iar singurul drum pe care-l putea urma era în sus, de unde cântecul se auzea tot mai puternic.
– Zece voci, murmură Cristina. Poate doisprezece.
N-avea rost să-şi facă iluzii. Chiar dacă următoarea uşă era larg deschisă, nu putea trece de corul aflat de cealaltă parte. Un nou puseu de durere lovi pe neaşteptate, doborând-o în patru labe. Chiar şi prin vata suferinţei, înţelese perfect strigătele.
– Prindeţi-o! A fugit!
Tropăitul veni şi de jos, şi de sus, iar Cristina gemu disperată. Era prinsă în capcană. Şovăi doar o secundă, apoi se târî înainte. Degetele ei tremurânde atinseră încă un vitraliu, prin care lumina agoniza ca şi ea.
– Apusul. Se întunecă...
Ochii i se lipiră de îngerul înveşmântat într-o armură azurie. Lancea sa părea să ţâşnească din sticlă spre inima ei. 
– Eşti mulţumit, ticălosule? 
E mult mai mare decât celelalte. Oare aş putea... Încă un junghi ascuţit în pântece o făcu să se îndoaie. Inelul era fierbinte ca un cartof copt şi se strângea în jurul degetului ei. Nu mă lăsa acum, te rog! Bijuteria se destinse şi durerea dispăru, dar Cristina ghici că era ultima oară când se întâmpla asta.
Cizmele monahilor erau foarte aproape. Cristina strânse pumnul şi izbi în vitraliu. Rânjetul victorios dispăru într-o ploaie de cioburi de pe chipul heruvimului, iar Cristina simţi în faţă respiraţia oraşului. Privirea i se înceţoşa, de data asta definitiv. Se uită în jos, calculând. Zări lumini îndepărtate şi un strat alb, iar durerea reveni cu o forţă uimitoare. Era ca şi cum inelul nu i-ar mai fi dat de ales. 
Uite-o! ţipă un bărbat.
Alergau spre ea, patru inşi în rase negre, cu pistoale şi cu pumnale ascuţite. Cristina acţionă fără să se mai gândească. Îşi săltă trupul prin golul încă mărginit de cioburile ce-i redeschideau rănile, umplându-şi plămânii cu aerul rece al Moscovei. Plonjă înainte şi câteva gloanţe şuierară spre ea, dar nu o atinseră. Am reuşit. Abia când corpul îi intră în apa râului, înţelese că soarta râdea încă o dată de ea.
Apa Moscovei îi încercă nerăbdătoare carnea cu mii de cuţite. Cristina ştia să înoate, dar n-o mai făcuse de ani buni, iar bălăceala în valurile potolite ale Mării Negre nu se putea compara cu un plonjon în şuvoiul glacial. Apa era adâncă, iar Cristina se cufundă în întunericul ei ca o piatră. Forţa impactului îi opri răsuflarea, şi ăsta era un lucru bun, fiindcă altfel s-ar fi înecat din clipa când atinsese râul. Oasele o dureau îngrozitor, le simţea rupte, ca şi cum ar fi intrat într-un strat de ciment, şi Cristina înţelese de ce monahii nu trăgeau după ea. Ştiau că nu avea să mai iasă la mal. Mai bine aşa decât sub cuţitul lui Hâncu. Buzele i se întredeschiseră şi luă o înghiţitură de apă. Gustul ei mâlos, nu dorinţa de a se salva, o făcu să-şi mişte dezordonat braţele şi picioarele. Muşcătura frigului era tot mai rea şi Cristina începu să înoate doar pentru a se încălzi. Plămânii lipsiţi de aer de prea multă vreme stăteau să-i explodeze, dar îşi strânse buzele şi îşi continuă drumul spre suprafaţă.
Ajunse sub lumina nepăsătoare a lunii când era gata să-şi piardă puterile. Ziduri albe se înălţau în stânga şi în dreapta ei, dar râul o ducea tot înainte, spre arcul îndepărtat al unui pod. Prea departe. Încercă să schimbe direcţia, dar curentul o ţinea prizonieră. Vru să strige după ajutor, dar gura i se umplu iarăşi de apă. O scuipă şi-şi simţi tot trupul protestând împotriva calvarului la care era supus. Forţa inelului se epuiza la fel de repede ca a muşchilor ei. Moscova o înconjura, o mlaştină neagră şi roşie în care fiecare mişcare devenea mai grea decât cea dinainte. Îşi adună puterile pentru o ultimă încercare de a cârmi spre mal, fără a lăsa amorţeala să acopere durerea. Ar fi însemnat nu uşurare, ci moarte.
Pentru câteva secunde, păru că va reuşi să schimbe direcţia, apoi talpa i se înfipse în ceva ascuţit. Cristina ţipă, îşi pierdu ritmul, iar râul îşi recăpătă puterea asupra ei, târând-o iarăşi ca pe un buştean. Talpa îi pulsa şi sângera, picioarele n-o mai ascultau, braţele i se înmuiau. Chicoti isteric şi-şi umplu pentru ultima oară gura cu apa împuţită a Moscovei. Era prea obosită ca să mai lupte, ca să încerce măcar să ghicească obiectul ce-i aducea sfârşitul. Pe degetul Cristinei, inelul pulsă slab. Împrăştiind o lumină fantomatică, argintul îi arse pielea înainte să se topească. Învinsă, Cristina închise ochii şi binecuvântă amorţeala.


23 septembrie 2014

Leapşă literară – Asking books tag

Leapşa e un gen chiar slab reprezentat pe blogul meu, dar de data asta voi face o excepţie. Am găsit, în Jurnalul unei cititoare, o provocare literară interesantă – asking books tag. Am să răspund, şi oricine e liber să preia ştafeta. Să purcedem, aşadar!   

1. Cartea/poveştile preferate din copilărie?
O mie şi una de nopţi, poveştile lui Andersen.

2. Ce citeşti acum?
John Brunner, Reţelele infinitului.

3. Ce carte vrei să cumperi, dar aştepţi o reducere masivă?
Doar la cărţile din seria ocultism am răbdare, şi asta fiindcă destule încă îşi aşteaptă rândul în bibliotecă.

4. Obiceiuri rele în ceea ce priveşte cărţile?
Doar că mereu vreau altele.

5. Ce carte aştepţi să citeşti cu nerăbdare?
The Winds of Winter, desigur. Şi continuarea seriei Asasinul regal. Deja am făcut precomanda. Yupiii!

6. Ai un e-reader?
Nu. Lectura virtuală pentru mine nu prea e lectură. Nimic nu se compară cu plăcerea de a răsfoi o carte.

7. Preferi să citeşti o singură carte sau mai multe în acelaşi timp?
Mai citesc şi două odată, dacă una dintre ele nu mi se pare destul de antrenantă, dar nici atât de plictisitoare cât s-o las din mână.

8. Ţi s-au modificat obiceiurile în ceea ce priveşte cititul de când ai un blog?
Nu din cauza blogului, ci a faptului că am trecut şi de cealaltă parte a baricadei. Ca scriitor, sunt mult mai conştientă de partea „tehnică”, adică a măiestriei literare.

9. Ultima carte pe care ai citit-o şi ţi-a plăcut mult.
A fost o recitire selectivă, de fapt, din poezia lui Lermontov şi proza lui Puşkin.

10. Cartea preferată pe care ai citit-o anul acesta.
Seria dedicată sucubului Georgina Kincaid, de Richelle Mead, la concurenţă cu Abercrombie, Prima lege.

11. Unde îţi place să stai atunci când citeşti?
În pat.

12. Cel mai inconfortabil loc unde ai citit?
Pe o bancă, în parc.

13. Poţi să citeşti în autobuz?
Doar să răsfoiesc o ultimă achiziţie.

14. Unde, în natură, ţi-ar plăcea să citeşti?
Într-un şezlong, pe malul mării. Dacă aş avea o vilă cu plajă privată...


15. Ce reguli ai atunci când împrumuţi cărţi?
În general, nu împrumut.

16. Ai împrumutat cărţi vreodată?
 Da, şi am rămas fără ele. De aceea nu mai împrumut.

17. Scrii ceva pe marginea filelor din cărţi?
Nu! Dacă am de făcut însemnări, folosesc un caiet.

18. Chiar dacă este o carte veche?
Cu atât mai mult. O carte veche merită un respect sporit.

19. În ce limbă preferi să citeşti?
Română. În rusă n-am mai citit de câţiva ani.

20. Ce te face să iubeşti o carte?
Multe! Povestea, personajele, stilul...

21. Ce te inspiră să recomanzi o carte?
Tot ce mă face să o iubesc.

22. Genul favorit?
Fantasy/SF, clar! Apoi, policier.

23. Genul pe care îl citeşti foarte rar este?
Romane de dragoste. Câh!

24. Ce ai alege între a lectura cărţi propuse profesorul de istorie, de fizică, de geografie sau de biologie?
Istorie. Restul e prea tehnic.

25. Ai citit vreodată o carte stand-alone?
Desigur! Cine n-a făcut-o?

26. Coperta preferată a unei cărţi momentan.
 Coperta antologiei Lumi stranii.

27. Cartea/seria preferată momentan?
Of, sunt cam multe. Cântec de gheaţă şi foc, Dune, Jocurile foamei, Asasinul regal, doar la prima strigare...

28. Gustarea preferată atunci când citeşti este?
Ciocolata.
 
29. Numeşte un caz în care spoilerele ţi-au ruinat cititul.
Nu cred să fi fost vreunul.

30. Cât de des eşti de acord cu anumite critici aduse unei cărţi?
Oricând sunt bazate nu doar pe gustul individual al criticului, ci pe carenţe ale cărţii.

31. Cum te simţi atunci când scrii recenzii negative?
În general, nu scriu. Prefer să-mi folosesc energia recomandând cărţi care mi-au plăcut. Doar dacă e un fenomen mondial fac o excepţie.

32. Daca ai putea să citeşti într-o limbă de mult pierdută, care ar fi aceea?
 Limbile civilizaţiilor precolumbiene. Sunt un amestec fascinant de cruzime şi cunoaştere.

33. Cartea ce te-a făcut să treci prin cele mai multe emoţii.
Seria Jocurile foamei.

34. Cartea din cauza căreia eşti nervoasă şi te temi să o începi.
It (Oraşul bântuit), de Stephen King.

35. Poetul favorit.
 Puşkin şi Anna Ahmatova, din literatura universală. Topârceanu, dintr-a noastră.

36. Câte cărţi îţi fac cu ochiul momentan?
Oho! Măcar vreo zece. Sunt hămesită după cărţi, mereu.

37. Cât de des returnezi cărţile bibliotecii fără să le citeşti?
 N-am mai împrumutat cărţi de la bibliotecă din studenţie. Iar atunci le returnam.

38. Personajul preferat dintr-o carte.
Elizabeth Bennet, din Mândrie şi prejudecată.

39. Răufăcătorul preferat dintr-o carte.
Chiar doi, mai degrabă antieroi decât răufăcători, şi ambii din Prima lege – Sand Dan Glokta şi Logan.

40. Ce cărţi ai vrea să citeşti în vacanţă?
 SF, fantasy, policier, horror... Adică, tot ce-mi place de obicei.

41. Cât de mult ai rezistat fără să citeşti?
O săptămână, adică un sejur la mare.

 42. Numeşte o carte pe care nu ai putut să o termini!
Fraţii Karamazov, de Dostoievski. Da, e un roman clasic, dar nu şi preferatul meu de la Dostoievski. De fapt, e cel mai jos pe listă, iar primele sunt Adolescentul şi Idiotul.

43. De ce anume eşti distras cu uşurinţă atunci când citeşti?
Zgomotele puternice.

44. Ecranizarea favorita a unei cărţi.
Lord of the rings. A fost singurul caz când filmul mi-a plăcut mai mult decât cartea. Motivele sunt mai multe – suspansul sporit al acţiunii, efectele speciale, actorii...

45. Cea mai dezamăgitoare ecranizare a unei cărţi.
Prima variantă din Dune.
 
46. Cei mai mulţi bani pe care i-ai cheltuit deodată într-o librărie.
Cam 100 de lei.

47. Cât de des sari peste paragrafe doar ca să citeşti mai repede?
Nu sar decât dacă e o descriere kilometrică. A la Balzac, de exemplu.

48. Care este motivul pentru care ai renunţa la o carte, deşi eşti la jumătate?
Dacă e previzibilă, adică mă plictiseşte de moarte. Sau nu pot empatiza deloc cu problemele personajelor.

49. Îţi place să păstrezi cărţile în ordine?
Nu, totul la mine în bibliotecă e într-o dezordine boemă.

50. Preferi să păstrezi cărţile sau sa le dai altcuiva după ce le citeşti?
Să le dau? Ce idee absurdă! În fond, mai există şi posibilitatea recitirii...

51. Sunt cărţi pe care le-ai evitat până acum?
Tot ce e construit pe ideea fluxului de conştiinţă.

 52. Numeşte o carte ce te-a făcut furios!
Greaţa, de Sartre. Pentru că era bibliografie obligatorie şi trebuia s-o citesc.

53. O carte despre care nu credeai că-ţi va plăcea, dar ţi-a plăcut!
Carbon modificat, de Richard Morgan. Nu prea mă omor după cyberpunk, dar romanul e o combinaţie superbă de SF şi policier.

54. O carte despre care credeai că îţi va plăcea, dar nu ţi-a plăcut!
Alexandre Dumas, Orgiile de la curtea lui Ludovic al XV-lea. Departe de suspansul unor romane precum Cei trei muşchetari, Contele de Monte Cristo sau Cavalerul de Mauleon.



11 septembrie 2014

TRANSFORMAREA: La Kremlin (2)


Pilotul secund se apropie de ei, smulgând-o din gândurile negre.
– Vom ateriza la Moscova peste un sfert de oră.
– Mulţumesc, răspunse absent Alex. Ar fi cazul să ne pregătim, nu?
Se ridicară amândoi şi se îndreptară spre cabina din spatele lor, pentru ultimele retuşuri ale ţinutei. Înainte să închidă uşa, Cristina apucă să-l zărească pe Hâncu strâmbându-se de parcă înghiţise un pahar cu untură de peşte. Privirile li se încrucişară şi Hâncu îşi tamponă buzele, ascunzând doar pe jumătate un căscat, iar Cristina se relaxă. Alex avea dreptate, trebuia să înveţe să-şi stabilească priorităţile. Întâi rezolvau partea oficială a vizitei, apoi putea încerca să smulgă veşnicele buruieni ale temerilor de mireasă şi de mamă.
Era însă unul dintre acele sfaturi făcute să rămână o utopie şi, când avionul se opri pe pista de la Şeremetevo, Cristina nu era gata să dea piept cu primul preşedinte străin. Îşi potrivi cu mână nesigură bretonul, consolându-se cu gândul că de data asta nu ocupa un loc în primul rând. Cu Navrov avea să schimbe doar câteva cuvinte, chiar dacă soţia lui avea să-şi ofere compania pe toată durata discuţiilor oficiale. Poate Alex îi va invita la nuntă. Până atunci, statutul tău e destul de îndoielnic. 
Alex coborî scările, iar iureşul protocolului de primire îi prinse pe amândoi, despărţindu-i. Cristina nu prea reuşi să se concentreze la schimbul de cuvinte purtat într-o engleză impecabilă. Prezentările şi strângerile de mână, paşii pe covorul roşu, intonarea imnurilor, turul gărzii de onoare, drumul până la Kremlin păreau că se întâmplă altcuiva. Veni şi clipa când o prinse de braţ soţia lui Navrov, Raisa Sergheevna, o femeie scundă, dar plăcută la vorbă şi înfăţişare, lipsită de orice ifose de primă doamnă.
– Ce-aţi zice de-o ceaşcă de ceai? o întrebă Raisa Sergheevna, iar Cristina se lăsă bucuroasă pe mâna ei. 
Ceaiul era aromat şi tare, prăjiturile crocante şi delicioase, iar vorbele translatorului curgeau molcom. Timpul se scurgea repede într-o discuţie vioaie despre cărţi, despre istorie, despre organizarea nunţii şi despre preferinţele culinare ale soţilor, condusă de gazdă cu o pricepere pe care Cristina nu putea decât să o invidieze. Se strădui să dea răspunsurile potrivite, să surâdă des şi să pară măcar pe jumătate fermecătoare şi sigură pe sine, deşi stomacul îi rămânea un ghem.
Când orologiul bătu grav, Raisa Sergheevna se ridică de pe fotoliul aurit.
– E timpul pentru o surpriză.
Cristina îi urmă exemplul, deşi o teamă stupidă începea să-i roadă sufletul. Se pregătise pentru un tur al Kremlinului, însă gazda sa dădea impresia că-i va propune mai multe decât să calce pe urmele ţarilor, prin camerele de o opulenţă ce făcea bogăţia lui Alex să semene cu modesta agoniseală a unui cerşetor. Nu-i putea spune rusoaicei că tot ce-şi dorea era să se întoarcă la Alex, să-l ia de mână şi să plece la ambasadă înainte să se producă o nenorocire. Chiar în timp ce ei îi cedau nervii, Alex îşi încerca darul convingerii asupra unuia dintre cei mai puternici oameni ai lumii. Ar fi fost o nebunie să-i pună beţe în roate.
– Domnul Corbu spunea că vă interesează ocultismul, zise Raisa Sergheevna cu naturaleţea cuiva care descria procesul coacerii unui cozonac. Mai precis, un anumit manuscris.
– Da, murmură Cristina. Îl aveţi în colecţie?
– Din păcate, doar câteva pagini. Dar m-am gândit că v-ar plăcea să le vedeţi.
– Sigur că da!
– Atunci vom încheia turul palatului cu asta.
Cristina o urmă ascultătoare pe Raisa Sergheevna, reuşind să mimeze interesul cuvenit pentru armurile, săbiile, puştile şi vesela unor boieri morţi de secole. Etalarea de metale nobile, email şi pietre preţioase nu-i îmbunătăţi deloc dispoziţia. Fiecare lamă ascuţită o făcea să se întrebe câte vieţi curmase, iar fiecărei farfurii părea să-i lipsească o halcă de carne ciopârţită. Grăbi pasul când trecură pe lângă icoane şi cărţi sfinte ferecate în aur, recunoscătoare totuşi că nu i se cerea să intre şi în bisericile Kremlinului. Gândul de a păşi iarăşi într-un locaş străjuit de-o cruce îi făcea vocea să i se piardă. Dar gazda sa avea tactul să le ocolească fără să dea explicit vina pe ultimele evenimente din România.
Vizita se prelungea, iar pe Cristina o dureau buzele de la atâtea zâmbete false. Discret, îşi apăsă pieptul, dar nu reuşi să potolească bătăile inimii. Erau atât de rapide, că nici cel mai priceput doctor nu le-ar mai fi putut număra. Iar vitrinele nu se mai terminau. Zăbovind în faţa mătăsurilor înfoiate, Cristina ascultă doar cu o ureche explicaţii despre femei puternice şi secrete cumplite pe care, altădată, le-ar fi găsit fascinante. Sentimentul că un orologiu nevăzut măsura secundele până la o nenorocire era atât de puternic, încât îi venea să-i smulgă limba ghidului. Ceea ce, desigur, ar fi îmbunătăţit semnificativ relaţiile româno-ruse.

Privirea Raisei zăbovi asupra ei, iar Cristina se încordă ca la un examen. Un semn discret al gazdei făcu ghidul să încheie abrupt prezentarea şi zâmbetul Cristinei deveni mai puţin forţat. Trecură fără să se mai oprească pe lângă caleştile aurite ale ţarilor, iar Cristina începu să respire mai uşor. Cu aceeaşi eleganţă, Raisa o ghidă spre o uşă laterală.
– În încăperea asta nu intră prea multă lume. Dar suntem bucuroşi să vă avem drept oaspete.
– Şi mie îmi pare bine, răspunse cam la întâmplare Cristina.
O singură vitrină, lungă şi îngustă, trona în mijlocul încăperii cu pereţii lipsiţi de podoabe. Privind manuscrisele fără zorzoane şi pietre scumpe, Cristina uită de spaimă. Paginile acelea emanau putere.
– Ce-s chestiile astea? întrebă.
– Cărţi vechi şi foarte rare. Fiecare ţar, apoi fiecare preşedinte al Comitetului Central a adăugat câte ceva la colecţia asta. Chiar şi pe vremea lui Stalin, nimeni nu s-a atins de ea. Dimpotrivă...
Cristina se apropie de vitrină şi-i atinse uşor sticla. O vibraţie uşoară trecu prin ea, de parcă bătrânele foi i-ar fi simţit prezenţa, ar fi salutat-o.
– Cel din colţ vă interesează, cred, spuse Raisa. Din păcate, s-au păstrat doar câteva foi din ceea ce se pare că era un manuscris gros. Cuvânt despre cel fără nume, sau a doua Carte roşie. A ars, pe vremea lui Petru cel Mare. Numai o mică parte a fost reconstituită din memorie de un călugăr anonim şi transcrisă peste câteva generaţii. A reapărut pe vremea lui Rasputin. Printr-o coincidenţă ciudată, ce mai rămăsese din prima Carte roşie s-a pierdut nu demult, tot într-un incendiu. Era şi mai veche...
Cristina îşi umezi buzele şi-şi adună curajul pentru o întrebare.
– Ce-mi puteţi spune despre ea?
– O, au umblat tot felul de zvonuri în cercurile ocultiştilor! Unii spuneau că-i blestemată. Că-i croită din adevăr şi amăgire, din trecut şi viitor, din întuneric şi lumină. După ce unul dintre proprietarii săi a înnebunit şi altul a murit din cauza unei boli bizare, s-a zis că paginile sale nu sunt pentru ochii neofiţilor. 
– O boală? repetă Cristina, fără să-şi ia ochii de la literele ce păreau scrise cu sânge.
Raisa ridică din umeri, în primul gest neprotocolar al întâlnirii lor.
Nu ştim mare lucru nici despre asta. S-a întâmplat tocmai în 1919. Erau vremuri tulburi, periculoase pentru fiul nelegitim al kneazului Dolgorukii. Memoriile unui apropiat, publicate în anii `30 în Franţa, pomeneau despre o erupţie ciudată. Dar nu ştiu dacă-i subiectul potrivit...
Vă rog, mă interesează!
– Pustule cu puroi. Dar nu ciumă, din câte se pare. Oricum, stăpânul manuscrisului a murit la scurt timp după ce a fugit din maica Rusie. Iar urma Cărţii roşii s-a pierdut pentru o vreme. A reapărut în posesia unui un maior german, care a căzut prizonier la Stalingrad...
Era evident că soţia preşedintelui rus nu avea să mai dezvolte un subiect pe care îl considera dezgustător. Pustule cu puroi. Cristina îşi notă în minte coincidenţa, fără să înţeleagă însă mare lucru din ea.
Interesant. Din câte văd, e scris în slavă veche?
– Da şi nu. Prima pagină e-n slavă, dar restul e o amestecătură de simboluri pe care nimeni nu le-a descifrat, deşi mulţi au încercat.
– Fascinant! Şi textul care se înţelege e...
– Sunt interpretări diferite. Mie una îmi place asta: „Când doi vor fi unul, iar unul va fi orişicâţi, capetele înalte vor cădea şi inimile bărbaţilor vor fi smulse din piept. Ochii ohraniţelor vor putrezi şi pântecele femeilor necuvioase va rodi moarte. Căci sunt încă deschise căi uitate de Dumnezeu şi-ncrucişări blestemate până-n fundul Iadului se vor face. Cel fără nume pândeşte la hotar. Cel răzbunător se va întoarce de va curge sângele diavolului! Din sânge tot sânge va rodi, căci urmaşii lui Adam fi-vor legaţi să i se supună. Iar gustul fierii fi-va pentru el dulce ca al mierii...”
Cristina îşi muşcă buzele ca să nu spună nimic. Orice om sănătos la cap s-ar fi mirat ori ar fi râs, dar pentru ea vorbele acelea aveau iz de mormânt redeschis pentru parastasul de şapte ani. Pântecele femeilor necuvioase va rodi moarte. Tu eşti o astfel de femeie, nu ? A cui inimă va fi smulsă din piept şi al cui cap va cădea? Umbrele se adunară deodată în jurul vitrinei şi Cristina ştiu că nu mai poate rămâne acolo nici măcar un minut.
– Mulţumesc pentru tur, şopti. Poate ar trebui…
– Sigur că da! Să mergem în Aleksandrovskii Zal. Conferinţa de presă trebuie să înceapă.
Când uşa se închise în urma lor, Cristina reuşi din nou să respire. Ba chiar, pentru câteva minute, putu în sfârşit să se bucure de opulenţa palatului, de magia picturilor şi a mozaicurilor. La fiecare pas întâlneau strălucirea ornamentelor aurite, a candelabrelor gigantice şi a coloanelor zvelte de marmură, ce păreau să sfideze timpul, iar Cristina îşi spuse că răul nu avea cum sălăşlui într-o asemenea splendoare.
Uşurarea care o cuprinse când ajunseră în sala cu pereţii aurii şi albaştri, plină de ziarişti de toate naţiile, o aduse în pragul lacrimilor. Pe cealaltă uşă, Alex intra, umăr la umăr cu Navrov. Amândoi aveau un aer destins şi Cristina reuşi să nu o ia la fugă spre el, să nu i se atârne de gât. Cu un zâmbet satisfăcut, ghidată expert de Raisa, se poziţionă ceva mai în spatele lui. Fără să-i mai pese de convenţii, Alex o prinse de mână, iar liniştea se aşeză în sfârşit peste sufletul Cristinei. Strângându-i degetele, Alex privi spre obiectivul camerei celei mai apropiate.
– Am purtat astăzi o discuţie extrem de fructuoasă cu preşedintele Navrov. Între ţările noastre au existat relaţii apropiate în urmă cu câteva decenii, dar cursul istoriei ne-a îndepărtat. Am convenit că e momentul potrivit ca să redescoperim prietenia noastră! Avem de învăţat din modelul economiei ruse, care a devenit în timp record una dintre cele mai performante din lume. Am discutat de asemenea despre colaborări în domenii importante, precum industria minieră sau...
Sfârşitul frazei se pierdu într-o tuse gâlgâită. Mâna lui Alex tremură, iar Cristina se uită neîncrezătoare la el. Alex se clatină ca şi cum ar fi fost lovit în plex, iar valuri stacojii îi ţâşniră din gură şi din nas. Navrov, cu faţa strâmbată de surpriză, întinse mâna dreaptă spre el, dar Alex deja se rostogolea pe podeaua lustruită ca o oglindă, tuşindu-şi plămânii.
– Nuuu! ţipă Cristina. Ce...?
Urletul ei îi dezmetici pe ceilalţi. Gărzile de corp se repeziră la preşedintele rus şi la soţia lui, îi târâră din sală fără să mai privească în urmă. Unde fug? Nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat. Nimeni nu ştie. N-am auzit un foc de armă.... Poate-i doar o glumă. Nu fi proastă, nimeni n-ar glumi aşa! O vedenie? Ar fi fost gata să accepte într-o clipă că-şi pierde minţile, dacă asta însemna că Alex e-n siguranţă. Dar nu înnebunea doar ea, ci lumea întreagă. Încercă să facă un pas spre Alex, însă nu se clinti nici măcar cu un milimetru. Cineva îi făurise o armură din beton şi o închisese în ea.
– Jenia? murmură. Ajută-mă!
 Îl zărise ultima oară la aeroport, păşind alert, aşa cum i se cuvenea singurului bodyguard al preşedintelui. Unde-i? Nicăieri. Aminteşte-ţi, l-ai văzut ieşind cu Navrov? Nu! Nu ştiu sigur... De ce-a dispărut? Ce se întâmplă?  Să fie mâna Ordinului? Dar cum? S-a-nţeles Navrov cu ei? N-avea timp să-şi răspundă la toate întrebările acelea. Logodnicul ei se zvârcolea pe podea, ca într-o criză de epilepsie. Amintirea scenei din biroul lui Truşescu tăie prin mintea Cristinei, dar nu-i făcu trupul să iasă din amorţeală. Palmele o usturau cumplit, însă nu se obosi să le întoarcă pentru a le privi. Nu durerea ei conta.
Alex gemu prelung şi zbaterile sale deveniră şi mai violente. După fiecare mişcare a sa, alte dâre purpurii apăreau, se suprapuneau pe podeaua deja mânjită pe sânge. Seamănă cu urmele unui melc uriaş îndopat cu vopsea. Doar ea şi ziariştii se mai aflau în sala uriaşă, bărbaţii în costume negre dispăruseră. Nu era cameră de luat vederi ori aparat foto din încăpere care să nu urmărească agonia lui Alex, deşi panica albise chipurile ziariştilor. Un atac biologic? Dar nu simt nimic. Substanţa nu l-ar fi afectat doar pe Alex! Sau poate da? Se încordă şi ascultă zgomotele de dincolo de uşile închise, sperând într-o minune.
– Aşteptaţi echipa de intervenţie! striga cineva. Aduceţi costumele! Nimeni nu iese şi nu intră până atunci.
Cristina se întrebă dacă Alex va mai respira la sosirea medicilor. Ştia ce-l putea salva. O făcuse pentru Volodea, chiar dacă nu-şi amintea. Alex merita mai mult, dar nu-i putea dărui sângele ei decât după ce ieşeau din Kremlin. Privi spre ziarişti, căutând disperată o mână întinsă. Toţi păreau înţepeniţi, pierduţi. Balta roşie de pe podea se întinsese spre pantofii ei, iar stomacul Cristinei ghiorţăi şi junghiuri ascuţite îi străbătură spinarea. De data asta însă, nu se opuse poftei. Dacă o putea ajuta să se mişte, restul nu conta. Dorinţa de a muşca, de a sorbi creştea în ea cu o forţă care n-o mai făcea să se simtă vinovată. Gândul că Alex se prăpădea o aruncase deja pe tărâmul terorii şi alte spaime nu mai încăpeau între graniţele sale. Muşchii i se încordară şi dinţii îi scrâşniră, dar Cristinei nu-i mai păsa. Ar fi chemat pojghiţa aceea vişinie să i se coboare peste ochi şi să fi privit-o un milion de oameni. Îşi simţi unghiile ascuţindu-se, muşchii îngroşându-se. Ceva o împiedica însă să meargă mai departe şi ştiu că, în câteva secunde, avea să piardă şi acel început de transformare. Acum ori niciodată! Cristina îşi înfipse unghiile în podul palmei drepte şi o ploaie de picături roşii coborî spre podea.  Combinate, durerea şi foamea o ajutară să facă primul pas. Al doilea fu ceva mai uşor. Un cuţit invizibil îi traversă pântecele când Alex horcăi şi se izbi cu ceafa de podea. Ultimul metru îl străbătu în fugă. Se lăsă în genunchi lângă Alex, în balta de sânge, şi-i puse capul în poale. Cu ultimele puteri, el o prinse de mână. Foamea Cristinei dispăru într-o clipă. Alex închise ochii şi tremuratul încetă.
– Te iubesc, şopti Alex. Lasă-mă, să nu...
– O să fie bine, îi spuse Cristina, sărutându-l pe frunte. Trebuie să fie bine! Revino-ţi! Nu eşti ca ei...
Văzu cum toţi îşi focalizau camerele pe chipul ei, încercau să-i prindă fiecare tresărise, fiecare şoaptă. Cristina nu avea timp să se uite la ei, să-i analizeze, să caute duşmanul din spatele atacului. Simţea viaţa lui Alex cum i se strecoară printre degetele năclăite de sânge, cum firul ce-i legase de la primul lor sărut, de la prima atingere se rupea.
– Unde-s doctorii? gemu. Alex, uită-te la mine!
Foarte încet, ca şi cum trebuia să treacă printr-un zid, Alex îi ascultă îndemnul.
– Cristina? şopti, iar chipul i se contorsionă a groază. Tu? De ce?
Apoi doar tăcere. Rece, plumbuită.
 Nu plânge! Fii puternică pentru el! Dar nu reuşea să facă asta, lacrimile îi curgeau, suspinele o gâtuiau, îi era tot mai greu să se concentreze. Nu mai încerca să înţeleagă ce i se întâmpla lui Alex, putea doar să-i susţină trupul nemişcat, să-şi repete că totul era doar un coşmar, că avea să se termine repede. Ceaţa o înăbuşea.
Uşa se deschise în fine şi văzu medicii apropiindu-se, în costume de plastic galben. Strânse degetele lui Alex, în vreme ce ziariştii erau mânaţi brutal din sală. Unii se împotriveau, alţii se îmbulzeau înainte, ca o turmă strecheată.
– Uite, vin! Alex, te rog, nu mă  mai speria! Haide, uită-te la mine!
Alex nu răspunse. Degetele Cristinei îi căutară pulsul şi-l simţiră gata să se stingă.
– Mai repede, ticăloşilor! ţipă. I se opreşte inima.
Unul dintre medici o împinse cu umărul şi rupse cămaşa lui Alex. Văzuse scena aia de prea multe ori, după accidentele despre care scrisese căutând cuvinte pe măsura ororii. Şi de câte ori, după ce-ai terminat, ai găsit şi-o glumă neagră? Acum mai râzi? De data asta era altfel, şi nu doar fiindcă se afla într-o ţară străină, înconjurată de oameni pentru care durerea şi spaima ei erau o ştire. Din nou, ştirea zilei. Slăbiciunea o lovi, feroce şi iute, ca un leu ce se aruncă peste gazela rămasă în urma turmei. Privi neputincioasă cum medicii îi injectau adrenalină, cum frecau pedalele defibrilatorului şi le aşezau pe pieptul lui Alex.
Îşi scutură capul, ca să alunge sudoarea ce-i curgea în ochi, şi văzu că sala se golea. Bănuia că, sub pază strictă, toţi aveau să fie examinaţi cu toate aparatele medicale posibile, interogaţi scrupulos de serviciile secrete. Aparatele foto şi camerele de luat vederi aveau să fie confiscate, fără îndoială, dar măcar o parte dintre ei transmiseseră totul în direct. O lume întreagă o văzuse gata să se transforme, dar puţin îi păsa de asta. Conta doar salvarea lui Alex. Nu-i mai auzea inima bătând deloc. Medicii pot fi făcuţi să uite, pot fi ucişi. Alex trebuie să-şi soarbă viaţa din mine, chiar dac-ar însemna să mă urască pentru totul restul ei. Dar oare sângele meu e destul de puternic? De cât are nevoie? Volodea ar şti!
Ultimul ziarist dispăru, iar Cristina îşi suflecă febril mâneca îmbibată de sângele lui Alex.
Unul dintre medici îi atinse degetele care se încurcau în mătasea scumpă.
– Mergeţi cu colegii mei şi lăsaţi-ne să ne facem treaba! 
Costumul făcea vorbele să-i sune piţigăiat. Braţele îi erau însă puternice, o desprindeau de Alex.
– Alex, luptă! murmură Cristina, zbătându-se în braţele rusului.
Încă se aştepta să-l audă râzând ca la o glumă bună, dar Alex rămânea tăcut şi moale.
– Îl pot ajuta! strigă Cristina. Lăsaţi-mă!
– Vă ducem pe amândoi la spital! îi răspunse bărbatul, fără să slăbească strânsoarea. Veţi avea parte de cele mai bune îngrijiri! Trebuie să ne lămurim ce...
–  De cele mai bune îngrijiri? De Alex trebuie să vă ocupaţi, nu de mine! Alex nu poate... Îşi va reveni, auziţi? Îşi va reveni, el...
Un ac i se înfipse în braţ. Încercă să i se împotrivească, dar muşchii i se înmuiară şi simţi lichidul intrând în ea. Când seringa ieşi din carnea ei, pereţii se prinseseră într-un carusel alb-auriu-albastru şi podeaua i se văluri sub tălpi de parcă ar fi mers pe apă. Un ciocan îşi făcu nicovală din pântecele ei.
– Potoleşte-te! bolborosi Cristina, fără să ştie dacă vorbeşte cu pruncul ori cu drogul pe care i-l injectase medicul.
Lumea deveni o pătură albă de puf.


Arhivă blog